Refugiu

de Mircea Pricăjan
click for the English version

Nu ar fi putut spune că își amintea foarte bine când intrase prima dată într-o biserică și, la urma urmei, asta nici nu conta, cu siguranță fusese în copilărie, dus de maică-sa, poate de Paști, poate iarna, pe frig, de Crăciun, și stătuseră amândoi în picioare, înghesuiți printre zeci de alte corpuri asudate, îmbrăcate în blănuri mirosind a naftalină, ore bune, el abia respirând acolo jos, unde lumina oricum slabă abia ajungea, da, cu siguranță fusese în copilărie, dar făcuse o treabă bună mai apoi și reușise să își șteargă din memorie acele momente de chin insuportabil, le alungase la fel cum făcuse cu multele rugăciuni memorate mecanic pe care trebuia să le recite seara, pe întuneric, înainte de culcare, îngenuncheat spre răsărit, îngânat de alături de aceeași mamă ocrotitoare, îngenuncheată și ea, dar atentă, cu un ochi deschis, supraveghindu-l ca nu cumva să se clintească sau – feri, Doamne! – să deschidă ochii, da, le alungase și pe acestea, nu-și mai amintea aproape nimic, nici Crezul, nici Tatăl nostru, nici Psalmii, aproape nimic, aproape, căci, într-un colț al minții, dacă stătea să se gândească, mai păstra totuși versurile inocentului Înger, îngerașul meu… Fusese marcat de experiențele acelea, nu i se dăduse ocazia să le priceapă ca lumea, maică-sa și, uneori, în vacanțe, bunică-sa i le impuseseră fără dreptul de a crâcni, ca pe un dat, ceva ce trebuie să faci ca să fii Om, ca mestecatul cu gura închisă, ca spălatul pe dinți, ca suflatul nasului în batistă, iar el, încă neformat, le acceptase la început, încercase să le facă fericite (așa frumos radia fața maică-si în copilărie, asta își amintea și asta se datora, bănuia el, sentimentului că și-a adus copilul pe calea dreaptă), dar mai apoi, când i se trezise mintea și începuse timid să gândească singur, descoperise cât era de absurd totul, cât era de inutil, căci, dacă avea nevoie de ceva, degeaba se ruga și aștepta ca lucrul acela să fie înfăptuit de Bunul Dumnezeu, ca răsplată pentru prosternarea sa, nu se întâmpla niciodată nimic, tot el, cu mâna lui, trebuia să rezolve problema, tot în seama lui rămânea greul. Şi atunci, mai întâi în sinea sa şi doar ulterior, treptat, tot mai curajos, cu voce tare, respinsese credinţa creştină, refuzase să mai participe la ritualurile ei obositoare, refuzase să mai stea seara cu ochii închiși spre răsărit, recitând în genunchi vorbe lipsite de noimă, adresate cuiva care nu doar că era indiferent la ele, întrucât ironia ar fi fost prea mare, ci care cel mai probabil lipsea cu desăvârșire din distribuție ori, în cel mai bun caz, exista doar ca o sculptură de fum. De atunci și până când intră din nou într-o biserică se scurseră aproape douăzeci de ani, răstimp în care nu simți deloc că i-ar lipsi ceva, ba dimpotrivă, trăi într-o plăcută stupoare, văzându-și de viață fără constrângeri spirituale. Și tocmai de aceea, poate, cu atât îi fu mirarea mai mare când, întorcându-se într-o zi de luni de la serviciu, pe același traseu pe unde venea deja de zece ani, odată ajuns în fața bisericii pe lângă care trecuse de atâtea ori fără să o remarce mai mult decât remarca o bancă din parc, ridică privirea și rămase cu ochii ațintiți spre vitraliul de deasupra ușilor masive, puțin întredeschise: bucățile de sticlă colorată alcătuiau în chip naiv o scenă de-o seninătate care rezona cu ceva sensibil din sinea lui. Era acolo, recunoscu pe dată, episodul din Grădina Ghețimani, într-un fel a doua mare încercare la care omul fusese supus, după cea primordială, din Grădina Raiului, și pe care, precum prima dată, reușise să o pice cu brio. Totuși, nu semnificația scenei îl atrase – ca orice pildă biblică, nici aceasta nu avea asupra lui o înrâurire mai puternică decât oricare dintre episoadele din Clubul lui Mickey Mouse la care se uita frecvent cu fiul său – ci impresia generală, cromatica și poate felul în care lumina acelei după-amiezi timpurii reușea să estompeze granițele altminteri bine trasate dintre acele cioburi de sticlă. Vintilă se uită la vitraliu, mijind din ochi, lăsându-se impresionat, și hotărî să intre.

