Melcul

de Ionuț Manea

 

Aseară am adormit pe jos alături de cincisprezece muncitori îmbrăcați în dungi negre. Mi-am impus să nu-i prezint decât pe cei în care am încredere. În muncă am încredere dar în hăitașii ei nu. În cameră mai erau o igrasie proaspătă și un miros de șoarece; din când în când camera gemea în somn odată cu noi. Muncitorii au săpat un șanț în jurul unei statui pentru a o ascunde în pământ. Statuia nu era tristă, avea un zâmbet pe piatră, zeflemitor, istoric. Copii roiau în jurul muncitorilor cu poftă de viață, așteptând viitorul. Muncitorii mâncau semințe, în afară de unul bătrân. El mânca pe ascuns câte un copil pirpiriu, cu teamă să nu-l vadă ceilalți, dar fără rușine. Păsările dispăruseră și ele, de frică, și nu vroiau să se mai întoarcă. Erau în schimb mulți melci; ei rămăseseră în pofida radiațiilor din sat. Păreau sănătoși tun, dar eu știam că suferă în interior. Melcii nu renunță niciodată, mai degrabă mor decât să renunțe. Melcul meu era însă un laș. M-a rugat cu lacrimi în ochi să-l arunc departe, departe, dincolo de uzină. Inițial am vrut să-l strivesc, să-l pedepsesc, cum ne-a pedepsit și Dumnezeu pe noi, dar mi-a fost milă. Cochilia îi era cârpită și găurită, am realizat că era un neisprăvit. Mai și bea pe deasupra. Semăna cu tata, dar tata nu găsea nimic de băut, radiațiile topiseră băutura. Seara, cântam în jurul uni foc imens, folk patriotic din vremurile de demult. Cânta și melcul, dar fals. El fusese educat la un pension de melci, specializat în psihologie individuală, și nu agrea sentimentalismele. Frica, mi-a mărturisit el, o căpătase în urma unui vis urât, persistent. Cu regularitate visa că devine om, apoi muncitor la uzină, soț, tată, văduv și moare. Însă, visul se concentra spre sfârșit, momentele plăcute trecând pe nesimțite. Un adevărat coșmar. Muncitorii mi-au câștigat încrederea în cele din urmă, și le-am arătat melcul. Ei au râs, l-au pus să danseze ca pe un urs la circ, îl urcau pe o schelă și-i dădeau drumul în cazanul cu smoală. Melcul era rușinat, cuminte. Îi era lui mai mare rușinea decât lipsa lor de rușine. L-am salvat într-un acces de furie oarbă. Am fugit cu el dincolo de uzină. Muncitorii au chemat comitetul, și comitetul a luat o decizie. Au venit după mine strigând. M-au găsit într-un cazinou dezafectat, sub o ruletă. M-au pus în fața maistrului, el nu avea dungi negre, era tot în alb. S-a uitat blând la mine, câștigându-mi încrederea, și i-am întins melcul ,tremurând. L-a ridicat în soare și a zâmbit: „ Un chiabur!”, și l-a înghițit.

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #42 – sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.