Malad

[fragment de roman]

de Alexandru Voicescu

Am luat tramvaiul și am ajuns în zona clubului unde ET era deja de 6 ore. S-a ocupat mult de organizare și nu am avut ce să-i reproșez când aparent m-a lăsat baltă chiar la evenimentul propriu-zis. Avea o teorie: asemenea oricărei opere de artă, rezultatul unei creații nu trebuie să fie vizibil și pentru creator. Partea proastă e că dacă aș fi crezut și eu la fel nu ar mai fi avut cine să țină laolaltă micile detalii de ultim moment. Oricum, șeful știa și nu comentase până acum. Cred că și exageratul libido care i se aprindea lui ET în preajma zilelor importante de la job era doar un fel de a se ascunde.
Praga nu îmi era foarte familiară. A treia oară când stăteam aici și cea mai lungă perioadă a fost acum. Am verificat harta pe aplicația din telefon, dar fără succes, așa că am cerut ajutor de la trecători. Am fost îndrumat spre o străduță laterală, pornind din eternele bulevarde pietruite și foarte curate ale orașului, dar pline de chiștoace de țigări, și mi-am dat seama imediat că acolo ar fi fost exact locul în care ET s-ar fi ascuns cel mai bine. O crâșmă a localnicilor, ultracentrală, însă ferită de privirile accidentale ale turiștilor, parte pizzerie, parte club de dans, cu mai mult fum decât în locurile mainstream, semiobscur, dar foarte voios. L-am zărit imediat într-un separeu aflat în spate. Aceeași geacă de piele maro, mulată, pe care o purta mai tot timpul, și același zâmbet larg, sincer și comod. Nu aveai cum să-i reziști felului natural de a te face să te simți un vechi prieten chiar de la prima întâlnire, asta dacă printr-o coincidență extraordinară nu te-ar fi remarcat și deja invitat el în cercul lui. Iar cercul era acum mai larg ca niciodată. Pe lângă tipele de la sales de care îmi tot zisese și care dansau destul de bete, un număr indefinit de oameni se perindau în dreapta și în stânga lui. Greu de ghicit câți erau cunoscuți și câți doar se nimeriseră în aceeași seară, în același loc. Vârstele erau și ele dintre cele mai diferite, de la o imberbă, probabil minoră, guralivă și dezinvoltă, la un cuplu de italieni de 35-40, fericiți că au parte de o autentică experiență locală, până la cel mai ciudat duo pe care l-am văzut vreodată. Acești ultimi doi participanți la chermeza improvizată de colegul meu nu terminau gașca (chiar și barmanul se oprea la masa noastră mai mult decât la oricare alta, încât părea mai degrabă acel gen de prieten care se sacrifică pentru binele grupului, aducând rândurile de băutură), dar cei doi întruchipau extravaganța. El era un bătrân de o vârstă greu de definit, uneva în jur de 70, mai ales observându-i dinții cu linii negre clare între zmalțuri, semn al unui vechi și constant fumător, cu un rânjet larg, care nu se sfia să dezvelească gingiile. Avea un fel de a vorbi sacadat și am aflat repede că era armean.
De cum m-a zărit, ET s-a ridicat să mă întâmpine, cu ochii roșii de la shot-uri.
— Bedros, Eliza, Billy, Angelica, Cenek, Blanka, Carlo și Fabia, pe fete le știi… Lume, Andrew… m-a prezentat el generic, punându-mi prietenește o mână pe umăr.
Toți cei numiți mi-au făcut semn de bunvenit și le-am răspuns și eu. Speram să nu arăt prea palid. De simțit așa mă simțeam, palid și obosit.
— Hei, care e faza cu tipa? m-a întrebat ET amuzat. Amour, amour? Ți s-au aprins călcâiele? Te cred, mon vieux, e bunăciune. Și e de-a noastră, probabil că atunci când se fute și își dă drumul, țipă după Steve Jobs, nu? Ha-ha!!! Fuck me, Stevie! Fuck me hard! iFuck yeah! Asta da imagine!
Părea foarte mulțumit de glumă și a râs tare, primind zâmbete largi din partea blondelor care trăgeau de el să danseze pe Shake It Out –ul de Florence + The Machine ce se auzea în boxe.
— Ai spus că știi un mod prin care să dau de ea? l-am întrebat sec.