Înăuntru era răcoare şi bine, era o lumină blândă, de culoarea mierii, şi mirosea adormitor a fum vechi de tămâie, intrat de-a lungul anilor în tapiserii, în prapuri, în tencuială. Izul acesta îi activă lui Vintilă o parte din amintiri: amețeala sufocantă, murmurul monoton al vocii preotului, foșnetul hainelor enoriașilor, durerea de picioare și senzația că va leșina în orice clipă. Îl trecu un fior, i se zbârli părul pe ceafă și fu cât pe ce să iasă înapoi în stradă. Se scutură însă, dând din cap, refuzând să cedeze. Păși în schimb pe culoarul median dintre stranele de lemn masiv, apropiindu-se de altar. Erau puține persoane la ora aceea din zi. O femeie stătea dinaintea unei icoane puse pe un postament chiar în față, un fel de amvon prevăzut cu perniță înclinată de îngenuncheat, și murmura o rugăciune din care se oprea des pentru a săruta sticla cu care era protejată icoana; pe primul rând mai era o femeie, avea probabil peste șaptezeci de ani, ședea drept și se sprijinea cu ambele mâini în bastonul bine înfipt în podea, uitându-se cu ochi umezi nu spre altarul din faţă, ci, în mod clar, spre înăuntrul său; lângă intrare, într-o gheretă de lemn și sticlă, Vintilă văzu un tânăr în trening albastru, străjuind o masă plină cu obiecte de cult, de la cărticele cu rugăciuni la sticluțe cu mir și pungulițe cu bulgărași de tămâie. Probabil mai erau și alții, se auzea o tuse slabă de undeva de după stâlpii groși care susțineau bolta înaltă, însă el doar pe aceștia îi văzu. De ajuns, în orice caz. Mai bine decât să dea peste un grup de turiști bătrâni, veniți din cine știe ce țară occidentală, ei, moșnegii, cu pantaloni scurți kaki și pălărioare gen ciupercă, pleoștite peste urechi, ele, băbuțele, în rochii diafane, în culorile pământului, agitând evantaie în fața nasului, vorbind toți în șoaptă, arătându-și reciproc cu degetul diverse detalii arhitecturale, picturi murale, statuete în nișe, fotografiindu-se doi câte doi, tot timpul străduindu-se, civilizați, să nu deranjeze pe nimeni, dar nereușind întru totul, nereușind, desigur. Probabil că n-ar mai fi stat acolo nicio clipă, în cazul ăsta. I-ar fi fost prea ușor să se identifice cu ei, să se recunoască drept un turist el însuși. Așa însă pătrunse pas cu pas ca pe un alt teritoriu, el, unic explorator, curios și fascinat, emoționat, ca și când tocmai ar fi făcut o descoperire epocală. Atmosfera locului era palpabilă, era o bulă de aer într-un ocean prin care Vintilă știa să înoate ca un expert, îl mira întâi de toate prin exotismul ei. Hm, nu mi-am dat seama până acum ce reconfortant poate fi să intri pe alt teritoriu, să îți suspenzi pentru câteva clipe existenţa, să ieşi din logica ta, s-o lași deoparte pentru a explora ceva diferit, își spuse. Într-adevăr, simțea că a ajuns într-o haltă, că a poposit undeva pe marginea unui drum intens circulat, că își poate trage sufletul. Nu-i nimic religios în asta, se grăbi el să se asigure, e pur și simplu că am nimerit într-un loc de refugiu care, deși pentru credincioși este o destinație recurentă, pentru mine nu-i decât un punct pe traseu. Se așeză într-o bancă și începu să studieze pereții, cupola, vitraliile. Curios cum nu se aude nimic de afară, medită în sinea lui. Nu se auzeau sunete, dar în podea, din când în când, se simțeau totuşi vibrații ușoare atunci când, nu la mare depărtare, tramvaiele troncăneau pe șine. Cumva, acelea reuşeau doar să îi amorţească şi mai tare simţurile. Trase adânc aer în piept, lăsă uşor capul pe spate şi închise ochii. Rămase aşa o vreme, golindu-și mintea de orice gând, eliberându-se de griji, simțindu-se tot mai ușor. Apoi, împăcat, îi redeschise, se ridică și ieși din biserică fără mare zgomot.

