Noul șobolan, omul

[fragment din romanul “Caietul Psihopatului”, Herg Benet Publishers, 2015]

de Ștefan Bolea
click for the English version

 

 

13 aprilie 1998 (Cluj)

 

Lașilor, cheia ființei e ura de sine!

Şase luni de nefumător.

Trebuie să ispăşesc pentru durere. Moartea este o înflorire inversă. Plonjon în afară, asemănător cu extazul. Nu pot scrie mai nimic. Hârleţul e doar reflexiv. Ceilalţi sunt anulaţi în durerea pură. Nu mai este decât tuuuuuuuuuuuuuuu Un hău Sentimentul esenţei te trage în neant Insuportabil Golgota bătătorită Nu există altcineva, nu există infernul

Suntem asemenea hoţilor de cadavre noaptea, care, ei înşişi cadavre, se strecoară şobolănind

Azi am fost esenţă acum mustesc în umbra ei

Am jurat război lumii

Nimic nu e destul de intens pentru mine E ciudat (sau din nou banal) că o simplă rinoscopie poate provoca atâta disperare Superbia trupului (crispat & contorsionat) acolo unde nu este decât memorie şi chin

Azi am ieşit din muşuroi Înaintea intensităţii maxime, înaintea irepetabilului – siluirea unui venin nenorocit. Care a orbit trăgând pe nas

didacticismul pute, de azi scriu doar pentru mine

Nimeni să nu vadă, nimeni să înţeleagă

Durerea citită invers e paradis

am ieşit

Trebuie să mă iar bag în mine

mă înfior când îmi amintesc, era să am un atac de cord

Sensibilitatea absolută e cheia

N-am să mă înclin în faţa nimănui

Nici măcar în faţa umbrei mele

De-acum lucrez la zid Mă simt ca o cizmă nou-nouţă Simt Jugul

Scriu atât de fals, de convenţional Nu cred nimic din ceea ce scriu Sunt bântuit, asta da, e adevărat

totul nu e decât un basm consternat, ceva imprevizibil şi difuz

Eram admis la ospăţul chinului Eram încomunicat

eram viermele

preaplin

Nu, nu, nu

Momentul dinaintea morţii e Absolutul În afara raţionamentului O neştiinţă pură

Mântuirea este secunda dinaintea sfârşitului

Moartea o anulează, o şterge, o dizolvă pentru că n-am suporta-o, ar fi prea mult Sunt inegal pentru că am atins apogeul şi am rezistat Moartea a dat înapoi

 

14 aprilie (Baia Mare)

 

 

0 – that’s my symbol.

 

De ieri/ viaţa şi eu/ reprezentăm/ un cuplu finit.

Am sărbătorit îndrăgostirea împreună cu primul certificat de nebun. Cisterna existenţială te înfundă în formalism şi ridicolul acaparează tot ce-i mai bun în tine.

Ieri am experimentat două forme de limbaj – nocturn şi gri, viabil şi postum – intuind o esenţă, care le-ar anihila pe ambele. O nouă dimensiune, ce m-a readus deasupra norilor. Confirmarea neantului drept o contradicţie gigantescă. Am fost pentru o singură zi în cealaltă parte. Din fericire, nu-ţi poţi construi viaţa în jurul paradisului.

Chef nebun de muncă şi dispreţ pentru tot ce mă împiedică să mă ridic. Noaptea este răspunsul umilinţelor voastre, pentru că vă ascunde laşitatea şi citadela ratată. Nu trebuie să dau înapoi.

să însemn bezna cu fierul înroșit

Ipocrizia este desprinsă din creaţia primordială. Lumea se împarte în tâmpiţi şi în ipocriţi. Ca de obicei, trebuie să-mi scuz excepționalitatea.

Berlioz – demon ratat. Fantastica – simfonie de redută. Cu mâinile murdare, Berlioz zâmbeşte cu dumicatul în gură.

Duminică e ziua Plictiselii. În contrapunct, eşecul îşi reintră în drepturi. Coşmarul bleg, apoi greaţa începuturilor.

conştienţă

conştienţă

conştienţă

Trebuie aprofundată extrema fiecărui sentiment. Razele înscrise în nucleu până te adapă vârtejul. Deşert până te îmbeţi. Plasticul afordisiac.

