Sfera

de Alexandru Ionașcu

 

 

Dimineaţa, pe la ora zece şi douăzeci sau mai devreme, părinţii mei au plecat la Calafat şi s-au întors fix la ora 17.58, ziua de 2 februarie 2013 Anno Domini. Ar fi vrut să îi însoţesc şi eu, dar văzând starea– tuse debilitantă, voce numai un horcăit şi nas precum o arteziană – în care matinalul şi o răceală persistentă m-au adus, au renunţat, făcându-mi în schimb un ceai şi sfătuindu-mă să citesc numai în pat şi numai acoperit bine cu plapuma. În răstimpul dintre plecarea lor de-acasă şi sosirea lor acasă, departe de a sta sub plapumă, mi-am topit ochii în mii de pixeli din freza post-punk a lui Cioran, din urechile clăpăuge ale lui Beckett, amuzantele bărbi de pe statuile din Persepolis, trupurile de gresie în senine spasme carnale de la Khajuraho, pixeli alcătuind mustaţa optzecistă a lui Mircişor, pixeli ce se hârjoneau pe monitorul PC-ului precum celulele în sângele meu. Urechile au fost ascultate de muzica de la televizor iar degetele au fost non-stop hăituite până la epuizare sub instrucţia spartanilor ofiţeri alimentari din UNITATEA CULINARĂ NR. 30168914, mai bine cunoscută sub acronimul U.C. 30168914. Ori sub jargonul Zece şi-un Sfert.

Fără a deschide fereastra termopan a camerei, puteam vedea cum Jean-Paul Sartre şi Octavia îl intervievau pe Che Guevara, în orice caz îi ascultau una dintre lungile şi înflăcăratele peroraţii, deşi acum păreau ceva mai destinse. Pipa sartriană, verde şi existenţial de lungă, strălucea în soarele de sfârşit de iarnă şi părul negru al Octaviei făcea faţă cu brio anemicului vânt de sfârşit de dimineaţă (despre barba lui Guevara nu pot spune dacă făcea faţă cu brio sau nu anemicului vânt de dimineaţă muribundă, probabil că avea o atitudine dialectică în faţa unui asemenea vânt). Guevara era aşezat pe un fotoliu verde, zâmbea şi fuma un trabuc verde-închis şi mult mai falic decât pipa lui Sartre, care aduce a vibrator descoperit după multă vreme într-un sertar şi sub un maldăr de ambalaje cu prezervative Durex, dintr-acelea cu striaţii şi intens lubrifiate. Octavia şi Sartre erau aşezaţi pe nişte taburete aparent nou-nouţe, iar între cei trei se afla o măsuţă de pin albită de o multitudine de hârţoage, în mijlocul acestora tronând, dispuse în formă piramidală, trei scrumiere narcoleptice. Gâtul Octaviei era acoperit de o eşarfă subţire şi neagră, dar părul ei noir nu avea nicio atitudine dialectică în faţa muribundului vânt din muribunda dimineaţă. Era zen. Totul levita în faţa ferestrei mele de termopan, montată când eu eram în clasa a unsprezecea şi Adriana avea numai note de nouă şi zece la engleză, cu toate că tezele, mai ales alea din iarnă, o enervau puţin, poate că n-o enervau, dar cu siguranţă erau nişte pietricele care, de îndată ce erau aruncate în apele ei sufleteşti, produceau unde când largi, de la şapte cercuri în sus, când reduse, între două şi trei cercuri semi-colţuroase, oarecum similare cu fiordurile din regiunea More og Romsdal. Cercurile undelor largi erau ameninţător de groase şi similare cu coasta regiunii Troms, cele mici aducând a fiordurile din regiunea Trondelag: cercuri subţiri şi feciorelnice, viaţă lor măsurată printr-o multiplicare destul de scurtă, iar vocile lor – numai suspine. Să observe cineva ilogicul de mai sus. Cercurile undelor numeroase erau ameninţător de groase, cele mici – şi subţiri şi semi-colţuroase şi asemănate cu două regiuni diferite – păi ori una ori alta, din două una. Sufletul Adrianei o fi fost numai o apă, apa unui lac, dar corporalul ei era numai o humă precum acel sol din Afghanistan, prăjit de soare timp de mii de ani şi crăpat în infinite firişoare.