Din ziua aceea își făcu un obicei din a intra în lăcașul de cult în drum de la serviciu. Oarecum rușinat, se uita în stânga și în dreapta înainte de a-i călca pragul. Petrecea acolo cel mult o jumătate de oră și când ajungea în sfârșit acasă se simțea un alt om, mai curat, mai relaxat. Era mai atent cu Anda, soția sa, mai tandru; se juca mai mult cu Marc, băiatul lui de opt ani. Anda observă schimbarea, desigur, dar nu îndrăzni să îl întrebe despre ce era vorba. În sinea ei, se temea de răspuns. Dacă îi spunea că își găsise pe altcineva? La urma urmei, se apropia vârsta problematică, se putea aștepta în orice clipă ca Vintilă să calce pe delături. Citise despre asta și, oricât s-ar fi întărit pe dinăuntru, încă nu se simțea pregătită să facă față infidelității. Dar cine poate spune că este vreodată pregătit? se consola ea. Cert era că soțul ei, de la o vreme, întârzia venind de la serviciu – nu mult, e drept – și că se arăta suspect de prezent în sânul familiei, mai ales după o perioadă atât de lungă în care nu existase pentru el nimic altceva în afara serviciului: acela îi acapara tot timpul, acela îi răpea toată energia… Sunt vremuri grele, Anda, trebuie să trag ca un catâr dacă nu vreau să rămân de căruță, știi cum e, haide, nu fi neînțelegătoare, îi zicea atunci când ea îndrăznea să se plângă. Iar acum, că deodată nu mai era nevoie să fie înțelegătoare, parcă Anda și-ar fi dorit să fie. Sigur și-a găsit o fufă undeva pe la firmă, vreuna de douăzeci de ani care habar nu are ce înseamnă o familie și care o să-l joace pe degete până obține de la el ce urmărește, probabil o promovare sau o mărire de salariu… O deranja nu atât ideea că bărbatul ei o înșela, cu asta s-ar fi putut împăca, la o adică, și chiar ar fi închis un ochi pentru binele lui Marc, cât mai degrabă faptul că asta însemna fără putință de tăgadă că ea însăși devenea tot mai puțin femeie, că farmecul pe care se bazase toată viața, acela de care se ajutase ca să îl cucerească pe Vintilă, începea să pălească, dacă nu chiar pălise deja. De când se știa crea senzație oriunde mergea; întotdeauna bine gătită, coafată și machiată impecabil, nici nu era greu să se facă remarcată. O ajutau, cu siguranță, și trăsăturile native, o osatură bine reliefată a feței, cu pomeți înalți, subliniind ochii mari și rotunzi, când verzi, când albaștri, în funcție de lumina zilei, buzele cărnoase și trandafirii. Da, și bărbia semeț ridicată, solicitând respect și admirație necondiționate. Din câte știa, așa se ținuse întotdeauna, inclusiv în copilărie, când prin atitudinea ei stârnea mai degrabă haz, însă o ajutase, se perfecționase în această artă, astfel încât, atunci când devenise nubilă, era pur și simplu irezistibilă. Până să-i vină ideea de a se așeza la casa ei, alegându-l pe Vintilă pentru virilitatea care îl deosebea între ceilalți pretendenți, dusese o viață de prințesă, orice moft fiindu-i satisfăcut. Nu de puține ori se amuzase cerând băieților care o curtau lucruri absurde și urmărindu-i apoi cum se întreceau să le îndeplinească. Da, fusese trai pe vătrai și acum, când se apropia de treizeci și cinci de ani, o încerca uneori nostalgia, regretul că renunțase la tot ceea ce atunci o făcuse fericită. Nu că viața de familie ar fi întristat-o, avea avantajele ei, însemna stabilitate și siguranță, însemnase, până deunăzi, fidelitate. Fără să își dea seama în anii tinereții, lucrul care o aducea adesea în pragul depresie era lipsa de cuvânt a băieților cu care ieșea. După ce o cucereau cu vorbe mari, nu trecea mult timp și începeau să și le încalce, ajungând într-un final să o înșele cu altă fată. Ei, de pericolul acesta i se păruse că scăpase căsătorindu-se. Cu atât mai amară fu astfel presupusa descoperire a infidelității lui Vintilă. Și cu mult mai greu îi era să accepte ce însemna, de fapt, asta: că își pierdea nurii, se ofilea, se transforma încet, dar sigur într-o persoană din aceea aflată nu doar între vârste, ci și între sexe, o umbră care se prelinge pe stradă nebăgată în seamă.