Cel mai banal verb – a fi.

Sunt fiecare clipă crucificată – sacrific totul pentru virtualitate.

Non-conformiştii sunt cei dintâi formalişti, pentru că au nevoie de presupoziţia formei pentru a înainta.

Allegretto din Simfonia a 7-a: sârmele-ţepi rup în felii sufletul meu de călău.

Simfonia a 4-a, tot de Beethoven: Golgota pentru un asasin.

Complimentele mă dezgustă: a) pentru că le intuiesc falsitatea; b) pentru că nu corespund intenților mele întunecate.

15 aprilie 1998

 

 

(la ora de engleză)

Indiferenţa programatică îşi păstrează focarul hipersensibilităţii inchizitoriale în tine, până când obiectul atenţiei este anulat prin examinare conştientă şi poţi cresta în jurul tău cercul tăcerii.

(ora de matematică)

Viroză – sinuzită. Cauza devine efect şi efectul seduce originea. Un imens lanţ vicios.

Şcoala – oamenii aceştia încearcă să-mi întineze gândurile. Nu vreau să mă schimb de dragul unor şobolani. Ieri eram cel mai puternic pământean. Azi, la fel. Mâine?

În muzică, în artă, la fel şi în timp (timpul meu), îmi culeg din clipa în aparent-pârg intensitatea. Sunt atent înaintea climax-ului, de aceea sfârşitul va coincide cu punctul culminant.

Şarpele traversează pânza de păianjen. Consternarea e un efect: analizând-o, nu dovedim nimic.

Ceilalţi sunt cu o treaptă mai jos, în iluzie; hăul meu ne desparte. Ei nu se pot căţăra până la mine – nu mă pot ajunge. Mă întreb care este secretul stupidităţii lor – ereditate defectuaosă, umile instincte sociale … Negreala lor distinctă încearcă să-mi ia în posesie creierul, tâmpeala lor de marionetă se vrea agresivă. Nici măcar un adio aruncat lumii – pentru mine toți sunt invizibili. Prefăcătoria mea (adesea subconştientă) a devenit inutilă; e mai degrabă o cochetărie faţă de mine însumi. Nu se poate vorbi de superioritate din partea mea, pentru că sunt complet singur. Nu mai văd pe nimeni, care ar putea concura la condiția de absenţă – prezenţa formală a celorlalţi nu mă deranjează pentru că ea nu mai există, nu se pretează unei denumiri. Ceilalţi nu sunt morţi, pentru că asta ar implica posibilitatea existenţei lor: ei nu au trăit niciodată.

(ora de franceză)

Chipul îmi atenuează chinul.

Ceilalţi respectă doar forma, ceea ce contează le scapă.

Forma este datoria – prin ea se neagă iluminarea. O uşoară incapacitate pentru divers dictează un fel de iresponsabilitate dogmatică. Am depăşit ambele aspecte ale convenţiei până la indiferenţa faţă de sens.

Ceilalţi, din inerţie, nu reflectează asupra schimbării. Ei sunt palizi (ca faciesul meu – asemănările se opresc aici), opaci, greoi – rămân în spate. Dacă nu presupun (din respect sau intuiţie) ceea ce nu pot înţelege, devin plicitistori sau melodramatici prin bănuiala emoţionantă (care este preludiul disperării nerealizate) că nu valorează nici două parale – bănuială mascată de o agresivitate circumspectă.

Forma te menţine în afara ta, te face să te iroseşti prin absurdul terifiant.

Geniul nu se înţelege şi nu se apreciază pe sine din cauza indiferenţei sale. El nu mai reacţionează la factorii perturbanţi din jur, simţindu-se străin în compania oamenilor cu faţă de şobolan. Geniul îşi anticipează practic şi graţios perspectiva. O prostie care îl suge în mlaştina impersonală îi dă un puternic sentiment de vinovăţie.