— În juma’ de oră rezolv problema, a continuat pe un ton fals conspirativ, fără să mă lase să îi mai răspund ceva și cu ochii la ecranul smartphonului care bâzâia cu un nou mesaj.
Apoi mi-a întins un kamikaze, o combinație foarte tare de vodcă, triplu sec și fresh de lime.
— Juma’ de oră nu-i mult. Ai răbdare, am pus wormul la treabă. Stai cu noi la masă, una alta. Timpul le vindecă pe toate, oui?
Worm. Așa îi spunea Étienne faimoasei lui rețele de cunoscuți virtuali, împrăștiați prin toate forumurile, blogurile, revistele de pe net, grupuri închise de Facebook, chat-uri dubioase underground pline de hackeri și o vastă listă de adrese de email. Wormul era copilul lui, adevărata lui viață, pe care și-o cultiva cu pasiunea unui botanist teleportat pe o planetă cu miliarde de noi specii nedescoperite. Nu eram prea sigur de reușita acțiunii de salvare a pulii mele, cum mi-a descris aparenta mea pasiune subită pentru o hot chick, dar putea fi o soluție. Văzusem wormul la treabă și dădea rezultate remarcabile. Și ce altă variantă aveam?
Era full la masă, nu mai era loc de încă un scaun.
— Eliza, iubito, lasă-l pe stimabilul tânăr să șadă, vrei? bătrânul i s-a adresat cu o privire copilăroasă partenerei sale.
— Dar, Bedrosito!… a venit replica, pe un ton bosumflat și mâțâit.
Eliza a mai făcut o grimasă, îndreptată clar spre mine, a țopăit o secundă în jurul lui iubi, parcă verificându-l să vadă dacă mai e întreg, ca un fotoliu de anticariat aflat în pericol să se dezmembreze, și s-a trântit satisfăcută cu fundul pe pulpele lui, luându-l de gât.
Era machiată puternic, exagerat de mult, încât genele aproape i se încâlceau șerpuind în șuvițele de păr brunet tăiat breton și pierdut în trepte până sub umeri. Purta un top de disco paiete negre, în noul stil revival 80, fără desuuri suplimentare și fără jenă sexuală. Sânii îi erau mici și cu sfârcuri proeminente, foarte puțin acoperiți de stripe-ul din față. Spatele era dezgolit complet, lăsând să se vadă o piele albă, cu mulți pistrui. Dezinvoltura cu care îi stătea bătrânului jazzman în brațe nu li se părea niciunuia dintre ei ceva nepotrivit (Bedros avea acea cipilică multicoloră tipică, ușor de reperat, la care i se adăuga ritmului exersat al degetelor lovind tăblia mesei, asemeni unor clape invizibile, deci cânta jazz, fapt repede confirmat de fragmentele de conversație prinse în primele cinci minute). Eliza nu avea mai mult de 20-22 de ani, genul de studentă de conservator aparent foarte cuminte la clasă și cu părinții, dar în esență o rebelă fără cauză și iremediabil îndrăgostită de idolul ei. Un fel de groupie la nivel academic. Doar că arăta și se manifesta ca o curvă, gata să își satisfacă un client pretențios, cu așteptări foarte ridicate față de performanța ei.
M-am așezat și imediat mi s-a părut că mă împunge intenționat cu tocul cui ridicat picior peste picior. M-am decis să o ignor. La masă, spiritele erau aprinse și se băuse mult. M-am conversat fără chef cu un praghez care sorbea avid dintr-o halbă de bere, în timp ce mă chestiona despre recentul încheiat campionat mondial de gimnastică. Îi spusesem că sunt român, iar Nadia era un nume faimos nu numai printre yanchei. Am dat pe gât shot-ul, când un nou ghiont de tocuri mi-a atras atenția spre monologul jazzmanului, foarte în vervă și obișnuit probabil să acapareze toate discuțiile la care participa.
— Era la cutremurul din 60, dragule, spuse Bedros, adresându-se în engleză italianului care îl privea fascinat în timp ce se scărpina pe începutul de chelie, spre dezaprobarea soției.
În acel moment mi-am dat seama că stăteam lângă Bedros Petrosian, un renumit jazzman chilian al ultimelor decenii. Nu îl văzusem în niciun concert, fie live, fie streaming, dar îl știam din poze și era posibil chiar să îi fi dat follow la un moment dat.
