(ca prin oglindă)
de Marius-Iulian Stancu
1.1 „și scoţându-l afară din cetate, îl băteau cu pietre. iar martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit saul.” (faptele apostolilor 7, 58)
primul contact gramatologic (ca opus pneumatologicului la derrida) al lui pavel cu μαθητὰς Χριστιανούς, a fost pe vremea când el își zicea saul și era un νεανίου (fapte 7, 58), termen care îl desemna pe tânărul aflat între πρωτογένειος (adolescent) și ἀνήρ (bărbat), adică până în 40 de ani. detaliul va părăsi statutul de irelevant, făcându-se semnificativ în devenirea marcată de drumul damascului. conform teoriei psihologice și antropologice kantiene, vârsta de 40 de ani este cea mai importantă, pentru că atunci își dobândește omul definitiv caracterul. pavel era educat (contactele sale cu retorica și filosofia, mai ales stoică, sunt evidente, iar la capitolul dialectică și exegeză rabinică, poate fi considerat un geniu al timpului), iar exemplele și instrucția te ajută să dobândești lucruri, dar încă în ceea ce a fost numită – “starea oscilantă a instinctului.” (kant). din acest punct de vedere, pavel era încă lipsit de caracter, nu trecuse prin renașterea care îl întemeiează, adică nu apucase să își promită solemn lucruri. discursul elenistului ștefan, cu plasarea apostolului ca martor la sfârșitul acestuia, poate fi interpretat și ca o mărturie despre natura convertirii lui pavel, una care ține mai degrabă de domeniul hermeneuticii, decât de acela al miraculosului.
1.2 “cine eşti, doamne?” (faptele apostolilor 9, 5)
relatările din fapte 9, 1-25, respectiv 22, 1-12și 26, 9-20 sunt unele care, prin intermediul recontextualizării ca efect special, aparțin unui autor ce “știe cum să se folosească de licența literară” (f.c. baur, paul the apostle of jesus christ), fiind o creație a lui luca (pavel nu își descrie niciodată convertirea în mod direct). tradiția privind convertirea acestuia din fapte poate fi abordată de pe diferite paliere interpretative, recontextualizându-i experiența, în funcție de ce vrea să-i facă autorul celui care aude/ citește.gramatologia este inevitabilă. textul, din momentul în care prima literă se va fi scris, chiar dacă literă moartă, e singura manieră în care omul se înțelege/ este făcut înțeles. lacan avea dreptate, între eu și celălalt se află întotdeauna limbaj. iluzia referinței nu poate fi părăsită.
meir sternberg (the poetics of biblical narrative) identifică 5 tipuri de variații posibile în cadrul unei construcții repetitive, cum este cea din faptele apostolilor – (i) amplificarea, (ii) suprimarea, (iii) interpolarea, (iv) transformarea gramaticală și (v) substituția. discrepanțele dintre relatările privind convertirea lui pavel sunt evidente: de la amplificări (trecutul său ca fariseu și activitatea de persecutare a creștinilor), până la suprimări (rolul lui anania), de la interpolări (vocația viitorului apostol, comunicată într-o versiune prin intermediul unei epifanii, iar în alta doar lui anania), până la transformări gramaticale (de la rolul pasiv din 9, 6, la cel activ în 22, 10) și substituții (discursul din capitolul 22 culminează cu experiența extatică avută de acesta la templul de la ierusalim, necunoscută cititorului din capitolul 9, această scenă având menirea de a o înlocui pe cea a persecuției din 9, 19b-30). s-a vorbit în acest caz despre existența unei versiuni tradiționale, care stă la baza capitolului 9 din fapte, din care naratorul redactează mai apoi două variante în fapte 22 și 26.