Nimic din ceea ce am scris nu-mi aparţine, se pierde într-o dimensiune extra-temporală. Îmi amintesc esenţa creatoare, nu perceptele formale, care alcătuiesc abstracţionismul alienării. Peste opt ani mi-aş trage palme pentru tot ce se petrece în acest jurnal. Nu este vorba de progres (schimbarea pozitivă este un mit neverificat, la fel de perimat ca victoria binelui asupra răului, de altfel), ci de o cădere în geniu. El îmi guvernează esenţa – el îmi strigă din interior că deocamdată nu există cunoaştere, că totul în jur este minciună, poză sau fals.

Bunica mea – unul din maeştrii ironiei caustice. Ea presupune mereu ironia ca scop, nu ţine seama de formă, stă la pândă să nu fie înşelată. Ea foloseşte ezitările sau jumătăţile tale de măsură pentru a te paraliza printr-un avertisment riguros, care trezeşte în tine o ipocrizie sacră, dublată de furia refulării. Ea pune graniţe şi instituie legi. Este asemenea unui rege, suntem mereu într-un război burlesc – dar are respectul meu. Toţi cei din jur spun că o moştenesc – este o doză de adevăr în asta.

„Scepticii se îndoiesc pentru a se îndoi şi se arată întotdeauna nehotărâţi” (Descartes). Nu cred să existe lume + m-aş mira să exist şi eu.

Practica geniului: te sacrifici pentru o profunzime care te neagă, ţi se refuză şi ceilalţi încearcă să-ţi surghiunească intelectul la bazar sau în cloacă.

Forma impresionează, esenţa te lasă rece. Răceala aceea de necomunicat este moartea.

Dacă ceilalţi se încred în forme, am să-i îndop cu formă până se vor plictisi de ea şi mă vor evita.

Orgoliul sau timiditatea provin din formă – poţi să fii tembel sau bişniţar şi să fii egal în orgoliu cu Hegel sau Breton.

Forma provoacă dezgust, suntem mulţumiţi doar corectând-o tăind în carne vie.

Te enervează gâlgâitul doar pentru că n-ai epuizat analiza lui completă, pentru că n-ai experimentat până la capăt scârbirea de obiect.

Când spun „mă doare capul”, folosesc un limbaj (forma) care înearcă să redea o semnificaţie (esenţa), care frizează pentru mine aproximativ tragicul – celalt poate să ignore limbajul, pierzând astfel şi semnificaţia sa (ratează forma, ratează esenţa). Deci, primo, forma administrează esenţa – la fel de bine, ar fi putut-o secreta. Dacă celălat, sceptic („de rea credinţă”), îţi va răspunde „minţi”, punând la îndoială esenţa, el va reacţiona formal. Secundo, forma este învestită cu o credibilitate considerabilă – faţă de esenţă (sau nucleu), întotdeauna fragilă, plină de umbre. Dacă în loc de a începe cu „mă doare capul”, i-aş fi tras celuilalt un pumn sarcastic în faţă, i-aş fi câştigat atenţia, pentru că forma care ia înfăţişarea puterii influenţează cu promptitudine. Tertio, forma pură este reprezentată de extravertirea animalică – ea transmite cel mai riguros esenţa, pentru că o încadrează în limitele puterii. În consecinţă, dacă stăpâneşti formele, nu mai ai nimic de împărţit cu oamenii.

Când eşti stăpânul formelor, devii automat şi autocratul raţiunii. Dacă ai înţeles în practică forma, ai prelucrat inconştient şi modalitatea ta de exprimare.

Better ain’t perfect.

În aparenţă nu este recomandabil să devii un stăpân, pentru că acesta trebuie să recurgă la cele mai drastice compromisuri. Dar ele sunt nesemnificative, atunci când ai câştigat perspectiva axială. Sclavii orbitează în jurul soarelui.

Am descoperit o nouă formă a dezechilibrului: cea a subjugării formelor.

Absenţa banilor produce îngrijorare, grijă, durere. Precaritatea economică mi-ar submina liniştea, mi-ar tulbura indiferenţa. Pentru a fi un zeu, ai nevoie de furnici care să fie sacrificate pentru hrană. Ai nevoie de jertfa mediocrilor, care nu pot şi nu trebuie să te înţeleagă, pentru că te-ar murdări cu ochii lor orbi. Trebuie procurat pe termen lung un intermediar social, care mi-ar facilita traiul material. Viaţa nu merită trăită dacă nu-ţi poţi permite luxul de a te umili. Până îţi intri în mână, trebuie să te impui de la distanţă.