Anda decise astfel că avea două lucruri de făcut. Să încerce întâi să-și confirme bănuiala, să se convingă de faptul că Vintilă într-adevăr o înșela, după care, indiferent de cele descoperite, să afle numaidecât dacă temerile cu privire la depersonalizarea sa sunt întemeiate sau nu. Era datoare față de ea însăși să afle.

Nu avu nevoie de mult timp pentru a se convinge de primul lucru. Întâi îl sună pe Marian, colegul de serviciu al lui Vintilă, cu care se vizitau din când în când, și, sub pretextul unei discuții cam forțate, strecură întrebarea: Aveau cumva mai mult de lucru în ultima vreme? vrând să afle, desigur, dacă astfel se explica ora mai târzie la care se întorcea soțul ei acasă, dar Marian îi spuse nu, lucrăm ca până acum, cu la fel de mult elan, ha-ha-ha! După care l-a întrebat cum merge Andrei cu școala, ce mai face Sofia, soția lui, a încercat să o sune și pe ea, dar avea telefonul închis sau deranjat… da, e la un seminar la Cluj, se perfecționează, va veni de acolo maestră în coafură, ha-ha-ha! Și spune-mi, Marian, aveți cumva o colegă nouă, s-au făcut angajări la secretariat sau la PR? Mmnu… a răspuns bărbatul, mirosind poate ceva și asta nu îi plăcu deloc Andei, îi aprinse un beculeț. Bărbații au un radar special care îi anunță când femeia zboară prea aproape de obiectivul lor strategic, presupus a fi bine ascuns, iar radarul acela are acoperire și pe teritoriul unde sunt ascunse obiectivele celorlalți bărbați din anturajul lor. Dacă femeile sunt înclinate mai degrabă să se deconspire reciproc, bucurându-se chiar atunci când au ocazia să arate că nu ea, ci alta a preacurvit, ca și când asta ar fi garanția faptului că ea însăși nu este în stare de așa ceva, bărbații fac front comun, se sprijină reciproc, își oferă alibiuri, sunt dispuși să sacrifice adevărul și morala doar ca unul dintre ei să scape basma curată. Cel puțin așa citise Anda în Clic pentru femei. Și nu avea motive să creadă că nu era așa – dimpotrivă, ezitarea lui Marian tocmai spre asta indica. Bine, ziceam doar așa, a continuat ea discuția pe un ton cât se poate de neimplicat, că parcă-mi spunea Vintilă deunăzi că Maricica sau nu știu cum, de la secretariat ori de la PR, pleacă în concediu maternal, săraca de ea… Era deja ora cinci, când încheie convorbirea cu Marian, o oră la care, înainte cu puțină vreme, soțul ei era deja acasă. Montată, simțind că îi crește tensiunea, Anda nu pregetă nicio clipă: formă imediat numărul de mobil al lui Vintilă, fiind aproape convinsă că îl va deranja în plin adulter. Auzi în receptor un țârâit, apoi încă unul și, taman când își dregea vocea pentru tirada care i se învârtea în minte ca un ciclon, al treilea ţârâit fu întrerupt la jumătate. Îi respinsese apelul. Nemernicul îi respinsese apelul! O jigodie, probabil chiar în clipa aceea călărea cine ştie ce curvă infectă, îi dădea la buci de s-o deșeleze, umplându-se de spume. Și avea apoi îndrăzneala să vină acasă la ea, acasă la copilul lor? Asta îi puse capac, o îndârji atât de tare, încât începu imediat să croiască în gând planuri de răzbunare. Te învăț eu minte!