— Asta e o chestie pe care nu am mai spus-o nimănui, continuă el cu un rânjet larg, foarte aerisit, cocoșându-și și mai mult spatele și aproape intrând cu bărbia în decolteul tipei. Eh, și, de ce să mă ascund, în momentul în care a început pământul să se zgâlțâie, eu eram pe budă. Mă căcam, mai bine zis. Stăteam chiar pe bulevard, primisem repartiție într-un bloc de la început de secol, înălțat mai mult decât mă-sa-l putea ține, colț cu Plaza de Armas. Și eu, și clădirea mai prinsesem zgâlțâituri, dar eu eram mai mereu ciutanul cu ochii după fuste și fetițe, eram tot la oraș, dar în regiment, pe la mahala. Acuma, însă, poate știți, a fost devastator! Blocul meu se clătina ca popicele, pereții dădeau unii în alții. Stăteau mulți intelectuali pe scară. Arhitecți, actori, ingineri, profesori universitari, era considerat blocul intelectualilor. Eram și eu printre ei, eu venit de la talpa țării, dar cu aprob de la comanduire, de la cei bogătași cu mare tarabur pentru petreceri private, cum le spunem noi acum. O amestecătură de politicieni și finanțiști cabróns! În fine, mă văzuseră în câteva seri la club și îmi făcusem deja un nume în  cercurile înalte, aveau și un mare respect pentru cei cu abilități artistice, deși nu trecusem prin școala de muzică. După aia m-au lăsat să plec luni în șir prin toată America, prin Europa, lucruri mai rare. Aveam turneele mele și oamenii mei, aveam  o mare libertate de mișcare, nu pot să zic ca am suferit prea mult pe perioada juntistă. Dar să revin. În seara în care s-a pornit, vedeam faianța din baie cum sare de colo colo, a plesnit și racordul de la chiuvetă, podeaua dansa sub mine. Eu, nemișcat. Am auzit țipetele din camera de alături, dar erau difuze, pierdute printre alte zeci de țipete, toți locatarii care avuseseră nenorocul să fie acasă. Am recunoscut mai multe voci, vecini pe care îi zăream la chioșc sau pe scări. Eu eram mai mult prin cluburi, înecat de fum și femei, ziua dormeam, îi vedeam rar, dar aveam și câteva prietenii printre ei. În clipele acelea, am auzit nu numai urletul oamenilor, dar și urletul pământului, cimentului, al ferestrelor sparte gonind aerul din încăperi, zgomotul trosnind al lemnelor și oamenilor, deopotrivă. Efectiv nu am putut să schițez vreun gest, eram blocat fizic, nu am mișcat niciun deget. Dar nu frica mă cuprinsese, ci mirarea. Dintr-o dată, ușa de la baie a plesnit în două, de sus în jos. M-am trezit cum nu aveam să mai văd niciodată, cu picioarele acoperite în vine de pantaloni, dar atârnând în gol, efectiv se bălăgăneau în aer. Toate etajele căzuseră unele peste altele, eu fiind la șapte. Doar un munte de moloz în fața ochilor. Și câte o mână, un picior, o haină, o ușă de frigider. Chiar mi s-a părut că am zărit pe señora Arnoldi, o arhitectă deosebită, a făcut câteva lucruri extraordinare în Santiago, are și o clădire care îi poartă numele. Era de fapt o jumătate din corpul ei, tăiată cu o grindă deasupra bazinului.
Bătrânul jazzman se opri brusc. Eliza din brațele lui îl mângâie pe cap, așa cum își încurajează părinții copilul care stă să plângă, dar se abține de rușine.
— După, când s-a mai lăsat praful, mi-am dat seama ce pățisem, a reluat cu aceeași vervă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, gesticulând și aplecându-și și mai mult bărbia. În toiul lucrurilor, nu înțelesesem, dar mi-am dat seama după. Dacă aș fi încercat să ies din baie, să fug din calea urgiei, cum au făcut atâția alții și așa cum îți zice instinctul, acum nu ați mai fi vorbit cu mine, ci cu stafia mea. Poate doar la fel de urâtă la înfățișare, dar totuși un duh, neh?