potrivit lui daniel marguerat (the first christian historian: writing the ‘acts of the apostles’),problema relatărilor multiple în lucrările lui luca este una ce merită o atenție specială, de vreme ce, fenomenul episoadelor narative repetate este un procedeu des folosit. istoria înălțării este relatată în două variante (luca 24, 50-51; fapte 1, 9-11), evenimentele legate de întâlnirea dintre petru și corneliu sunt prezentate, de asemenea, de trei ori între fapte 10 și 11, și încă o dată la întâlnirea de la ierusalim (15, 7-11), iar “decretul apostolic”, promulgat în cadrul acestei întâlniri (15, 20), este duplicat în 15, 29 și în 21, 25. pe lângă episoade repetate, cititorul faptelor apostolilor poate observa și o repetiție a scenariilor narative. de la capitolul 2 la 5 ne este prezentat, de patru ori, același model structural tripartit (2, 1-41; 3, 1 – 4, 4; 4, 5-31; 5, 17-40) – (i) un eveniment, (ii) urmat de un discurs interpretativ al lui petru, (iii) urmat, la rândul lui, de un efect contrastant asupra auditoriului (pe de o parte, opoziția liderilor religioși, iar pe de alta, suportul oamenilor de rând). începând cu capitolul 13, misiunea paulină este guvernată de următoare schemă – pavel predică în sinagogă, dar ca urmare a respingerii violente a mesajului său, se adresează mai apoi prozeliților și celor dintre neamuri (13, 42-51; 14, 1-6; 17, 1-13; 18, 1-7 etc.). asistăm la un fenomen de exces narativ, de care luca se folosește mai mult decât orice autor al noului testament. “alegerea unei astfel de proceduri denotă o strategie narativă, iar această strategie servește un țel de natură teologică…o dialectică a identității și a diferenței este comunicată prin intermediul interacțiunii literare dintre similitudine și deosebire.” (daniel marguerat). fiind redactată la persoana a III-a (dintr-o perspectivă extra-diegetică, în timp ce perspectiva retrospectivă din fapte 22 și 26 este de natură intra-diegetică – g. genette), narațiunea din fapte 9 nu este doar prima în ordinea textului, ci prima în ierarhia autorității narative. cele trei versiuni se completează una pe alta potrivit principiului diferenței, și nu al coincidenței. de asemenea, fiind apologii, în cele două relatări pe care luca i le atribuie lui pavel, istoricul îl autorizează astfel pe apostol în a-și investi subiectivitatea în maniera unui orator care se folosește de episodul convertirii în manieră argumentativă. fiecare versiune are o temă teologică specifică: (i) în fapte 9 este biserica. saul este supus nimicniciei, semnelor morții, pentru a-și căpăta o nouă identitate, proces în care anania are rolul de mediator (“stabilirea unei medieri eclesiastice în transformarea lui saul” – daniel marguerat). (ii) în fapte 22 este iudaismul lui pavel. apostolul își declară credincioșia neîntreruptă față de tradiția iudaică. (iii) în fapte 26 este cristologia. rolurile secundare în ceea ce privește misiunea lui pavel sunt diminuate (până la dispariția completă a lui anania), deoarece mandatul său vine direct de la hristos.
dinspre pavel aproape nimic. doar luca face istorie, demersul său fiind unul eminamente apologetic. pentru că în joc este autoritatea lui pavel. principiul enunțat în fapte 1, 21-22; 10, 41, prezintă o concepție despre autoritatea apostolică care o putea pune la îndoială pe cea paulină. din această perspectivă trebuiesc privite îndoielile inițiale ale ierusalemiților privind apostolatul paulin, care trebuie să beneficieze de o concesie din partea iudeo-creștinilor, potrivit căreia apostolatul poate fi obținut și prin intermediul vedeniilor și a viziunilor. „autoritatea lui pavel, având în vedere circumstanțele în care a fost scrisă cartea faptele apostolilor, nu poate fi legitimată decât prin intermediul autorității lui petru.” (f.c. baur). vezi episodul convertirii lui cornelius și vedenia lui petru. e nevoie ca miracolele să se țină lanț, pentru ca misiunea paulină să fie justificată în rândul bisericii ierusalemite. drumul damascului se dovedește apologia lucană prin care apostolatul lui pavel se cere inaugurat.
