[fragment de roman]
de Cristina Nemerovschi
După evenimentele astea, au urmat patru zile de acalmie spirituală. Cum s-ar zice, evenimente multe s-au petrecut, dar nimic care să mă afecteze psihic și să-mi incite inspirația sau să-mi modifice starea de spirit. Deci, acalmie spirituală. Frumoasă sintagmă, că tot veni vorba… nobilă, sonoră… am notat-o în carnețel.
Ba, mint, s-a întâmplat totuși un eveniment care m-a marcat psihic, un eveniment foarte tragic. Ieșisem să-mi cumpăr țigări fiindcă, din păcate, am reluat acest neplăcut și dezonorant obicei, al umplerii plămânilor cu fum grotesc și dezgustător – și, când am ieșit de la nonstop, cu pachetul de otravă care, colac peste pupăză, după ce că mă îmbolnăvea, mă ușurase și de toți banii de buzunar pe care mi-i lăsase mama pentru seara aia, un individ mai bronzat și bărbos, pe care-l știam din vedere, a venit la mine și m-a rugat să-i dau 15 milioane de lei pentru că soția lui, o doamnă simpatică pe care o știam tot din vedere, fiindcă adesea vindea pătrunjel pe niște ziare întinse pe trotuar (uneori și mărar mai vindea…), biata a trecut în lumea celor drepți.
― Vai de capul meu, îmi pare rău, mi-am exprimat eu condoleanțele. Dar cum s-a întâmplat nefericitul eveniment?!, am întrebat pe bietul om.
― Pă’ cum… o călcat-o un camion, mi-a dezvăluit sărmanul văduv.
― Vai… regretele mele profunde
Speram să reușesc să țin minte până sus, în apartament, expresia asta cu “regrete profunde”, pentru că îmi plăcuse cum sunase. Aveam carnețelul la mine, dar nu făcea să-l scot în fața văduvului suferind și să-mi notez acolo expresia. Aș fi lăsat impresia că sunt egoist și nepăsător.
― Mda, regrete, da’ ce să fac io cu regrete?! Mie îmi trebe bani, s-o îngrop, spusese bietul om.
I-am explicat că nu am bani la mine, dar, dacă își poate rupe din timpul său, cu siguranță foarte aglomerat în astfel de clipe tragice și reprobabile (să nu uit, să-mi notez…), ne-am putea vedea aici, în fața nonstopului, în două ore, răgaz în care eu voi alerga până la mama și îi voi cere cu împrumut acești bani de care avea nevoie el.
― Bine… ce să fac, o să vin peste două ore, dacă trebe!, a zis nefericitul îndoliat.
Am dat fuga sus, am sunat-o pe mama și am stabilit. I-am spus că e vorba despre un vecin, bun locatar, care își pierduse în mod tragic consoarta. Mama a fost înțelegătoare, mai ales că tocmai luase pensia. M-am dus repede la ea, am luat banii. La ieșirea din blocul maică-mii, am trecut pe lângă o șaormerie și mi s-a făcut poftă. M-am abținut cât am putut, spunându-mi că, de fapt, acea șaorma nu e reală, nu există. Mă gândeam că eu, un scriitor de succes în devenire, nu pot ceda acestor pofte, pentru că mă pot îmbolnăvi, apoi pot muri, iar opera mea va rămâne pentru totdeauna nescrisă. Cine ar fi putut să-mi scrie mie opera, altcineva decât mine? N-avea cine. Mateescu? Georgescu? Exclus! Ei aveau cu totul alt stil…
La ora stabilită cu vecinul, m-am prezentat la locul de întâlnire. Bietul om stătea rezemat pe un garduț și număra niște bani, fluierând. Mi s-au părut mulți și m-am bucurat. Însemna că și alți locatari de prin zonă contribuiseră financiar pentru a-l mai alina pe bietul om. Câte cheltuieri nu implică o moarte neașteptată!
I-am întins suma de bani pentru care ne înțelesesem. Și-a scuipat pe degete și i-a numărat. Nu prea știa să numere, s-a încurcat. După ce a terminat, m-a privit din cap până-n picioare, măsurându-mă, de parcă ar fi vrut să stabilească un lucru, să ajungă la o concluzie.