Când îi sună telefonul, Vintilă era imersat aproape total în calmul de sub cupola bisericii, meditând cu mintea goală. Melodia standard a aparatului său Nokia, dat la maximum ca să fie auzit în orice situație, chiar și pe stradă, când era gălăgia mai mare, aproape îi provocă infarct. Am uitat să pun pe modul silențios! se dojeni el, recăpătându-și cât de cât calmul. Când își spuse aceasta, apăsase deja butonul roșu pe ecranul tactil, respingând cât de repede putu apelul, fără a vedea măcar cine îl suna. Era agent imobiliar și, teoretic, trebuia să fie la dispoziția clienților non-stop, motiv pentru care firma îi și plătea nu numai ratele la smartphone, ci şi abonamentul cu minute nelimitate şi trafic de date inclus. Totuşi, nu murea nimeni dacă acum, pentru douăzeci de minute, nu răspundea la telefon. Trase cu degetul pe ecran în jos, apăsă în meniul de sus pictograma pentru modul silențios, după care blocă ecranul și vârî aparatul înapoi în buzunar. Se uită în jur ca să se convingă că nu deranjase pe cineva, dar nimeni nu părea interesat de persoana lui. Răsuflă ușurat. Închise ochii și încercă să reintre în starea aceea de curățare lăuntrică. Fusese o zi stresantă la birou, lipsise unul dintre colegii mai tineri care asigurau munca de teren și trebuise să preia el o parte din activitatea asta obositoare. Și, ca un făcut, taman atunci se procopsiseră cu un client de bani gata, o tânără de cel mult douăzeci și doi de ani, care ținea morțiș să vadă chiar pe loc cele mai tari zece penthouse-uri din oraș. Degeaba încercase să îi explice că în portofoliul lor nu erau decât cinci astfel de apartamente, iar în tot orașul, de toate, erau doar șapte; fata, nu și nu, să le vadă pe toate zece. Așa că Vintilă urcase în mașina ei (Volvo-ul firmei era sub demnitatea fufei) și îi arătase ce era de arătat. Obositor, extrem de obositor. Abia așteptase să se încheie programul, să intre în biserica din centru, să se purifice de toate energiile negative. Să-și ia doza zilnică de drog înainte de-a merge mai departe acasă la familia lui. În zadar, nu reuși să își recapete calmul. Deja i se perindau prin minte scene din ziua aceea, situații stânjenitoare, când tânăra clientă provocator îmbrăcată stătuse prea aproape de el sau luase poziții studiate, cu fundul bombat, cu decolteul expus, conștientă de prezența lui, de privirile lui lungi – și tocmai de aceea plăcându-i jocul. Gata, nu mai avea rost să încerce. Era și mâine o zi… Se ridică din strană și, cu pași moi, se îndreptă spre ieșirea din biserică. Ajuns în stradă, deschise telefonul, află cine încercase să dea de el și, cu un sentiment de rușine fără margini, ca și când ar fi avut de ce să se jeneze (Și nu am? Nu știu cum o să-mi scot din cap decolteul ăla amețitor…), își sună soția.