după toate probabilitățile, drumul damascului a durat mult mai mult decât suntem tentați îndeobște să credem (vezi galateni 1, 11-19). anii formativi ai lui pavel, ca și convertit, sunt petrecuți în cadrul bisericii dintre neamuri (siriană și elenistică). influența bisericii din ierusalim este aici destul de slabă. importanța comunității din antiohia, în care pavel devine creștin (adică este numit – fapte 11, 26) și își primește apostolia, transformând-o în bază misionară, nu a fost subliniată potrivit. ceea ce drumul damascului a sintetizat ca fiind miraculos (“în general, în cultura mediteraneeană, vocația religioasă era fundamentată adesea pe manifestarea divină față de o persoană.” – charles h. talbert, reading acts), în comunitatea antiohiană s-a petrecut în mod firesc, cu argumentări și dezvinovățiri. dacă ținem seama că, potrivit unui eusebiu de cezareea (istoria bisericească), luca, cel care e pus la originea faptelor, era originar din antiohia, semnele încep să se înmulțească. să nu uităm că este o comunitate creștină formată ca urmare a prigonirii eleniștilor din ierusalim (fapte 11, 19-20). nu cred că am exagera dacă i-am considera pe creștinii antiohieni, împreună cu versiunea lor privind istoria și doctrina primară a creștinismului, ca fiind adevărații autori ai cărții faptele apostolilor, și fundamentul pe care pavel își va construi mai apoi teologia (marcând ruptura definitivă de ierusalemiți). în discursul lui ștefan (și nu numai) pot fi detectate un vocabular și sintagme pre-pauline de care apostolul se va folosi în propriile elaborări doctrinale. influența nu a fost însă una unilaterală. pavel însuși își va pune amprenta asupra comunității, viziunea sa devenind autoritară (menționăm aici doar influența pe care doctrina paulină a avut-o asupra unui ignatie al antiohiei).
ANEXĂ (i)
παρέδωκεν αὐτοὺς ὁ θεὸς εἰς πάθη – romani 1, 26.
în patimă (πάθη) nu faci, ți se face. asociată efectului morbid, printre altele, patima este starea pasivă a celor ce ți se întâmplă. poate de aici și senzația asta de permanentă sfârșeală. de fiecare dată când pavel vorbește despre ea (coloseni 3, 5; 1 tesaloniceni 4, 5), nuanța sexuală este evidentă. contextul – idolatria. în cap. 1 romani, “verbul «a schimba», care a fost folosit de două ori pentru a desemna căderea în idolatrie (1, 23,25), este acum folosit pentru a caracteriza inversarea practicilor sexuale.” (douglas j. moo). în lucrările polemice iudaice imoralitatea sexuală era legată de idolatrie. “gândul plăsmuirii de idoli a fost începutul aprinderii spre desfrâu, și născocirea lor a fost pierderea vieții.” (înțelepciunea lui solomon 14, 12). încă de la facerea, căderea în păcat era asociată vederii (imaginilor), iar vederea era asociată goliciunii sexuale prin care adam și-a făcut fii “după asemănarea sa” (facerea 5, 3). pentru karl barth, căderea omului este momentul în care totul devine libido, iar viața în întregime erotică. “naturalețea intactă nu este pură. nici atunci când «naturalețea» este penetrată de pietate lucrurile nu se îmbunătățesc. în «naturalețe» este întotdeauna secretat ceea ce este non-natural și, într-adevăr, contrazice natura.” (karl barth).
animalele nu se comportă într-un anumit fel pentru binele speciei, ci pentru a transmite cât mai multe copii ale genelor lor. maniera științifică de a spune că și-au făcut un selfie, căruia i-au dat cu upload în rețea. adică un alt fel de a te sinucide – din momentul în care îți faci poza, imaginea te părăsește pentru a se face fetiș, și nu îi mai părăsește niciodată pe cei rămași în viață. pentru că fetișul este legat mereu de inanimate, de obiectele personale ale atașamentului prin care sexualitatea controlată devine operantă. știm bine că, în absența mortificării fantasmatice a celuilalt, ca scenă pe care o joci la nivel mental pentru excitație, sexul nu se face. și ce este scena asta virtuală, dacă nu un set de imagini în mișcare pe care tot pătimim? dacă pavel le cere femeilor din corint să poarte văl, el face acest lucru tocmai pentru că dezvelirea are o funcție sexuală, prescripția constituind astfel o măsură de protecție, prin care femeia este ocrotită de violul atingerii și al privirii celorlalți. (dale b. martin). „potrivit unei cosmologii antice, cosmosul apare pentru întâia oară din haos atunci când zeus a aruncat un văl peste capul zeiței subpământene și a luat-o de soție.” (anne carson). așa că vom pune femeilor văl, le vom situa corect în ordinea socială. ne vom putea uita în sfârșit la ele fără frică, fără rușine. vom pătimi mai puțin. nu vom mai fi idolatri.