Prietenul meu

de Ştefan Serşeniuc

Prietenul meu Q, regizor faimos de felul lui, m-a rugat să-i dau o mână de ajutor. Nu prea avea inspiraţie şi nu voia să-şi întrerupă seria de succese cu cine ştie ce film răsuflat. Aşa că iată-mă nevoit să-i scriu scenariul pentru viitorul său “best movie”. Revăzând în fugă câteva din capodoperele lui, mi-am zis să continui în direcţia în care deja s-a lansat: sânge, fină ironie, ridicol şi grotesc… astea-s armele lui, aşa că… iată-mă!

~

Intrarea în supermarket era puternic luminată cu neoane. Poate că şi curăţenia de la uşa principală accentua un pic senzaţia asta de sclipitor, de orbitor, sau poate era numai faptul că pe acolo intrau Gărzile? Cine ştie? Să lăsăm povestea să-şi vadă de drumul ei…

Nu era obligatoriu să-i saluţi, dar toţi o făceau. Nu cred că era din frică ci mai degrabă din respect, cel puţin aşa părea. Mă opresc şi eu cu căruţul meu de cumpărături şi salut cu o înclinare a capului. Ei mi-au răspuns toţi împreună. Erau 4 la număr, doi dintre ei cu carabina atârnată pe umăr, unul cu un sac mare şi negru, ne armat, şi comandantul lor cu pistolul agăţat în spatele pantalonilor. Nu se poate spune că nu erau respectuoşi. Gărzile erau prezente peste tot şi menirea lor era să se respecte buna cuviinţă, stima reciprocă şi mai tot ce ţinea de firesc, de normal. De când conduc ei, totul e în perfectă ordine, lumea este mulţumită şi nimeni nu se plânge. E adevărat că metodele lor nu sunt din cele mai blânde, dar nu-i nimic, era nevoie de o mână de fier, nu se mai putea, eram ajunşi la limita de jos a umanului. Îi cunoşteam pe băieţii din grupul ăsta, îi vedeam în fiecare sfârşit de săptămână când făceam cumpărăturile. Erau tineri, sub doua zeci si cinci iar comandantul de grup o fi avut treizeci, sau poate nu. Zâmbitori, educaţi, dar implacabili. Bunul simţ trebuia repus în drepturi şi ei erau acolo pentru asta.

La raionul de fructe şi legume totul era proaspăt, lucios şi bine aliniat. Încercam să-mi cântăresc câteva roşii din alea lunguieţe că-s mai bune, când vecinul din dreapta mea alunecă pe o banană şi cade sub galantar. Garda intervine imediat şi-l scoate de unde era ajuns. Săracul. Un pic boţit, un pic zgâriat, dar vesel şi oarecum jenat de situaţie, mulţumeşte dar renunţă la banane şi-şi împinge căruciorul către mere, mai puţin periculoase. Comandantul Gărzii cheamă prin radio pe responsabilul raionului de fructe. Ascultând cu atenţie, supervizorul indică un tânăr. “Ştiţi eram ocupat cu cireşele, tocmai a venit un transport şi descărcam, mă scuzaţi.” încercă vinovatul. “E deja al doilea avertisment şi, ne pare rău, dar rolul Gărzilor este să păstreze ordinea. Familia dumneavoastră va fi informată imediat după formalităţi. Vă rugăm, punctul de întâlnire 6.” Tânărul se îndreaptă singur spre peretele din dreapta lui, unde era desenat cu vopsea roşie un şase mare.

Se puse cu spatele la zid şi îşi băgă mâinile în buzunar. “Foc de voie.”, sună comanda. Cele două carabine, cu surdina pusă, pocniră scurt şi tânărul muri fără ca măcar să clipească. Rapid, comandantul îi dădu lovitura de graţie cu pistolul, iar cu cealaltă mână trase de maneta aflată pe perete. De sub tânăr se deschise o trapă şi corpul neînsufleţit căzu înăuntru. Ultimul gardist, cel cu sacul, împrăştie câteva mâini de talaş peste sângele încă proaspăt din apropierea locului de pedeapsă. Se ştie, talaşul are calităţi absorbante şi face minuni când e vorba de salvat podelele de la pătatul cu sânge. Excelent!

