Foame

[fragment din romanul Exorcizat]

de Radu Găvan

 

Problema era că trecuse ceva timp de la prima mea vânzare şi nu mai aveam bani. Acest comision nenorocit ar fi trebuit să fie un colac de salvare şi acum nu mai aveam de ce să mă agăţ.

Am început să raţionalizez mâncarea, să mă mul­ţumesc cu câteva sendvişuri cu pâine şi salam pe zi, să beau apă de la robinet şi să adun mărunţişul de prin casă. Într-o zi m-am dus cu un pumn de mo­nezi la magazin şi am cerut o sută de grame de salam. Dar nu îmi pierdeam speranţa. Am devenit mai pu­ternic, m-am înrăit. Mărşăluiam pe cimentul rece al garsonierei şi mormăiam la nesfârşit “Tu nu cedezi! Te ridici, nu rămâi jos! Niciodată! Eu nu cedez! Eu câş­tig!”. Încetul cu încetul, asta mi-a devenit litania, su­portul supravieţuirii mele.

Mă sculam dimineaţa cu tristeţea în priviri, fă­ceam un duş chinuit, mâncam o masă sărăcăcioasă şi mă duceam la muncă. Îmi plăcea ce făceam, dar începusem să devin disperat pentru că nu mai reu­şeam să vând ceva.

Şi într-o zi m-am trezit că nu mai aveam niciun ban. Nimic. Căutasem peste tot. Şi nu doar o dată. Parcă înnebunisem, răscoleam frenetic printre lucruri şi întorceam buzunare pe dos, îmi înfigeam unghiile în păr şi refuzam să accept că nu mai aveam cu ce să îmi iau de mâncare. Apoi am obosit şi m-am prăbuşit într-un fotoliu. Am stat aşa, fără gânduri, cam jumăta­te de oră şi apoi am început iar să caut. Când vedeam o haină în care credeam că am uitat să scotocesc, spe­ranţa mă împungea iar şi pentru o clipă tresăream. Dar căutasem în toate, nici măcar nu aveam prea multe, ca să îmi mai fac iluzii. Trebuia să cer ajutor cuiva. Îmi era foame. În seara aia am băut multă apă.

A doua zi, dezbrăcat de ambiţie, entuziasm sau mândrie de altfel, m-am dus la ai mei. Era seară şi erau amândoi acasă, ceea ce mă făcea să sper că voi avea şanse duble la un ajutor bănesc. Le-am spus că am nevoie de bani, fără să menţionez însă că nu mai aveam de nici unele. Ca să îi impresionez, în timp ce stăteam pe un scaun fără spătar în bucătarie, am început să bâţâi uşor din cap în faţa lor, privind pier­dut în gol. Cabotinismul meu era însă doar pe jumă­tate adevărat, cealaltă parte a tremuratului era pe cât se poate de reală şi venea din starea de slăbiciune la care ajunsesem.

Peste zece minute eram în stradă, cu lacrimi în ochi, reproşuri zbătându-mi-se în urechi şi buzu­narele goale în continuare. Taică-miu îmi aruncase în faţă că nu îmi termin facultatea şi că asta e calea aleasă de mine, în timp ce maică-mea mă împunsese şi mai tare, mirându-se că nu reuşesc să mă descurc în viaţă, ca şi cum această observaţie ar fi trebuit să mă ajute în vreun fel. După zece minute de umilinţă, mi-am dat seama că nu mă aflam unde aş fi vrut şi am plecat înfrânt. Măcar reuşisem să mănânc câteva felii de pâine cu miere.

 

*

A doua zi am avut parte de o surpriză extrem de plăcută. Doamna Roman gătise pentru noi. Atunci am mâncat spaghete pentru prima oară. În sosul de roşii pusese cârnăciori delicioşi, şuncă gustoasă şi usturoi aromat. Mirosul era înnebunitor. Am reuşit totuşi să nu înfulec ca un disperat, ca să nu mă fac de râs, dar am mai cerut o porţie fără prea multă ruşine. Cu această ocazie am descoperit că în cazul meu ti­miditatea tindea să devină invers proporţională cu foamea şi pentru o clipă m-am întrebat dacă ceva s-a schimbat în mine, dar în momentul următor am înfipt furculiţa într-o bucată de cabanos şi am uitat de întrebare. Atunci am simţit o căldură deosebită pentru doamna Roman şi, pentru un timp, am decis să ignor trădarea ei. În fond, aşa e viaţa, nu? Plină de dezamăgiri uitate, aduse în stadiul de resentiment, reduse la sechele şi complexe. Cu noi la masă mai erau doar Victor şi Simona. Din fericire, Ioan şi Laura erau la o vizionare, aşa că rămânea mai multă mâncare. În seara aceea am dormit fără griji.

A doua zi mi-am făcut curaj şi am împrumutat nişte bani de la doamna Roman. Nu mulţi, dar sufi­cienţi pentru o săptămână de pâine cu salam.

Seara m-am trezit la uşă cu portarul şi preşedin­tele asociaţiei de locatari. Nu mai plătisem întreţi­nerea cam de multă vreme şi aveam o restanţă des­tul de mare, insurmontabilă în acel moment pentru mine. M-au ameninţat cu tribunalul, m-au tratat ca pe un puştan ratat, mi-au vorbit de sus şi au ţipat la mine, iar eu am făcut singurul lucru pertinent posibil în acel moment – am lăsat capul în jos, am dat obrăznicia şi agresivitatea lor deoparte şi le-am promis smerit că voi plăti. Apoi, pe când plecau, iar eu mă prăvăleam obosit înapoi în fotoliu, am simţit cum bătăile inimii îmi bubuie în cap şi mi-am impus să iau lucrurile pe rând. Altfel ştiam că voi fi curând doborât. E o senzaţie destul de naşpa să ţi se închidă uşile în nas şi să simţi că te apropii de un colţ din care nu mai poţi să ieşi. E ca şi cum e noapte, eşti în mijlocul oceanului şi te zbaţi să nu te duci la fund. Şi valurile încep să te obosească, braţele şi picioare­le îşi pierd încetul cu încetul vlaga şi tu simţi gustul hăului de sub tine. Frica şi speranţa te mai ţin la su­prafaţă o vreme, apoi vine momentul în care nu mai contează nimic şi în câteva clipe ţi se rupe filmul. E mai bine după aceea? Nimeni nu ştie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *