poeme de Dan Dănilă

Atât

 

Mireasa bătrână cu lacrimi de chihlimbar

așteptând să se termine războiul albastru,

doar ea a mai rămas din rudele mele bogate,

batista deșirată ca un poem fără întoarcere,

un vânzător de răvașe cu parfum îndoielnic.

 

Miriște a uitării la marginea abia bănuită,

ghimpi negri, aproape bolnavi de asimetrie,

dar cerul, ce străin cu aerul venit de departe,

copilăriei palide, mâncată de bruma anilor,

de praful orașului care se devoră prea lent.

 

O simfonie neterminată în secolul potrivit

să mai vindece urechile reci ale groparului,

crivățul tot mai cald din febrele milenare

adus în lesă până la marginea catacombei

să lingă obrazul expus în vitrina femeilor.

 

 

 

Totuși

Mai sper sub colinele iluzorii ale anarhiei,

lângă zidul cu toamnă târzie, de nicăieri,

nu departe de adevărul bolnav al cazărmii

să apară iar silueta familiară a pelerinului

pe care doar aleșii din agora o vor vedea.

 

Să mormăie salutul poliglot, poleit cu aur,

ca un fum care își caută cerul de rezervă,

să ne zâmbească ironic, cu totul deoparte,

expirând între două silabe sau sperieturi

într-o trâmbiță muiată de fluidul proaspăt

radiografia îndurării, osul sudat de vreme.

Înaintează cu grijă și pleoapele de plumb

pipăind muchia zidului ca o pisică neagră

salvarea cetății eroilor, cel care dansează

ca să nu vadă caldarâmul arid, dușmănos.

 

 

 

Cântec urban

 

Pulsul unei zile se măsoară abia de mâine,

încă mai vibrează corzile care se vor rupe

(de grindină topită suntem mai împovărați

deodată în zonele mai fragile ale existenței.

Pe coridorul sanatoriului cu miros de urină

o procesiune de bătrâni cu cămășile albe și

deasupra lor mii de fluturi de noapte) după

Rainer Maria Rilke durerea se simte altfel,

mai intimă decât cea mai profundă spaimă.

 

Recviem interzis pentru o sinucidere lentă

în anonimatul metropolitan, unde străzile,

dacă ar cânta ar apropia și ultimul trecător.

Bețivul iubește căldura capacelor de canal,

mai solidar cu fermentul puturos al pubelei

decât ceilalți paraziți cu joben și limuzină,

doar un vid de putere l-ar profila în martir.

Cineva plânge sau cântă, cu aburi în gură.

Muzicuța cerșetorului în fața unei biserici

acoperă orga, rezonează cu bronzul coclit

al inimii civilizate, gata să devină tandră.

 

 

 

Minune

 

Prin lemnul transparent vântul trece ușor,

aleg un alt anotimp pentru seara aceasta:

port în spinare dorul târziu de noiembrie,

balastul meu vibrând ca un pașnic motor.

 

Fumul scrisorilor urcă pe iederi albastre,

privesc numai desenul zidului ca să uit,

un bunic cu medalii a plecat cam departe

respirând zgomotos printr-o pipă de lut.

 

Sub aripi am scris acest cuvânt aplecat,

iarăși zboară dragonul în scorbura goală,

am uitat să cobor, să dau drumul la câine,

să-mi aștern cerul gol ca o ultimă coală.

 

 

 Pentru ea

 

Mă prefac în proletar de trei schimburi

dar am o carte sub cămașa englezească

smulsă de pe rugul aprins astă noapte

ca un pumnal neruginit printre sonete

și rânduri tremurate de marea oboseală.

 

Am o viață dublă, cu totul din nedumeriri

și morfină nediluată, greu de procurat

ca să trec testul detectorului de minciuni

prin abandon de sine, ce departe de mine

sunt pentru liniștea ei – nu mă așteaptă

înainte de un deceniu printre emigranți

dar iubind ea amintirea în care am loc,

revin, plin de sudoare și sânge, vizibil

dacă mă strecor odată cu seara, hoțește.