Tot restul acelei zile, în casa familiei Crețu pluti o atmosferă apăsătoare, o tensiune mocnită, ca de război înghețat sau, mai rău, de conflagrație pe cale să izbucnească. Vintilă era în defensivă, se simțea vinovat de ceva ce, de fapt, nu făcuse, în vreme ce Anda ataca din priviri, convinsă de îndreptățirea verdictului la care ajunsese, un proces în care ea jucase atât rolul de procuror, cât și de judecător. Marc, simțind că ceva nu era în regulă și temându-se că părinții aflaseră de bătaia zdravănă pe care i-o aplicase în curtea școlii, în timpul recreației mari, lui Marinel, ratatul clasei, își luă inima în dinți și întrebă dacă poate dormi la bunici. Oarecum ușurați, aceștia răspunseră afirmativ și Vintilă se oferi chiar să îl conducă, deși bunicii locuiau destul de aproape, iar băiatul făcuse drumul acela, dus-întors, de nenumărate ori de unul singur, în câteva dață inclusiv după lăsarea întunericului. Vintilă pretextă că astfel poate lua o pâine de la magazinul din colț, cea pe care o aveau era cam tare, moment în care Marc înțelese că nu el era problema și profită de situație, cerând să i se cumpere și lui o pungă de cipsuri și o sticlă de cola. Bine, cedă Vintilă, dar numai de data asta, știi că nu îți fac bine, sper că nu ți-ai mai luat și singur, din banii de școală. Băiatul negă nu foarte convingător și ieșiră amândoi din casă. Anda rămase singură, învăluită în norul acela toxic care, când Vintilă se întoarse, era de două ori mai mare decât la plecare. Mâncară separat și tot separat se și culcară. De pe canapeaua din living, cândva în noapte, Vintilă își auzi soția gemând în somn.

Urmă o perioadă stranie, când rolurile parcă se inversară; de unde înainte Anda era cea care tânjea după atenția lui Vintilă, iar el o amâna sau i-o oferea doar în doză minimă, acum Vintilă se trezi că trebuie să depună eforturi tot mai mari pentru a intra în grațiile soției, care începu să îl trateze cu răceală, aproape indiferentă, participând adesea la discuții doar atât cât acestea să nu se poată numi monologuri și alegând să transmită mesajele mai importante prin intermediul lui Marc. Enervat de situaţie, băiatul cerea tot mai des să stea cu bunicii, lucru care îl indispunea pe Vintilă, căruia în sfârşit îi venise mintea la cap şi înţelesese cât de importanţi erau acei ani pentru formarea fiului său şi, mai mult, cât de important era el pentru formarea lui Marc, iar acum, uite, Crăiasa Zăpezii îi punea piedici, poate fără să vrea, e drept, însă tot piedici se chemau. Încercă de câteva ori să afle ce o deranja, o trase de mână și o așeză la masa din bucătărie, dar nu făcură decât să stea față în față minute în șir, el iscodindu-i chipul, ea studiindu-și mâinile așezate pe masă cu degetele perfect întinse, ca la inspecția sanitară de dimineață, și fură momente atât de incomode, încât Vintilă renunță să mai încerce. Nu abandonă, totuși. Continuă să o urmărească din priviri, să-i anticipeze nevoile mărunte și să vină în întâmpinarea lor, în speranța că astfel va stabili o cât de fragilă punte de legătură, un canal de comunicare. Embargoul emoțional la care era supus îl scotea din minți cu atât mai mult cu cât acum în sfârșit își deschisese sufletul, el, care niciodată nu excelase la asta. Anda însă nu ceda, îi întorcea spatele în toate modurile în care se poate întoarce spatele, ba, mai mult, parcă spre a-i face în ciudă, începu să se gătească pentru serviciu în ţinute tot mai sumare, să se macheze tot mai strident, să dea tot mai mulți bani pe accesorii sclipitoare. Ca și când s-ar fi gătit pentru altcineva, ca şi când pe el n-ar fi dat niciun sfanț, pe când pentru acel presupus rival n-ar fi precupețit niciun efort să apară perfectă, chiar dacă asta însemna să ciupească din fondul pe care împreună hotărâseră, la propunerea ei, să îl strângă pentru zile negre. Dacă ar fi fost un tip gelos, Vintilă ar fi avut atunci motive destule pentru a-și alimenta slăbiciunea. Așa însă, o privea doar contrariat și dezamăgit, dar încrezător că era vorba doar despre o fază și că, în scurt timp, iubita lui soție va redeveni cea pe care o cunoșteau atât el, cât și Marc.