La raionul de preparate din carne câțiva aşteptau tăcuţi în rând. Preţurile erau bine afişate, două execuţii într-o săptămână având efectul scontat. După şase cadavre, cântarul este în sfârşit bine echilibrat, iar dubiul înşelăciunii cu desăvârşire spulberat. Cârnaţii au data de expirare cu o zi înainte de expirare, evitând astfel morţile inutile. “Trei sute de grame de prosciutto, mulţumesc!” Fata zâmbitoare de la galantar mă întreabă dacă-l vreau crud sau nu. Îi răspund că vreau din cel crud şi dacă au, prefer cel de Norcia, nu de Narni şi-mi cer scuze pentru confuzie. Şi adaug grăbit că aş dori să fie tăiat fin – fin. “Bineînţeles” şi-mi dă din cap drăguţă. Mă uit la mâinile ei delicate, la unghiile tăiate din carne, curate şi îngrijite, dovadă de responsabilitate şi de bun simţ. Ori nu ştia, ori s-a grăbit, ori cine ştie de ce, nu a pus hârtie între delicatele felii de prosciutto. Rezultatul? Toate feliile s-au lipit între ele, iar eu îngrozit si neputincios, îmi întorc privirea şi mă uit înspre Gardă, sperând să mă ajute. ” Domnişoară, dumneavoastră aţi risipit trei sute de grame de prosciutto de prima calitate. Feliile astfel tăiate nu se pot folosi, se vor rupe. Din respect pentru buna cuviinţă, vă oferim o a doua şansă. Vă rugăm să dezlipiţi feliile între ele şi să le reaşezaţi pe hârtie, astfel încât treaba să fie făcută impecabil, iar clientul mulţumit.”. La a şasea felie, carnea crudă cedează şi se rupe. Prosciutto – ul făcut cu atâta dăruire în frumosul ţinut “di Norcia” este compromis pentru totdeauna. 300 de grame pierdute! Un alt vânzător îi ia locul şi de data asta hârtia rezolvă delicata problema a feliilor lipite. Când trec pe lângă punctul de întâlnire de lângă raionul de salamuri, numărul 9 cred, nu mai rămăsese decât nişte talaş împrăştiat din abundenţă pe podea de către soldatul responsabil. Curios cum lemnul ăsta fin măcinat absoarbe orice urmă de sânge. Câtă eficacitate! La coadă la casă citesc mulţumit un slogan de pe peretele cu trapa numărul 16. “Am reuşit să aducem ordinea şi disciplina dorită de voi. Bunul simţ guvernează. Prima săptămână din lună, numai 21 de morţi, o medie de trei pe zi. Îmbucurător!”. Plătesc şi ies din supermarket. Căruciorul funcţionează perfect, roţile se învârt, nu scârţie, asfaltul perfect neted afară în parcare, maşinile lucitoare şi perfect aliniate îşi aşteaptă proprietarii. Când deschid portbagajul şi încep să-mi pun în ordine cumpărăturile, Garda se opreşte şi comandantul mă întreabă respectuos dacă maşina îmi aparţine şi dacă eu am parcat-o. Răspund senin că eu, o conduc numai eu, de 40 de ani de când am cumpărat-o. “Ne pare rău dar sunt urme clare de la cauciucurile dumneavoastră pe linia de demarcaţie dintre locurile de parcare. Vopseaua galbenă este pătată de negrul roţilor dumneavoastră. După cum vedeţi, sunt două urme de negru, aşa că nu este nevoie de un al doilea avertisment. Vă rog să ne aşteptaţi la punctul de întâlnire E.”. ” De ce E?”, întreb nedumerit. “Avem de astăzi şi un punct exterior, numit E”, îmi răspunde gentil comandantul. “A, de aia nu vă cunosc eu, sunteţi o echipă nouă, un grup nou.” Talaşul a reuşit să ascundă mirosul de sânge a celui de dinaintea mea, totuşi mirosul de vopseaua cu care a fost scrisă litera E se mai simte încă. Oare în media de trei pe zi era inclusă şi trapa de afară?