Foi de drum

[fragmente dintr-un fals jurnal de călătorie]

de Robert Cincu

Simt că mi se umflă limba, am gura uscată și abia mai pot vorbi. Sandra mă lasă să mă odihnesc, iese din cameră și încuie ușa. Sunetul metalic îl aud cu un ecou nefiresc de lung. Arcurile din yală trosnesc la învârtirea cheii cu o nuanță glotală, ca și cum un robot ar fi înghițit o bilă de metal. În aer rămâne un sunet continuu, ca ultimele note din bătaia unui clopot greu. Sunt nevoit să-mi țin gura deschisă din cauza limbii care s-a umflat teribil. Am gâtul uscat, abia respir și aerul capătă consistența hârtiei. Mă întind după sticla cu apă la temperatura camerei. Corpul mi-e aproape paralizat. Sunetul de clopot încă se aude, acum e ascuțit, o notă enervantă pe care nu știu unde s-o plasez și care se vibrează numai în urechea internă, sărind peste celelalte părți.

Încep să aud ticăitul unui ceas, undeva pe hol, sau poate doar în capul meu. Ritmul e un pic mai accelerat decât la ceasurile obișnuite, și am senzația că bate tot mai repede. Nu reușesc să ajung la apă, cad din pat cu fața pe podea și încerc să respir, pe nas sau pe gură, dar limba umflată și uscată nu mă lasă. Ticăitul a devenit constant, o singură notă monotonă, continuă, care se confundă cu ecoul rămas de la învârtirea cheii. Sandra intră și am senzația că e îngrijorată. Doctorul spune câteva cuvinte care nu au sens „Face progrese. Și rezistă bine la medicație”. Sandra îmi face încă o injecție, doctorul îmi pune un stetoscop rece în dreptul inimii. Îl văd cum numără în gând, deși suspectez că nu știe să numere. Aud și eu bătăile, e un ritm bun, dar sunt uscat și nu pot vorbi și le fac semne din ochi să-mi dea o gură de apă. Doctorul scoate un set de chei, cu care de obicei mă închide aici și începe să mă zgârie în talpă cu una dintre ele. Mai întâi la piciorul drept, apoi la cel stâng, deși cred că nu știe care e dreapta și care e stânga. „Mâine îi dăm drumul. N-are rost”. Apoi pleacă. Sandra pare fericită, începe să-mi vorbească dar abia o mai aud. Vede sticla și-mi toarnă pe față câteva picături, apoi mă ajută să beau. Nu pot să înghit, dar mă străduiesc și simt că limba începe să se dezumfle. „E de la noua injecție. O să-ți revii în câteva ore”. Pleacă și lasă ușa deschisă. Încep să respir normal, de pe hol mai aud câteodată voci sau tocuri lovind podeaua ca de marmură.

*

Cred că mergeam pe un drum drept de mai bine de o jumătate de oră. La radio se auzea the smiths there is a light that never goes out. Pentru o clipă mi s-a părut că văd un coiot alergând prin deșert, dar i-am pierdut repede urma.

Lucia bate cu degetele în volan, fumează și visează cu ochii deschiși.

*

De fiecare dată când trec întâmplător prin Târgu-Jiu aud Paradise City, poate câteodată Welcome to the Jungle, și mă întâlnesc cu câțiva vechi prieteni care fumează la scări și beau cafea la un leu de la tonomat. Suntem statuile acoperite cu licheni tolănite pe asfalt, lumea știe că suntem acolo dar nu se mai uită pentru că merg spre serviciu cu ochii ațintiți în asfalt, călcând apăsat. Din când în când câte-un puști se mai apropie și ne cere un fum, apoi se întoarce în mulțime. Le povestesc prietenilor despre cum a fost când mergeam prin Mexic (sau mesc-sic cum îi spune Marius) ascultând The Doors, mai ales The End, sau despre vremea când rătăceam prin deșert. Noaptea, fără să știu unde sunt sau încotro s-o apuc mi se părea că aud Metallica – One care mă acompania până aproape de răsărit. Am ascultat muzică tradițională japoneză undeva într-o suburbie din Tokio, balade și doine într-o poiană însorită din Parâng. Ne-am amintit cu toții de festivalurile la care mergeam cândva prin păduri, cu pachetul făcut de acasă prafuri, iarbă, k, votcă, tutun de rulat, foițe. Muzica era electronică, oameni erau roboți, iar copacii se speriau de precizia mișcărilor noastre, aceleași repetate la infinit, aceleași voci sugrumate ca un mieunat de pisică, aceleași replici „nu cred”, „nu există”, „prea tare”, „sunt mort”, „Doamne, cât de mort sunt”, „dă-mi și mie”. Ne speriam unii de alții și senzațiile astea ne păreau cel mai real lucru, carcase prefabricate de gesturi, voci sugrumate ca un mieunat de pisică.

Livia exersa la pian și vecinii se supărau pe noi, băteau cu lingurile în calorifer și atunci concertam cu toții, eu aplaudam, vecinii la calorifer, Livia la clape, mașinile pe strada din fața blocului. Ascultam muzică în căști sau la boxe, în cap sau doar în urechi, de la rave la freamăt, treaz sau pe droguri sau pe droguri treaz. Vocile studenților de la canto sau teologie, karaoke în baruri uitate din provincia săracă, strigăte de bucurie sau agonie, chiar înainte ca Lena să se arunce dezbrăcată în mare de 1 mai.