Și într-adevăr, după cam o lună de la începerea crizei, Anda se întoarse de la serviciu într-o zi de marți și era radical schimbată. Zâmbitoare, atentă, iubitoare… Vintilă observase deja de o vreme că soția lui reîncepuse să radieze ca atunci când o cunoscuse și asta îl făcea să sufere cu atât mai tare atunci când ea, pregătită ca de pețit, ieșea pe ușă dimineața, ducându-și viața nou-regăsită din spatele ochilor departe de el. Poate tocmai de aceea, atunci când femeia veni acasă și i se aprinseră ochii văzându-l, Vintilă nu stătu pe gânduri (era, în definitiv, un bărbat destul de simplu) și se bucură fără ocoliș de ceea ce primea: pe soția sa înapoi, dar parcă mai tânără cu zece ani. O luă în brațe și o strânse voinicește, dorind parcă să realizeze cu ea fuziunea perfectă. Îi căută buzele orbește și, când le găsi, aproape i le înghiți într-o sărutare înfometată. Iar femeia îi răspunse pe măsură. Se mlădie în brațele lui, cabrându-și spatele, se abandonă atingerilor sale și îi primi limba ca pe un musafir îndelung așteptat. Întrucât Marc își luase obiceiul de a merge de la școală direct la bunici, erau singuri, așa că nu trebuiră să întrerupă momentul, ci îl lăsară să își urmeze cursul. Pașii îi purtară iute în dormitor și acolo se desfășură, meticulos, cea mai intensă partidă de amor din restul vieții lor de cuplu. Coborâră roletele, aprinseră în pripă câteva lumânări aromatice și dădură drumul la televizor pe un post muzical, după care întunecară ecranul cât de tare se putea. Într-o cutie din dulap aveau, uitate, o mulțime de jucării erotice cumpărate cine mai știe cu cât timp în urmă, într-o încercare evident eșuată de a-și revitaliza viața sexuală. La ele ajunseră într-un sfârșit, după o hârjoneală adolescentină, și le folosiră expert, de parcă alături s-ar fi aflat un regizor care le dădea indicații. Anda acceptă să fie legată de rama patului cu cătușele pufoase și roz și se înfioră apoi când Vintilă folosi o baghetă cu pene în capăt pentru a o mângâia pe tot corpul. O explozie solară se pregătea înlăuntrul ei, o acumulare de energii pentru a căror eliberare simțea că este în stare de orice. Și Vintilă descoperi că era într-adevăr în stare de orice. În seara aceea, soția lui depăși orice imaginație, evoluă incomparabil mai bine decât oricare dintre fetele din peliculele porno la care se uita el uneori, întotdeauna cu un vag sentiment de vinovăţie. Când isprăviră, erau amândoi buimaci, lac de sudoare și începură să hohotească, privindu-se în semiîntunericul dormitorului, ca acei tineri care fuseseră la începutul nebunesc al relației lor.

