[gramatica sângelui]

(ca prin oglindă)

de Marius-Iulian Stancu

peisajul defilează. da, știm. și în câte pagini încape viața cuiva, depinde de fericire. să nu fim tentați însă a crede că ea ar echivala cu întinderea în narațiune. houellebecq ne spune că-i tocmai invers. tot el spune așa – “condițiile inițiale fiind date și, fiind stabiliți parametrii rețelei de interacțiuni inițiale, evenimentele se desfășoară într-un spațiu indiferent și gol; determinismul lor este ineluctabil. ceea ce s-a întâmplat trebuia să se întâmple, nu se putea altfel; nimeni nu putea fi socotit vinovat.” [particulele elementare] adică doi cuarci sus, unul jos, doi cuarci jos, unul sus. mai filosofii au vorbit despre veșnica existență a tiparelor, dintr-o ființă perfectă fiind absente implicații precum schimbarea. și știm bine că fără o ființa perfectă nu se poate; avem nevoie de cineva să țină povestea, de ficțiunea care să ne dea structuri în realitate [cei dinspre lacan i-ar spune simbolic – slavoj zizek așa îi zice, the pervert’s guide to cinema]. din punctul ăsta de vedere “sfârșitul se aseamănă întotdeauna cu începutul…” [origen, despre principii]. dar intervalul este colorat, existenților le este dat să guste din cele spre plăcere sau durere, o pânză numai bună pe care se poate desena și se desenează tragedia [“fericirea lui pare a fi doar un desen cu umbre” –agamemnon], ca timp necesar eroului să treacă de la nenorocire la fericire, dar mai ales invers [aristotel, poetica]. dar noi nu ne vom mai întreba împreună cu părintele teologiei în ce măsură aparțin timpului cele ce se văd. e suficient să știi, după ce te-ai nevoit cu lecturi din tragicii greci, că în lume există o singură explicație –destinul – și nici asta nu-i tocmai o explicație; e un răspuns care nu convinge, nu epuizează nimic, la el recurgi din când în când și atât.

despre locul de unde vine el, eschil ne-a vorbit, nu a abstractizat. dacă am vorbi precum deleuze & guattari, l-am numi corp fără organe; oricum, puternic vascularizat, pe el nu pot fi întreprinse decât operațiile pe viu. gramatica lui este sângele, pentru că omul e sânge și pneuma. “când sângele a fost băut de glia hrănitoare, stropii răzbunători ai crimei se încheagă; nici apa curgătoare nu-i mai spală.” [hoeforele]. desigur, poți vorbi despre șirul evenimentelor ca aflându-și rădăcinile într-o faptă neleguită [vezi episodul  cu atreu, tatăl lui agamemnon, servindu-i la un ospăț lui thyestes, fratele său, carnea propriilor copii; apoi sacrificarea de către agamemnon a propriei fiice, spre biruință], dar în cele din urmă tot aici te întorci, în partea cea mai întunecată a cosmosului [tartarul?], din care la început s-a închegat sângele, ca fluid originar, care trebuie controlat în mod corespunzător de inițiați, în măsura în care se poate opera cu incontrolabilele. toată filosofia greacă poate fi privită din perspectiva efortului uman de a organiza, de a da sens, de a raționaliza ceva care nu întreține raporturi directe cu binele, frumosul sau adevărul [“tărâmul unde nu pătrunde niciodată fericirea” – eumenidele]. nu dintr-o conștiință etică sfârșesc nelegiuiții așa cum sfârșesc, ci pentru că totul face parte din destin ca dintr-un αὐτόματον ontic, ale cărui anomalii în universul uman sunt declanșate de ὕβρις [de care omul este scos din minți prin lipsa de măsură, rătăcire care ispitește și aduce în cele din urmă la dezastru].

fiicele lui, zeițe subpământene, au fost numite de umani erinii – “înfățișarea lor e neagră și scârboasă, ele sforăie împrăștiindu-și horcăiala, din ochi li se preling urdori de sânge, podoaba lor de șerpi…” [eumenidele]. ele sunt copilele bătrâne ale unor vremuri vechi, de ele nu se apropie nici zeul, nici muritorul, și nici fiara. pe lângă ele, moirele, fiice ale lui zeus și ale zeiței themis, reprezintă aproape un demers explicativ. toți zeii sunt tineri raportându-se la ele. și dacă au fost așezate la periferia mitologiei [în eumenidele ele sunt îmbiate de apolo și atena să participe la orânduirea viitoarei cetăți ca instrumente ale fricii], aceste divinități htoniene nu au devenit pentru imaginarul grec mai puțin tulburătoare. pentru că și tu, precum oreste, “trebuie să pieri, uitat de toată lumea, un suflet care nu va fi știut ce este bucuria, o făptură golită de sânge, hrana unor zeițe, o umbră!”

în ceea ce privește discursul de gen [pentru că sexul era unic, femeile erau doar niște bărbați care, dintr-un deficit de căldură vitală, aveau organele de reproducere plasate înăuntru – galen, de semine],femininul era plasat ca fiind mai aproape de natura irațională a celor ce sunt. nu întâmplător, ca agenți ai distrugerii, tragedia greacă preferă personajele feminine. la originile războiului troian tot genul ei se află – “grabnic, pentru o femeie, care a fost a mai multor bărbați, se încordează brațe…” [agamemnon]. în preajma lor bărbații își manifestă determinismul pulsional, fundamental existenței întrupate. helena este numită de eschil o mireasă a plânsului, corespondent uman al zeiței ate [în impulsivitatea ei își află originea ὕβρις]. bărbatul nu face niciodată în realitate ce vrea. păcatul în patriarhat a fost și rămâne de gen feminin. “pentru că ceea ce fac nu știu; căci nu săvârșesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că legea este bună. dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuiește în mine.” [romani 7, 15-17]. lars von trier avea dreptate, “natura este biserica lui satan”, și “femeile nu își controlează propriile trupuri, natura o face.” [antichrist] așa că, să călcăm pe urmele apostolului pavel, fraților – “bine este pentru om să nu se atingă de femeie” [1 corinteni 7, 1].

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.