Când spun că totul levita, mă refer la fotoliul verde, la cele două taburele aparent nou-nouţe, la Guevara, Sartre şi Octavia. A, şi la cele trei scrumiere narcoleptice de pe stratul de hârţoage care acoperea măsuţa dintre fotoliu şi taburele, dintre Guevara, Sartre&Octavia. De ce scrumiere narcoleptice? Pentru că scrumierele sporovăiau între ele prin cantitatea de scrum conţinută de fiecare scrumieră în parte, iar atunci când una dintre scrumiere era lovită, uneori se întâmpla asta cu toate simultan, de somnul indus de narcolepsie, atunci tot scrumul din ea dispărea şi scrumiera adormea, interiorul ei fiind aşa de imaculat, ca şi cum cineva ar fi spălat-o de vreo zeci de ori, ceea ce nu se întâmpla deloc, spălarea vreunei scrumiere, cele trei scrumiere stând, cu siguranţă, dintotdeauna în mijlocul patului de hârţoage de pe măsuţa de pin suspendată, ca şi celelalte lucruri şi personaje, în faţa ferestrei mele de termopan (dar dacă toată această scenă se derula de multă vreme în faţa termopanelor mele, cum de nu am observat-o până acum? şi doar acum cinci luni mi-am schimbat ochelarii), la o distanţă de nu ştiu câţi metri, însă la nivelul etajului trei al apartamentului din blocul vecin, bloc lipit de al meu, eu avându-mi apartamentul la etajul doi. Aşa cum oamenii vorbesc prin cuvinte, la fel şi cele trei scrumiere vorbeau prin scrumul din ele. Vorbele nu erau ale lor, ci reproduceau vorbele lui Guevara, ale lui Sartre şi ale Octaviei. Deci era vorba de scrumiere şi revoluţionare şi de stânga şi intelectuale. Dar cum era somnul lor? Somnul lor era ca somnul oricărei scrumiere care vorbeşte prin scrumul din ea, un somn levitând în gol. Scrumierele se trezeau deoarece erau continuu umplute de scrum tabagic.

La un moment dat, în timp ce eu tot priveam senin şi puţin absent toată această scenă, Sartre, cu un zâmbet, destul de binevoitor, se uită în direcţia mea, îşi lasă pipa stinsă (dar oare narcoleptică? somnambulă? e o mare diferenţă între o pipă şi o scrumieră) pe măsuţa plină de hârţoage, scoate o ţigară din buzunarul stâng al hainei şi o ţine în poziţie verticală, între degetul mare şi arătătorul mâinii drepte, întrebându-mă: ,,Cigarette?” la care eu, într-un început de plictis şi rotindu-mi puţin capul la dreapta, răspund ,,Non” şi dau să cobor jaluzele pentru a părăsi camera, însă, cum ridic mâna dreaptă pentru a trage de sfoara de la jaluzele, văd cum toate obiectele şi cele trei persoane sunt cuprinse într-o sferă opacă şi se îndreaptă, această sferă opacă, micşorându-se gradual, către fereastra mea şi, un impuls sinaptic îmi spune asta, înspre chipul meu în curs de a se grimasa de spaimă, dar o spaimă moleşitoare precum arşiţa verii. Mă îndepărtez cu mare greutate de fereastră făcând doar doi paşi în spate, asta şi pentru că mi-e teamă să nu dau peste scaunul de lângă birou, un scaun rotativ la care ţin foarte mult, dar mai ales pentru că îmi simt picioarele nespus de grele şi tălpile lipite de podea. Realizez că nu mă mai pot deplasa deloc, tendoanele de sub genunchi nici nu se mai flexează şi degetele de la picioare împing în podea mai să treacă în partea cealaltă, în camera de la etajul de sub mine. Totuşi capul îl pot întoarce, ba chiar observ că este capabil de o mobilitate mult mai mare decât de obicei şi pot astfel vedea cum sfera opacă, acum de mărimea unui pumn bărbătesc bine strâns, trece prin geamul termopan, fără a-i provoca vreo stricăciune, se plimbă lent prin faţa ochilor mei, începe să emită o lumină slabă şi, uşor-uşor, se transparentizează oprindu-se brusc exact între ochii mei nu înfricoşaţi, ci curioşi, chiar nerăbdători, o nerăbdare de-a dreptul morbidă, de-a fi martori la ceea ce va urma.

Sfera este cu totul transparentă, însă nu mai pot vedea pe nimeni în interiorul ei, este o sferă transparentă, goală şi puţin luminoasă. Nici urmă de Guevara, Sartre, Octavia, trabuc şi pipă, fotoliu, taburete, măsuţă cu hârtii, nici scrumiere de nici un fel, doar o parte din monitor şi zone din birou, printre care şi câteva litere din încă necititul Gravity’s Rainbow (trebuie să recunosc, pur şi simplu aş fi murit, most certainly I would have been a goner, dacă nu citeam măcar primele zece pagini, adică primul subcapitol sau capitol, cu Pynchon delimitarea nu-i niciodată uşoară), de lângă tastatură, se reflectau în interiorul sferei. Aud o voce şi bănuiesc că provine din sferă, în acel interior vid trebuie să îşi aibă sursa şi prima impresie este că îi aparţine Octaviei. Pare destul de feminină, dar este o feminitate spăşită, o feminitate dincolo de feminin, şi mi se adresează mie, eu fiind singura persoană din cameră şi din apartament, o cameră şi un apartament cu toate uşile închise (suntem lăsaţi a crede că în iad nu numai că uşile sunt închise, dar şi becurile sunt arse; personal cred că drumul către acel ipotetic iad, de orice fel ar fi, este închis cu totul). Îmi scânteiază prin minte că ar fi trebuit să accept acea ţigară, nu aş pune chiar blestemată, nu, nu aş merge până acolo, dar eu nu fumez şi, prin urmare, etica mea tabagică nu-mi permite să accept ţigări nici dacă acestea îmi sunt oferite de către Jean-Paul Sartre însuşi (viu sau mort, pentru mine n-are nicio importanţă în ce stare este când îmi oferă ţigări).