Rânji, își aprinse repede o țigară și continuă fără să aștepte o confirmare asupra propriului aspect fizic.
— Singurul perete care nu căzuse fusese cel lipit de clădirea vecină, o ranforsaseră cu fier, la construcție, îl lipiseră efectiv de cea veche. La asta a ajutat și podeaua băii, care era turnată din beton, suprapusă, ceva ce se folosea după aceea la toate cartierele muncitorești, era mai ușor de montat de-a gata, decât de pigulit la fața locului. În fine, nu asta voiam să vă zic. Ce îmi dădusem seama era că în acele secunde cât s-a zgâlțâit pământul eu privisem fascinat mișcarea haotică a obiectelor din jurul meu. Câte o periuță aruncată în cadă, cu o traiectorie cum numai haosul o poate impune, tencuiala scorojită amestecându-se cu rufele, rufele amestecându-se cu cioburi de faianță maronie, mai multe cioturi de metal ieșind lent din cărămizile de umplutură, ușa dispărând, lăsându-mă cu rușinea expusă, dar fără ochi să o vadă, doar bucăți încă vii de oameni, oameni cu părți oarbe. Împreună formau o ordine macabră a dezastrului, a distrugerii, a anihilării inutile. Și ceea ce am văzut era o alcătuire frumoasă, justificată într-un fel de neînțeles. Mă simțeam un biet animal fascinat de un joc seducător, care te înghite lent, ca un șarpe, dar din burta căruia nu vrei să ieși, pentru că acolo tu știi că e poarta spre Paradis, spre tărâmul promis al vreunei minunate salvări! Tot ce mai devreme păruse logic, rațional, așezat la locul lui, se transformase într-un amalgam întors pe dos, iar eu eram martor la o ordine superioară, un entropism mult mai profund și mai adevărat decât pelicula pe care noi o numim din obișnuință și nepricepere realitate. Ce poate vedeam eu era substratul realității, o față a lucrurilor surprinse în esență. Adevăratul rost al lucrurilor. Atunci am înțeles fascinația unei căutări dincolo de aparențe. Necesitatea unei astfel de căutări, nu numai fascinația. Știam de ce fusesem cruțat. Trebuia să rămână cineva care să privească totul din alt unghi, care să povestească ce a văzut. Iar eu mă pricepeam la muzică. De atunci m-am schimbat complet. Dacă înainte cântam piesele altora și eram cam delăsător, după aia am început să îmi compun propriile melodii, să caut mesaje care să pară că aduc un pic la suprafață acele imagini și stări apocaliptice din 60. Am ajuns să improvizez tot mai mult în concertele mele. Știți voi, dragii mei, a improviza în jazz înseamnă să pornești de la un ritm, ceva simplu, ceva ce poate fi repetat de oricine, ușor de perceput, și pleci încet, încet, cu disonanțe, cu contraste, cu ruperi, se simte că ceva pleacă de acolo, e dus din normalitate. Alții îi zic experiment, eu îi zic dus cu pluta. Să încerci să improvizezi e ca un băț trântit într-o baltă, nu știi ce valuri poate să facă și cum s-ar simți un locuitor al bălții trăindu-și întreaga lui viață pe vreunul din aceste valuri. Cutremurul m-a schimbat pentru că a fost fățiș, brutal peste închipuire. Fără o realitate pe care să o ai ca bază, nu poți să treci dincolo, la perspectiva nebună, maladivă, în care chinui lucrul să nu fie el lucrul care este, ci dincolo de substratul lui material, spre o privire din afară. Asta pățisem eu, asistasem la o reprezentare pe care în mod normal nu trebuie să o vadă nimeni dacă vrea să își păstreze mințile. Nu era pentru muritorii de rând ca tine, și ca tine și ca mine, ci era un miracol care aștepta să fie cuprins de cineva. Oricum, dragilor, din 54 de oameni câți erau în seara aia în blocul meu, doar eu am supraviețuit. Și un nenorocit de fochist de la subsol, beat criță. Un căcăcios de muzicant și un bețiv de doi bani, ce să mai! Logodnica mea a murit atunci, era în sufragerie, odihnească-se. Ne cunoscusem cu trei luni înainte și ne făceam planuri. Marea iubire! Eu aveam 27, ea 19, și am fi dus o viață cumsecade împreună. De-a lungul timpului, am avut trei soții, mai mulți copii decât mi-aș fi dorit, am zăcut de malarie în Dew Delhi, am fost bătut crunt în Singapore și am fost primit de regina Marii Britanii, am avut faimă, bani și succese nemăsurate, dar pe ea nu am uitat-o niciodată. Am colindat lumea în lung și în lat și nu am stat mai mult de o lună în același oraș sau în aceeași vilă. Nu am avut o casă a mea. Am încercat să trăiesc spontan și să găsesc în muzică ceva care să semene cât de cât cu un sens al vieții. Nu am găsit, să nu credeți că aș fi vreun înțelept care dă sfaturi, acu’, la sfârșit. Nu. Am învățat să apreciez drumul, căutarea, nu rezultatul. Ăsta este răspunsul pentru tine, dragul meu Carlo, asta trebuie să știe copii tăi…
Și a tăcut, complet pierdut în propriile răni. Vrând, nevrând, am tăcut și noi, cu toții, marcați de povestea sinceră a bătrânului Bedros, care pe măsură ce vorbea părea să fi îmbătrânit foarte mult, cutele de pe chip căpătându-i un ton vinețiu morbid. Făcând un calcul mental, avea 81 de ani.