― Auzi, bre? Mai poți să-mi dai 5 milioane? Că-mi trebe pentru coșciug!, mi-a explicat el.
Sincer, nu prea puteam, fiindcă 5 milioane jumate erau toți banii pe care mi-i dăduse maică-mea, ca supliment, până vineri.
I-am zis că nu știu, ar însemna că, dacă îi dau lui, o să rămân și nemâncat și nefumat.
― Bre, am nevoie de ei… Că acolo la spitalu’ de canceroși unde o murit nu-mi dă corpul până nu viu cu coșciugu’!, s-a plâns nefericitul.
Era cât pe ce să renunț la toate capriciile pe care mi le-aș fi făcut cu cele 5 milioane jumate și să-i dau lui pe toți, sărmanul, când mi-am dat seama că, în suferința lui, săracul om uitase că femeia murise pe stradă, călcată de camion, și nu la spital. L-am corectat.
― Așa, bre, așa… Pe stradă, da. O luat-o primăria și o ține acolo, prezonieră, așteaptă să viu cu banii de coșciug. Nu-mi dă pe femeia mea, auzi, nu mi-o dă, nenorociții, pe mama copilașilor mei, pă femeia asta care s-a muncit toată viața ei să-i crească mari, să-i dea la școală…
Sărmanul începuse să plângă, așa că n-am mai putut suporta. Am scos din buzunar absolut toți banii pe care-i aveam și i-am pus în palma omului, care a zis un mulțumesc reținut. L-am salutat, i-am urat încă o dată condoleanțe și am plecat.
Când am ajuns sus, l-am sunat pe Georgescu și l-am rugat să ne vedem în seara aia, să îmi dea două milioane împrumut, că deja mă cam luase foamea. I-am explicat că am donat banii pentru o cauză nobilă. Din păcate, Georgescu era cam strâmtorat, așa că l-am sunat pe Mateescu, care a fost de acord să mă împrumute cu un milion jumate.
Plictisindu-mă, n-am avut altă idee mai bună decât să intru din nou pe site-ul englezesc. Cum m-am logat (după ce am răscolit vreo jumate de oră după parolă, fiindcă o uitasem și nici nu-i dădusem voie site-ului să mi-o memoreze – cine știe pe la ce securiști mai ajungeam… unele lucruri intime e bine să le păstrezi secrete și personale), mi-a apărut acolo că am 126 de mesaje necitite. M-am bucurat. Chiar dacă englezesc, deci lipsit de valoare, uite că site-ul ăsta era și el util la ceva, mai schimbai o vorbă cu oamenii. Oamenii s-au dovedit de fapt a fi unul singur, o doamnă. Era chiar Varvara Veronica Vagonet, o simpatică bătrânică, care avea la profil 20 de fotografii cu ea într-un lan de rapiță, galben și frumos, tonic, așa. Dânsa era o celebră confecționeră de trăistuțe pentru plajă și, în același timp, o talentată prozatoare, după cum îmi spusese data trecută doamna cu ochii încrucișați, cu alură de bărbat. Într-unul din cele 126 mesaje pe care mi le trimisese, îmi atașase și un fragment de proză scris de dumneai. Avea ritm, mi-a plăcut. Era despre o excursie a dumneaei la piață, în scopul achiziționării unui snop de praz. Dânsa îmi expusese 483 de motive pentru care îl ura pe Cernătescu, toate numerotate și înșiruite în ordinea relevanței lor. În timp ce o felicitam pentru proza ei plină de ritm, doamna mi-a trimis o invitație de a face parte dintr-un nou grup pe site-ul englezesc, grup care se numea “Bunii Români, apăra-ți Romînia de Pornografia neavenitului Cernătescu”. Am acceptat invitația; eram cel de-al doilea membru al grupului, după doamna prozatoare și poșetistă Varvara Veronica Vagonet și, desigur, m-am simțit onorat. Chiar în timp ce vizualizam pozele cu Cernătescu postate pe acest grup – era și una cu Cernătescu, la o lansare, primind un buchet de lalele galbene din partea unei fetițe foarte mici, sub care doamna Varvara Veronica Vagonet (sau poate fusese doamna încrucișată Alina Mihai) scrisese “Pedofilul Cernătescu în plină acțiune de Corupere a Minorilor României! Stopa-ți-l pe Nenorocit!” – am primit o altă invitație într-un grup, de această dată de la mai vechea mea cunoștință, doamna Alina Mihai, cea cu ochii încrucișați. Grupul la care eram rugat să ader era “Omorâți-l pe Cernătescu!!!!!!”