*

Facem un fel de sex, eu și Sandra, dar am senzația că e doar o formalitate, pentru că mâine plec de aici și ea o să rămână. Se simte asta în fiecare gest al ei, iar eu încerc să nu mă gândesc la nimic, ca să nu se vadă și în gesturile mele.

„Unde o să mergi?”. „Nu m-am gândit, oriunde”. „Dacă vrei poți să te muți la mine, ăsta e un oraș foarte frumos, și am putea să ne vedem în continuare”. I-am zis că e un plan bun și chiar ne-am imaginat o vreme cum ar fi să vină ea seara sau dimineața de la muncă, de la spital, și să mă găsească pe mine întins pe canapea citind o carte sau jucându-mă cu pisica ei neagră care are puteri vrăjitorești, se pare. Am putea să ieșim în week-end prin parc și, poate, din când în când să fumăm împreună un cui și să ne uităm la filme japoneze. Aș vizita-o la muncă și l-aș lua la mișto pe doctorul impostor, pentru că în calitate de civil am voie să fac asta, numai internații sunt obligați să i se supună, poate chiar l-am chema pe doctor la o cină la noi și aș putea să-i mai arăt din textele mele. Am putea să ne cumpărăm o mașină, pentru că Sandra are bani strânși, pentru că ea nu a făcut nimic o viață întreagă, până să ajungă asistentă și iar să nu facă nimic, până să mă internez eu și s-o chem noaptea în cameră. Ne-am lua o mașină și am merge în week-end la munte, sau în capitală să vedem cum se distrează oamenii acolo și să ne distrăm și noi cu ei și să fim fericiți.

A plecat chicotind  din camera mea, pentru ultima noapte, strălucind pe holurile spitalului ca o stafie în timp ce făcea verificarea de rutină a pacienților, a deținuților.

*

M-am întors în oraș după o pauză de trei ani. Singurul bar în care mergeam în liceu e acum închis, printre gratii se văd încă postere cu reclame la beri care nu cred că se mai fabrică. Senzația e că a trecut mult mai mult timp decât aș fi crezut, dar văd câțiva oameni cunoscuți pe stradă care nu s-au schimbat, deși au geci mai puțin bufante și pantofi din piele adevărată care se întind ca un șarpe pe laba piciorului.

Cred că e trecut de 12 noaptea și nu vreau să merg încă acasă, vreau să mai plimb un pic prin oraș, poate dau peste cineva cunoscut. Merg spre cartierul gării unde la ora asta sunt oameni pe stradă și barurile deschise. Câteva prostituate mă întreabă dacă nu vreau un sex, dar le răspund că n-am bani la mine, iar ele își dau seama imediat că mint, însă mă lasă în pace. La piciorul gării sunt luminile aprinse și pe banca din fața barului Sam trage dintr-o pungă cu aurolac. Se bucură să mă vadă și observa cu ochii înlăcrimați de la vopseaua cu miros înțepător că mi-am luat haine faine noi. Îi spun că sunt de la s.h. și el râde și mă invită în bar să-mi facă cinste cu o bere.

Chelnerița se uită suspect la mine, ca și cum aș fi un polițist sub acoperire, dar mă vede că umblu cu Sam și se mai relaxează un pic, după care ne întreabă ce vrem. „Și cine le plătește?”. Îi spun că plătesc eu și ne aduce dintr-un frigider vechi alb două beri.

Se aude o muzică pe fundal și mă uit în jur până văd că vine de la telefonul chelneriței, pe masă lângă o ceașcă de cafea goală de jumătate. „Ieri seară a fost plin aici” îmi spune Sam. Acum nu suntem decât noi și chelnerița care caută altă melodie pe telefon. Stă la masa din dreapta mea, picior de peste picior, și am senzația că colanții de pe ea sunt aproape transparenți, acolo unde materialul se lipește și se întinde pe piele. Are un pulover gros cu guler care pare croșetat.

Îmi aprind o țigară și Ema vine la noi la masă să facem cunoștință, apoi îmi cere o țigară. Se uită în continuare în telefon, căutând altă melodie, și din când în când vorbește cu mine. Nu-i spun de unde vin, pentru că încă nu m-am dumirit nici eu, dar se bucură când aude că stau în oraș și că sunt prieten cu Sam de mult timp, de pe vremea când era și el mai ok. Sam se ridică și merge până la baie. „După ce terminați voi berile cred că închid și eu. Nu mai vreau să stau ca ieri până dimineața. A trebuit să stau, mai mult, nu pentru clienți, că pe ei îi dădeam afară, dacă era. Dar am zis să aștept autobuzul de dimineață să plec acasă. Azi nu știu ce fac, poate închid si dorm aici”. „Poți dormi la mine, dacă vrei. Am o cameră liberă”. S-a bucurat când a auzit și a început să strângă scrumiere de pe mese și să facă ordine la bar. Sam a rămas în gară și ne-a urat noapte bună.