Sfera se pune iar în mişcare şi începe să se micşoreze luminând din ce în ce mai puternic. Se îndreaptă spre biblioteca mea de lângă birou şi este de mărimea unei piersici, apoi de mărimea unei caise, a unei măsline şi a unui bob de mazăre. Vocea din interior aproape că a încetat şi sfera este îmbrăcată în lumină. Pe măsură ce intensitatea luminii sporeşte, mărimea sferei scade şi vocea se stinge. Lumina aproape orbitoare se apropie de raftul din mijloc şi dispare brusc la câţiva milimetri de cotorul volumului Aleph.

Camera mea a revenit la starea ei obişnuită, înţelegând prin asta că toată lumina din ea este naturală, provine de undeva de dincolo de termopane. Eu mă pot mişca în voie şi voi dormi după-amiaza timp de două ore, iar părinţii mei vor sosi la ora deja menţionată. Mama mă va întreba ce s-a mai întâmplat pe aici, eu, acaparat, nu ştiu prin ce joc al neuronilor, de spusa wittgensteiniană, auzită pentru prima oară acum aproape doi ani de zile, la o colegă de facultate, cum că despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă, răspund ,,nimic neobişnuit, totul ca de obicei”.

Nu voi mai citi nimic din ceea ce am de citit, deşi îmi tot propun contrariul, o propunere disperat-cioraniană, ci voi naviga pe net şi mă voi mulţumi să citesc din postările de pe blogul regizoarei Crista Bilciu, o lectură pe fundalul pieselor Por que te vas şi Over the hills and far away. Genurile sunt diverse, dar diversitatea asigură motricitatea acestui tip de lectură, exact cum copacii tăiaţi şi lipiţi unul de altul asigurau deplasarea monoliţilor de la Stonehenge ori a celor din Insula Paştelui.

Aflu despre volumul de debut al Cristei Bilciu, apărut în 2011 şi multipremiat, citesc câteva fragmente şi îl comand amintindu-mi că o ştiu pe debutanta autoare de-acum un an şi ceva, când am vizionat pe net montarea piesei En attendant Godot. Atunci am văzut atât piesa, cât şi interviurile cu actorii şi, bineînţeles, cu regizoarea.

Mă simt cuprins de un bizar elan care nu prea îmi este în fire, cred că nu îmi este deloc în fire, un elan care se hrăneşte din lectura acelor recenzii despre volumul de debut al autoarei, un poem dramatic destul de original şi complex, scris în spirit dimovian şi ludic şi presărat de intertextualitate, similar prin ambiţia construcţiei poetice cu Levantul cărtărescian şi, din câte afirma autoarea pe blog, parte a unei proiectate trilogii epopeice, în orice caz a unei ambiţioase şi demne de urmărit aventuri scriitoriceşti.

Îmi tot spun că ar trebui să continui poemul, primul meu poem, un poem de notaţie început acum câteva zile şi din care am scris doar o pagină şi jumătate şi vreau să-i dau un corp de cel mult opt pagini, măcar şase, dar cred că mă voi mulţumi şi cu trei pagini. Un prim poem născut în calmul zilelor de dinaintea furtunii primei sesiuni masterande. Sper să fie un poem contemplativ şi curios a şti ce-i lumea asta şi ce-i viaţa asta, dar dacă stau bine să mă gândesc, n-aş vrea deloc ca primul meu poem să fie contemplativ, ci doar un poem sinucigaş, la dracu, să nu cunoască nicio lume şi nicio viaţă, ci să piară sfârtecându-şi toate versurile şi sângerând prin toţi porii cuvintelor, luând cu el cât mai multe voci care-l citesc, nu înainte de a-şi castra orice ar avea un poem de notaţie să-şi castreze.

Somnul mă cuprinde şi mă las în voia lui şi-a patului, neştiind ce fel intenţii are somnul cu al meu trup, trup ce pare a fi al meu şi probabil că al meu chiar este. Nu ştiu dacă în vis sau în trezia de zi cu zi, dar, când eram mic, înaintea grădiniţei, de asta sunt sigur, mi s-a spus, cu siguranţă o persoană a fost – bărbat, femeie, androgin, copil, fetiţă, foetus uman sau embrion uman – că suntem cu toţii însoţiţi de somnul nostru personal şi de moartea noastră la fel de personală. Parcă a mai zis că aici şi peste tot somnul şi moartea sunt inseparabile. Nu cred că sunt singurul căruia i s-a destăinuit asta.

1 Comments

  1. Pingback: Proză scurtă | RomCon 2015 - Suceava

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.