. Am aderat. Doamna cu ochii încrucișați mi-a trimis un mesaj în care mă felicita pentru decizia mea corectă și mă informa că noul grup este de fapt unul mai vechi, cel intitulat “Să-l Oprim pe Cernătescu!”. Cel vechi, spunea doamna, a fost închis de nenorociții ăștia de conducători ai site-ului englezesc, sub acuzația de calomnie. Noul grup, “Omorâți-l pe Cernătescu!!!!!!”, părea să aibă deja notorietate. Pe lângă doamnele scriitoare Alina Mihai și Varvara Veronica Vagonet, din comunitate mai făcea parte și a treia stimată reprezentantă a sexului frumos, Păstrăvioara Pămătuf. Nici nu am apucat să dau bine accept invitației, că m-a abordat și stimata Pămătuf, care îmi cerea participarea la un nou grup, “În potriva Mizerabilului Anti-Român Cernătescu”. Am intrat și acolo, începând să mă simt o persoană din ce în ce mai importantă. Din acest grup mai făcea parte și distinsul A. P., un domn pe care îl compătimisem fiindcă era consortul încrucișatei Alina Mihai. Am recapitulat – în primul grup erau cele trei doamne, plus eu. În al doilea, era doar simpatica Varvara, iar în alt treilea eram eu, doamna Pămătuf, și soțul Alinei cu ochii încrucișați. Mi se părea că suntem deja o armată de oameni bine intenționați, porniți la luptă în apărarea literaturii de calitate. Mă simțeam, după mult timp, cu adevărat util, din punct de vedere social. Era și o senzație plăcută să fac din nou parte dintr-o comunitate adevărată, să fiu un stâlp al ei.
Mi-era puțin jenă că nu apucasem să citesc 4 din cele 126 de mesaje trimise de doamna Varvara Veronica Vagonet. Nici nu prea aveam chef, fiindcă simțeam că se cam repetă. Ca să-mi treacă din jenă, am dat o fugă până la bucătărie să-mi fac o cafea. N-aveam iar cafea, și nici bani, că îi dădusem bietului om rămas văduv. Mi-am făcut un ceai.
Când m-am întors, era să cad de pe scaun, să leșin. Inima a început să-mi bată de parcă aș fi alergat o jumătate de zi la maraton și aș fi și câștigat. Greața m-a cuprins și a trebuit să beau un pahar cu apă, ca să mă mai calmez, dar nu prea am reușit. Ce se întâmplase? Nimeni altul decât Marele Critic Bujorel-Emilian-Victor-Marcu-Opincaru-Popești-Strâmbescu mă onorase cu un mesaj! Am alergat timp de două minute în jurul mesei, încercând să mă calmez – ăsta fiind un truc pe care-l știam de mic copil. Alergai două minute, pe urmă îți venea să te duci la baie. Mergeai la baie, îți goleai intestinele, după care reveneai mai relaxat. De data asta, chiar dacă am alergat, nu am simțit nevoia să mă duc la baie. M-am întors în schimb la calculator și, cu degetele tremurând, am îndrăznit să deschid mesajul Marelui Critic.
Bujorel-Emilian-Victor-Marcu-Opincaru-Popești-Strâmbescu îmi scria așa: “Dragă domnule Gigi Anghelescu, mi s-a adus la cunoștință că sunteți un cetățean de bună credință, care rezonați cu adevărata literatură română. Prin urmare, doresc să vă propun o colaborare. Eu am un site care are o pagină pe Facebook. Aș dori ca dumneavoastră să trimiteți invitații tuturor prietenilor din lista dvs. pentru a da un LIKE paginii mele, și să-i convingeți ca și ei, la rândul lor, să-și invite prietenii să dea LIKE paginii mele. Drept mulțumire pentru implicarea dumneavoastră în proiectul meu, vă voi transforma într-un SIMBOL pe pagina mea!”