Cu toate acestea, lucrurile reintrară complet în normal, acest episod poate necesar încheindu-se tacit, doar peste încă o săptămână. Era din ce în ce mai clar că vara care îi chinuise cu toropeala ei stătea să plece din clipă în clipă, iar ei erau cuprinși de un soi de anticipată nostalgie, gândindu-se cu tristețe la mohoreala toamnei, cu ploile ei nesfârșite, și, mai rău, la crivățul iernii, la zilele acelea scurte și la întunericul parcă nesfârșit. Am gâfâit, ne-am plâns că nu mai dă o ploaie; totuși vara simți că trăiești. Amândoi gândeau așa, amândoi erau termosensibili, meteodependenți, amândoi intrau ca într-o cochilie atunci când se instala frigul. Hai să ieșim la o plimbare în oraș, poate nu mai avem altă ocazie, propuse Vintilă într-o seară când deja se simțea în aer înțepătura vântului tomnatic. Anda făcu ochii mari. Bună idee. Așa că ieșiră toți trei, de mână, să cutreiere pe străzi, până în parcul din centru, unde Marc ar fi vrut să se dea pe tobogan. Nu vorbiră între ei, se ținură doar de mână și își deschiseră porii feței pentru o ultimă infuzie de vară. Orașul era o mare de lumină, se schimbase mult în ultimii ani, începea să semene a civilizație și Vintilă se mustră în gând că nu făceau mai des astfel de plimbări. Pentru prima dată după mult timp, simțea că erau din nou o familie.

La întoarcere, după ce Marc își făcuse hatârul și era dintr-odată mai vesel, genul acela de veselie ostenită care îl făcea să-și fie suficient lui însuși – pășea în rând cu ei, liniștit – drumul îi purtă prin fața unei biserici. Vintilă se gândi atunci că încheiere mai bună pentru ziua aceea nu putea fi: să intre și să stea câteva clipe în spațiul acela izolat de lume, de data aceasta avându-i alături pe cei mai importanți oameni din viața lui. Nu-s credincios, Anda, începu el cu fereală, mă știi, doar. Dimpotrivă, aș spune. Totuși… Făcu o pauză, oprindu-se în loc și căutându-și cuvintele. Totuși, trebuie să-ți mărtuiresc că de vreo două luni am descoperit cât bine îmi face să stau cinșpe, douăzeci de minute într-o biserică, venind de la serviciu. E liniște acolo, știi, apuci să îți auzi gândurile și, după un timp, apuci să ți le stăpânești. Uite, eu am reușit chiar să mă eliberez de ele, să mă curăț pe dinăuntru înainte de a veni acasă. Mai știi cât eram de stresat înainte? Nimic nu mă făcea fericit. Te neglijam pe tine, îl neglijam pe Marc… Da, Marc, să nu crezi că nu mi-am dat seama. Băiatul se feri de mâna pe care taică-său i-o puse pe creștet. În fine, reluă el, ce vreau să zic e că aș intra o clipă, două, și m-aș bucura să veniți cu mine. O să vezi, Anda, dacă n-o să te simți și tu mai bine…

Era mai mică decât biserica în care obișnuia el să intre. Tavanul era mai jos și vitraliile erau mai puține. În loc de bănci de lemn erau șiruri de scaune cu spătar. Altarul era cam sărăcăcios, nici urmă de fresce pe pereți sau de statuete în firide luminate de lumânări electrice. Era însă goală și asta îl bucură pe Vintilă de parcă ar fi descoperit o comoară nesperată. Niciodată nu mai fusese doar el în biserică. Pacea și calmul de acolo erau desăvârșite; ca și când ar fi avut un refugiu doar al lor. Surâse și se îndreptă spre primul rând de scaune, trăgându-i după el cu o mână pe Anda și cu cealaltă pe Marc. Se așezară. Vintilă închise ochii și simți cum resortul din el, care se încorda întruna de-a lungul zile, începe acum să se destindă. În sfârșit se simțea împlinit, socotea că atinsese un echilibru pe care alții nu-l ating, poate, toată viața, nici dacă trăiesc până la o sută de ani. Era un om norocos.

Când deschise ochii și se uită la soția sa, văzu surprins că Anda avea chipul ud de lacrimi şi că murmura ceva în barbă, probabil o rugăciune.

Paleu, 15 februarie 2015