[Adina Dabija, Șaman, Polirom, 2013]
de Luiza Mitu
Am înțeles într-o clipită ce trebuia să fac: să transform chiar atunci acea vibrație pe care o primeam în adâncul ființei în cuvinte omenești, să rezonez cu ea.
Romanul Adinei Dabija, Șaman, este aventura omului, între vedere (Măgina-locul copilăriei), miopie (orașul București) și scopul ultim (Shambala), care își schimbă traiectoria inimii prin spargerea vălului aparențelor − depășirea zonei de comfort (perimetrul de securitate) și asumarea unei călătorii interioare care-l va apropia de adevărul misiunii sale în această lume. Este, mai ales, o călătorie a simțurilor spre centrul ființei. Romanul ridică întrebări asupra consistenței materiale a lumii, starea amorfă a existenței noastre (uitare, somn adânc) și apropierea de o altă stare, intermediară: dintre tine și un alt tine, acolo unde se află inefabilul și misterul existenței.
Orice întâlnire (persoană, loc, situație) din roman este materializarea unei intenții sau a unei lecții care trebuie conștientizată pentru a putea face trecerea spre un alt nivel de înțelegere și percepție a complexității acestei dimensiuni în care trăim.
Un aspect important al romanului este reflecția asupra rolului artistului și creației pentru transformarea a ceea ce numim realitate. Adina Dabija vorbește despre existența unei strânse simbioze între artist, poezie (creație)și ființa sa biologică, gazda artistului, cum o numește autoarea. De asemenea, se pune accent pe legătura dintre artă și conștiință. Rolul artei autentice fiind trezirea conștiinței: Arta autentică nu poate avea decât un scop: să-i dea pe oameni cu capul de pereți, să le trezească conștiința[…]De la nivelul materiei până la cel al chintesenței, omul se purifică în urcare și se împărtășește în coborâre. Nu Poezia, ci această navigare plină de mister între amorf și sublim, între lumea grea și cea rarefiată e Scopul.[…]Întotdeauna când cineva încearcă să se renoveze pe dinăuntru are nevoie de cât mai mult spațiu gol. În acest fel totul devine mai simplu de rearanjat.
Important de amintit mi se pare ceea ce în roman este denumit grad de distilare a sufletului prin scris. Un prim grad este privirea. Poezia izvorăște prin privire: Tot ce este atins de privire devine poezie, pentru că privirea este cuptorul magic. Ea înghite realitatea dintr-o singură sorbitură, însă nu pentru a o digera şi a o converti în energie internă, prin procesele metabolice ale corpului sau ale minții, ci cu unicul scop de a o scuipa imediat înapoi, transfigurată, de dragul jocului. Poetul devine o membrană-plămân caretransformă materia brută în poezie, substanța fizică în substanță metaforică: Poezia este energie. Actul de a face poezie în primul grad de distilare a sufletului realizează trecerea de pe nivelul macroscopic al faptelor pe nivelul lor metaforic, folosind și creând energie. […] Senzorii necesari percepției lumii și o membrană permeabilă de ventilat realitatea sunt suficiente. Poetul este o specie cu un metabolism primitiv, vital pentru evoluție. Probabil existența lui face parte din strategia de evoluție a naturii spre alte niveluri ale existenței. Unalt grad de distilare a sufletului prin scris este refuzul încorsetării în formele secundare de manifestare a iubirii adevărate: cărți, religii, doctrine, rituri, acest refuz presupunând depășirea gândirii duale (recomand în special povestea eschimosă a pătrunderii dualităţii în lume din capitolul 7 intitulat:Ceva înfricoșător, cu miros de migdale): Odată cu descoperirea acelei stări distilate la care aveam acces prin poezie, conceptele de bine și rău au devenit deodată superflue.
Lumea din Șaman este împărțită în două metacategorii: opacă și transparentă. Opacitatea corespunde omului închis în obiceiuri, prejudecăți, atitudini. Opac este omul previzibil, omul mecanic: Ne naștem cu un generator de povești în cap. […] Ceea ce e cu adevărat necesar pentru a te elibera este să spargi generatorul de povești din mintea ta. Transparența aparține omului capabil de a-și depăși limitele propriei personalități, omul care nu mai reacționează la ceea ce îi este exterior, nu mai intervine în destinul celorlalți, ci doar observă. Transparența aparține omului conștient.
Șaman-ulAdinei Dabija este o mărturie a celei care, după îndepărtarea vălului iluziei, devine singura lume posibilă: lumea din interiorul nostru. Aici ne apropiem de sufletul nostru, prin eliberarea șamanului care există în fiecare dintre noi. Tot aici ne putem acorda vibrațiile la inima angalok-ului, sufletul nostru, și la grația divină: … mă acordam, cu fiecare cuvânt așternut pe hârtie, la inima angalok-ului care vibra în același timp înăuntrul și în afara mea, conectat la rândul lui cu o inimă mult mai mare decât a lui, care pulsa discret, îndepărtat.Cine este, de fapt, Șamanul în acest roman va descoperi cu siguranță fiecare dintre dumneavoastră.
One thought on “Cine este, de fapt, Șamanul”