Am citit, cu inima aproape explodându-mi de emoție. Câtă onoare neașteptată! Nu m-aș fi gândit în vecii vecilor că Marele Critic mi-ar putea scrie mie, și încă înainte ca eu să fi debutat! Nu prea știam ce să-i răspund, eram teribil de emoționat.
Mi-am turnat ceaiul în cană și am stat o vreme pe gânduri, întrebându-mă ce să-i răspund, un răspuns inteligent, demn de Marele Critic.
Într-un final, mi-am luat inima-n dinți și i-am scris:
“Un sex-simbol?”
“Poftim?”, a întrebat Marele Critic, prompt.
“Ați spus că mă veți transforma într-un simbol pe site-ul dumneavoastră, dar aș dori mai multe detalii.”
“Ah. Un SIMBOL literar, desigur!”, mi-a răspuns Marele Critic Bujorel-Emilian-Victor-Marcu-Opincaru-Popești-Strâmbescu.
Inima îmi bătea gata-gata să-mi spargă pieptul. Un simbol literar! Și se gândise la mine…
“Vai!”, i-am răspuns. “Sunt peste măsură și din cale-afară de onorat!”
“Veți fi într-o companie selectă, alături de alte 283.721 de SIMBOLURI literare aflate pe site-ul nostru, de ambele sexe.”
“Mulțumesc”, i-am spus lui Bujorel-Emilian-Victor-Marcu-Opincaru-Popești-Strâmbescu.
„N-aveți pentru ce. Desigur, calitatea de SIMBOL al site-ului nostru vă obligă la un comportament decent în timpul dumneavoastră liber. Nu aveți voie, odată ce deveniți SIMBOL, să mai consumați alcool, să fumați, să aveți relații îndoielnice cu sexul opus, să umblați aiurea prin oraș după lăsarea întunericul, să faceți parte din partide politice, să mâncați nesănătos și, cel mai important, să încurajați literatura neagreată de noi. Trebuie să respectați celelalte SIMBOLURI literare de pe site-ul nostru, să le sprijiniți în absolut orice situație, necondiționat. Este strict interzis să criticați vreodată un alt SIMBOL al nostru. În schimb, noi vă oferim un moment incontestabil de glorie, punându-vă o poză personală pe pagina noastră, alături de numele dvs., pe care îl va vedea toată lumea literară”, a comentat Marele Critic.
“Mulțumesc!”, am comentat eu.
“Și, desigur, în afară de comportamentul decent – care, în primul rând, vă avantajează doar pe dvs. –, va trebui să faceți cunoscută pagina noastră amicilor dvs. Poza dumneavoastră pe pagină, la vedere, împreună cu distincția de SIMBOL le veți primi după ce ne veți fi adus cel puțin 150.000 de suflete.”
M-am panicat puțin. Ce naiba voia să spună Marele Critic, cum să-i aduc suflete?! Doar nu eram necuratul, să scot sufletul din om…
“Cum adică suflete?”, am îndrăznit să-l întreb.
“Ei, desigur, asta este o metaforă. Să-mi aduceți 150.000 de utilizatori, sau, mai simplu spus, 150.000 de LIKE-uri. Câți prieteni aveți în listă?”, m-a întrebat Marele Critic.
“Nu… Nu știu”, i-am răspuns.
“Păi, de fapt, este simplu. Aveți sus un butonaș pe care scrie Friends, dați click pe el și vă va spune câți amici aveți în listă”, mi-a explicat Bujorel-Emilian-Victor-Marcu-Opincaru-Popești-Strâmbescu.
“Cine îmi spune, butonașul?!”, am întrebat eu, aproape îngrozit.
Nici nu mă mai mira nimic, dacă reflectam mai adânc. Englejii ăștia… inventează toate nebuniile. Fac un buton să știe câți prieteni am eu! Cine naiba știe ce o mai afla butonul ăla pe ascuns, cât nu sunt eu atent…
Am dat click pe buton și i-am comunicat Marelui Critic rezultatul: aveam 2 prieteni.