Singurul care declama glorios din capătul celălalt al mesei era ET.
— Habemus Johanna Duna! a zbierat el înspre mine, mândru.
Curios lucru, deși ce tocmai auzisem era discordant cu atmosfera relexată de început de weekend care contamina pe cei din jurul nostru, cu cvasi topless-ul companioanei care continuase să își înfigă tocul cui în glezna și pulpa mea, cu zâmbetele și încurajările mimice pe care Bedros le primea binevoitor de la două dintre blondele de sales scăpate pentru moment de sub tutela macho a lui ET, cu privirea intensă și tăcută a minorei care acum trecuse la ceai și sorbea foarte englezesc din ceașcă, aristocrat, chiar, cu toate astea povestea jazzmanului mi se păruse cel mai natural lucru de pe lume. Era normal ca eu să fiu la această masă, înconjurat de acești necunoscuți pestriți, trăind epoci alienate. Fără să îmi dau seama, tradusesem instant totul în limba română, iar în mintea mea simțeam povestea foarte familiară, ca o conversație la care se aștepta să particip. Bedros nu păruse nicio clipă să mi se adreseze direct, nici nu mă privise, deși îi eram cel mai apropiat, ci discutase îndreptat spre partea de masă de lângă ferestrele înalte de lemn ale clubului, spre cuplul de italieni middle age. Muzica și zgomotul de fundal erau prea intense, nu aveau cum să înțeleagă mare lucru din ce li se povestea, iar dicția și accentul nu îl ajutau pe armean, care scuipa cuvintele prin mijlocul rânjetului lui de copil bătrân de parcă ar fi relatat cea mai nouă farsă făcută unui bun coleg de trupă, la un after party cu scotch. Eu da, înțelegeam cumva fără să știu. Așa că remarca prietenului meu m-a făcut să mă încrunt. Stricase o vrajă care mă primise în brațe ca o plapumă caldă. Da, habemus Ioana Dună. OK. Fuck off!
Însă nu mi-am arătat iritarea, ci m-am ridicat, m-am frecat cu degetele peste piciorul drept, acolo unde primisem atenția accesoriilor femeii numită Eliza, și m-am îndreptat amorțit spre ET. Toată situația cu Ioana Dună era prea nouă și m-am mirat când mi-a căzut din buzunar ecusonul șterpelit de la conferință. M-am dat un pas înapoi, pentru a prinde bătaia lustrei spot și a vedea mai bine trăsăturile tipărite pe cartonul plastifiat. Chipul mi se părea acum complet străin. L-am examinat atent, ca pentru a-mi da seama dacă într-adevăr este vreun chip acolo, și nu doar niște pete de culoare amestecate inutil, iar pentru un moment mi s-a părut că ochii care mă priveau din portretul tip carte de identitate erau identici cu cei negri ai Elizei.

(Fragment din romanul „Malad” de Alexandru Voicescu, ed. Herg Benet, 2015. Cartea poate fi descărcată de aici: http://www.elefant.ro/ebooks/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/malad-246020.html)

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #44 – sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.