poeme de Leonard Ancuța

trei poeme cu mama

  1. pe mama o chema Johnny

    avea mîini din pîine albă și buze à la Eva Angelina
    și mai tot timpul cînta prin casă
    treceau batalioane române carpații.
    copiii rîdeau de mine la școală,
    dar mama mea a fost cea mai bună din lume,
    picta dimineața în fereastră
    răsăritul soarelui, doar pentru mine.
    îmi dăduse o lumină pe care o duceam peste tot;
    lumea se uita ciudat la mine, făcea mișto de mine că
    pe mama o chema Johnny,
    pînă-ntr-o zi cînd niște tipi s-au luat de ea și-au bătut-o
    și tata era să împuște tot cartierul.
    mama avea buze roșii parcă mușcase inima unui diavol și
    cînd a murit lumina mea a plîns pînă s-a făcut întuneric.

    2. pe mama se băteau bărbații

    mama primea în casă mulți bărbați.
    le mîngîia piepturile păroase, îi bărbierea
    apoi îi binecuvînta înainte să plece la război.
    eram mic pe atunci, îi priveam cum se duc,
    mîncam cireșe scuipam sîmburii și îi îngropam
    așteptînd să crească alți cireși dar nu se întîmpla nimic.
    bărbații o iubeau pe mama, se întorceau fără cap
    doar pentru ea și cum era obiceiul la noi în sat
    îi puneau în pămînt și din ei creșteau cireși de mai.
    tata lucra atunci pe o combină mare și fuma fără filtru,
    cînd treiera vedeai babele cum se închină.
    preotul din sat se temea pînă și de mine;
    ca de drac se ferea cînd scuipam sîmburi roșii,
    în timp ce cîntam Johnny B Good
    și mama își ascuțea cuțitul de turla bisericii.

    3. pe mama a crescut o biserică

    în fața blocului era o salcie, avea părul ca mama.
    într-o zi au venit bărbații cu topoarele și-au lovit-o în șolduri
    pînă a căzut iar în locul ei au ridicat o biserică albă.
    n-am să mă închin, să mă rog vreodată în ea, nici dacă ar fi
    cel mai tare model din lume. am să-i privesc zidurile
    din care se-aud noaptea cîntece de război și aștept,
    aștept pînă se va scufunda în trupul primitor al mamei.
    atunci eu și tata ne vom ascuți cuțitele unul de trupul celuilalt
    și-o să plecăm să dărîmăm zidurile din lut roșu, turlele zvelte ca sînii
    ei de fecioară. cînd va cădea ultima cărămidă, mama se va arăta
    ca un duh care în loc de biserici face cîrciumi în mine și tata
    și vom pleca fericiți ca niște bețivi care cîntă cu lupii,
    dau cu pietre în felinare și trezesc lumea la viață.

 
 

răgușit de dragoste și beție
 

în memoria lui Iulian Trașă

 

prietenul meu punkeru a plecat a îmbrăcat blugii rupți
a luat geaca de piele fără mîneci și o bere din frigider și-a ieșit fără
să închidă ușa așa dus a fost
zgomotul pașilor lui urca scările tot mai greu însoțit de un cîntec
răgușit de dragoste și beție

oare se mai întoarce prietenul meu punkeru cu siguranță
nu se mai întoarce blugii și geaca de piele
erau ale mele ale mele erau
și lacrimile încă neivite ce apar după cîteva sticle de tărie
o vreme pe stradă mașinile au mers fără să facă vreun zgomot
doar cîntecul se-auzea
răgușit de dragoste și beție

mai atîrna de pereți ca o pînză de păianjen ruptă
de vînt și tristețe
prietenul meu punkerul a plecat și nu se știe
dacă vreodată se va întoarce
răgușit de dragoste și beție

el intră în barul murdar cu lumini stîngace și mai cere ceva de băut
după două pahare zîmbește unei tinere cu părul în flăcări și-și arde sufletul
dimineața rămîne singur dar nu-i trece prin cap să se-ntoarcă
își aprinde una fără filtru și cîntă pentru o păpușă stricată cu ochii scoși
o clipă se vede în găurile ei negre cîntă
răgușit de dragoste și beție

prietenul meu punkeru m-a lăsat ca pe-o seringă folosită cu acul rupt
pe etajera din baie în oglinda din baie chipul meu stors
se ascunde sub abur cum cenușa în urnă
mă ghemuiesc sub chiuvetă prietenul meu punkeru nu se mai întoarce
chiar acum dealerii îl lovesc cu picioarele în coaste
și în gură dar el nu se oprește și cîntă
răgușit de dragoste și beție

melodia pe care o cîntam amîndoi la moartea fiecărui prieten
cu paharele pline cu mîini de femeie pe șliț
întreg cerul e plin de comete care se prăbușesc
în calea noastră nici un suspin prietenul meu nu se mai întoarce
și-acum îmi dau seama că prietenul meu sunt eu
și-acesta este cîntecul meu
răgușit de dragoste și beție

 
 

toamnă
 
cum treceam pe witing dinspre gara de nord spre plevnei
pe trotuarul din dreapta aproape lipit
de zidul unei clădiri stătea primul om
pe care l-am văzut bărbierindu-se pe stradă cu oglinda
fixată pe o cutie de relee rds
își adîncea privirea în suprafața lucioasă încordat în lumina obosită a lunii
și-și mișca mîna cu atenție pe obrazul ros de aproape
o sută de anotimpuri sau pe-acolo își ridică ochii spre mine
parcă spunînd nu rîde de mine că oricînd ai putea ajunge și tu așa
și apoi din ochii lui o strălucire firavă se topi în ochii mei
cît să înțeleg cît de puternic e întunericul
pe drumul acesta

nu era decît un om care se bărbierea între pletele alb-îngălbenite ale lunii și
în bucata de oglindă cît un as de romb dintr-un pachet norocos
își înghesuise chipul și trăsăturile și scînteia din ochii lui
părea mult mai mică în reflexie de aceea în ochii mei tot
mai mică se vedea era la fel cum îmi păreau șansele
de-a plăti chiria și întreținerea ca să nu fiu aruncat în stradă
și înainte să dispară în întunericul roșcat de pe stradă
am aruncat o privire în urmă parcă am zărit pentru o clipă oglinda
și în ea strălucirea din ochii lui atît de mică acum
încît în ochii mei s-a făcut pe deplin întuneric
am mers cu pași mici și rari pînă la colțul străzii

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #42 – sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.