“Așa puțini?!”, s-a mirat Marele Critic. “Atunci… mă tem că vom mai aștepta puțin până să vă transformăm într-un SIMBOL. Vedeți dvs., momentan nu este rentabil. Chiar și presupunând că acești doi prieteni ai dvs. au la rândul lor mulți amici, tot nu veți reuși să atingeți pragul de 150.000 de suflete. Cum ar veni, dacă v-aș transforma acum într-un SIMBOL, ar fi nedrept pentru celelalte 283.721 de simboluri literare, care mi-au adus chiar și peste 300 de mii de suflete. Însă eu am încredere în dvs., cred că veți recupera rapid handicapul – de aceea, vă propun să aveți deja o fotografie cu dvs. pe care, la momentul potrivit, o vom lansa la rampă. Succes!”, mi-a spus Bujorel-Emilian-Victor-Marcu-Opincaru-Popești-Strâmbescu.
Am dat să-i mulțumesc, să-i spun că îi rămân veșnic îndatorat, dar Marele Critic dispăruse deja de pe site-ul englezesc. O persoană ocupată, logic, nu avea cum să piardă prea mult timp căutând simboluri literare, mi-am zis, în timp ce-mi terminam ceaiul. Până să pun cana jos, am mai primit 8 invitații în diferite grupuri înființate de doamnele Alina Mihai, Varvara Veronica Vagonet și Păstrăvioara Pămătuf, toate conținând numele lui Cernătescu în titlu. Am acceptat toate invitațiile, simțindu-mă ca un proaspăt recrut care își inspectează armele înainte de a porni la luptă.
Se făcuse seară și mai ales venise ora stabilită pentru întâlnirea mea cu Mateescu, care urma să-mi dea niște bani de cheltuială. Amabil, Mateescu venise chiar în fața blocului meu. L-aș fi poftit la un ceai, dar la mine era cam dezordine. Din fericire, Mateescu mi-a spus că e și el pe grabă, avea o întâlnire romantică cu o domnișoară. Ne-am despărțit, și eu am plecat până la nonstopul meu, să-mi cumpăr un borcan cu mazăre, fiindcă deja îmi miorlăia stomacul de foame.
Când să intru la nonstop să-mi iau mazăre, ce să vezi?! Chiar pe scări, la intrarea în magazin, pe niște hârtii îngălbenite, soția decedată a bietului văduv pe care-l compensasem mai devreme cu niște bani pentru sicriu stătea cu pătrunjelul întins la vânzare. Părea mai degrabă vie decât moartă.
― Ia, băiatu’, ia pătrunjel proaspăt!, mi-a zis, văzându-mă oprit acolo.
Vorbea!!!
Mă uitam la ea în continuare, uluit. Ca să vezi, ce minuni se întâmplă, chiar sub nasul nostru! Și să mai zici că sunt povești toate acele articole publicate prin reviste de știință paranormală…
― Ați înviat!!!, i-am strigat femeii, punându-i mâna pe umăr, ca pentru a o felicita.
― Ce, mă, care, cum adică?, a răspuns fosta decedată.
― Dumneata! Ai înviat… Un adevărat eveniment demn de ținut minte! O să vedeți, o să vină televiziunea, să vă dea în prime time…, i-am explicat femeii, care pe moment nici nu realiza cât este de norocoasă fiindcă s-a întors printre cei vii și a mai primit o șansă.
― De unde să înviu io, ce, ai înnebunit?!, a făcut femeia.
Clar, era în faza de negare. Ce-i drept, moartea nu-i o experiență de care să-ți amintești cu plăcere. Era de înțeles.
― Adică, v-ați întors aici, în lumea noastră, a celor vii. Că doar muriseți, chiar dacă nu vă amintiți, sau nu vreți să rememorați acele clipe teribile… Eu știu sigur că muriseți de dimineață, călcată de un camion, fiindcă, vedeți, i-am dat soțului dumneavoastră niște bani ca să vă ia sicriu, i-am mărturisit.
Mă simțeam puțin prost. Nu știu dacă era chiar delicat să îi vorbesc cuiva despre propriul sicriu…
― Francisco, fi-ți-ar nația ta a dreacu’, iar ai făcut chetă ca să bei ca un porc, căcatule ce ești!, a zbierat femeia, făcându-mă s-o admir pentru tonalitățile ridicate pe care și le recăpătase după întoarcerea de pe tărâmul lui Hades.
De alături, din magazinul care vindea carne, a ieșit chiar văduvul, cel căruia îi împrumutasem eu bani. Mă așteptam să izbucnească în plâns, să cadă în genunchi, așa cum mai văzusem eu la emisiunea Surprize, surprize că făceau oamenii care își revedeau după mult timp niște rude dragi. Ce-i drept, Andreea Marin nu adusese niciodată în platou morți care să fi înviat, așa că poate reacția omului ar fi trebuit să fie și mai dramatică la vederea soției, cât se poate de vie. În locul unei fericiri debordante, bărbatul tuciuriu a avut însă o reacție foarte neașteptată – s-a apropiat brusc de mine și m-a apucat de un braț, smucindu-mă:
― Faci figuri, mă??! Te crezi șmecher, ai? Vrei să-ți sparg mecla? Ai venit să faci probleme, ai, să te iei de nevastă-mea?!, a țipat el, iar trecătorii, printre care o recunoscusem și pe vecina mea de dedesubt, s-au oprit curioși să urmărească altercația.
― Nu, nu, nimic din toate acestea! Eu doar mă bucuram sincer de învierea soției dumneavoastră! Nu înțeleg însă dumneavoastră de ce nu vă bucurați de acest fericit eveniment, în definitiv nu e ceva care să se întâmple în fiecare…
― Taci, mă, că te ia mama dracului!!!, a țipat tuciuriul la mine și m-a îmbrâncit cu putere.
M-am dezechilibrat, așa cum eram, cam nemâncat, și m-am prăbușit pe trepte. Mă simțeam trist. Nu înțelegeam reacția bărbatului. Poate că, în definitiv, nu-și iubea soția, deși era mama copiilor lui, deși plânsese doar în urmă cu câteva ore moartea ei…
― Cred că sunteți în stare de șoc, altfel nu-mi explic. Probabil încă nu conștientizați miracolul pe care-l trăiți, întoarcerea soției dumneavoastră din morți, i-am replicat bietului om.
În jurul nostru se strângea tot mai multă lume. Femeia reînviată părea să dea și ea semne de neliniște – din nu știu ce motiv, se apucase să-și strângă pătrunjelul și să-l îndese într-o sacoșă murdară de rafie, care fusese pe vremuri albă (nu că eu aș fi știut plasa de pe vremea când era albă… pe doamna înviată o știam de mai puțin de un an).
― Ia uite, bre, ce caută scandal bețivul ăsta! Huo, dobitocule, pleacă-n morții mă-tii de aici!, a țipat la mine fostul văduv, acum în stare de șoc, clar.
Culmea, în loc să-mi ia apărarea, femeia reîntoarsă din morți a început să dea în mine cu sacoșa murdară, plină de pătrunjel:
― Bolborosește că aș fi moartă, fi-ți-ar familia ta de râs! Îmi vrea moartea, bulangiul!, zbiera femeia și, spre oroarea mea, oamenii strânși ca la spectacol au început s-o aprobe:
― Lasă, bre, familia asta în pace, nu ți-e rușine așa, puțin?, a strigat la mine un bărbos corpolent, care ducea în fiecare mână câte un pet cu bere.
― E oameni și ei, ce dacă e țâgani! Nu e musai să fie hoți, dacă e țâgani, a concluzionat o bătrână de lângă mine.
― Te iei de ţigani, ai, mânca-mi-ai?! Ce, ți-a băgat ei mâna în bozonar? Da’ românii cu ce e mai breji?!!, s-a mai exprimat și florăreasa din colț, care își părăsise temporar ghereta cu flori.
În oprobriul mulțimii, oprobriu pe care nu făcusem nimic ca să-l merit, am pornit spre blocul meu. Deși eram dezamăgit de nerecunoștința bărbatului căruia îi dădusem bani buni pentru sicriu, iar acum se făcuse că plouă, în fundul sufletului eram totuși fericit că doamna cu pătrunjelul, soția lui, era vie și nevătămată.
Când am ajuns în casă, la calculator, am decoperit 33 de mesaje, atât de la doamna încrucișată Alina Mihai, cât și de la stimata fabricantă de poșete Varvara Veronica Vagonet. Ambele erau din cale-afară de fericite pentru că Marele Critic Bujorel-Emilian-Victor-Marcu-Opincaru-Popești-Strâmbescu le făcuse pe amândouă – concomitent, chiar – simboluri literare pe pagina sa de pe site-ul englezesc.