După miezul nopţii, formele rup balansul. Instinctele se trezesc, vulgaritatea gâfâită e campioană. Dorinţa de a ejacula în ochii cuiva, de a te afirma direct, concret. Totul se schimbă după miezul nopţii. Subanimalul sparge gheaţa, esenţa contradictorie iese la iveală, ultimul ego disjunct. Noaptea roşie vine să aclame criminalul, să se încline în faţa reptilei. Nu poţi, nu vrei să mai dai înapoi.

Când priveşti cu atenţie trecutul, formele nu fac decât să-ţi ascută, să-ţi radicalizeze ura.

În condiţii de autoconştienţă, nimic nu-ţi poate trezi interesul.

Celălalt este un mit.

Ca să poţi visa, ai nevoie de încredere. Nu trebuie să uit că visul întinează totul.

Misterul, secretul, clocitul fac dovada tendinţei imaginaţiei de a rătăci în convenţional, de a se prăbuşi în anodin pentru a-şi extrage mizeria în continuare.

Cei care mă contrazic îmi fac o favoare. Dar cum poate un şoarece să contrazică un şarpe?

Mozart nu ar fi nimic fără opere (deci formal), nucleul lui Beethoven îi dictează centrul tematic. Esenţa se despăduchează de formă, o vomită pentru a se naşte. Mozart – un hedonist, un spirit fin, un senzual; Beethoven – dictatorul, trişorul formal şi monstrul care face să ţâşnească din focar finalul.

În faţa ispitei scânteietoare, dominatoare, apără-ţi trecutul.

Prietenia cu M. Relativ nesatisfăcătoare. Îmi aminteşte de un anumit trecut, de absurditate, de ridicol, dictatura prostului-gust, a mediocrităţii dogmatice. M. a redevenit plictisitor, un X jenant, o gaură în tort. Falsa relaţie trebuie grabnic anulată.

Zorilor negri, să le smulg laurii consecvenţei mele.

Vine o clipă când trebuie să alegi între resentimente şi virtualitate, între figuraţie şi regie, între marionetă şi păianjen. Când se pune problema deciziei, răspunsul este deja o revelaţie convenţională.

Cel mai sigur mod de a transcende impasul este de a folosi otrava drept antidot.

Satanism gratuit

ești

vocile din tine

mucegaiul martir sau timpul-tampon

în șarpele mort încolțește veninul

când rage galben capacul

rămâne

printre fire și schele

o strălucire ciungă

o încenușare clocită

ca amurgul sângeriu ciumat

16 aprilie

Trebuie să ocolim, să abandonăm primul gând. Atfel, evidenţa ne încornorează.

Iubeşti doar ceea ce este mai josnic decât tine, îţi place să cazi şi să te târăşti. Te hrăneşti cu slăbiciunea – îţi adori instinctele şi prinzi gustul vieţii pe targă. Iubirea – o formă fadă de auto-compătimire.

Miros familiar în tot oraşul. Greu de scos din minte. Ceva măsuri de protecţie împotriva noului şobolan, omul. Genii la groapa comună, măsură uşor pragmatică.

Motiv de roman: un om urăşte treptele (să ţi se dozeze mersul cu bucăţica, să-ţi iei porţia regulat, să nu uiţi de zăbală), nu e prea greu de înţeles de ce. Mă rog, un nonconformist atletic se hotăreşte să topească (?) toate treptele într-o pantă, care l-ar izbăvi pe om de convenţie, de obligaţia de a ţine seama de regula urcatului. Un fel de coşmar absurd, pentru că nu reuşeşte să convingă pe nimeni de utilitatea ieşirii din normă. Primăria refuză să-i acorde o dispensă măcar pentru locuinţa proprie (locuia împreună cu părinţii – de la ei a moștenit scepticismul social), aşa că insul refuză să mai iasă din cameră, să mai atingă sfintele trepte. Lumea îi propune să mai iasă (pe fereastră), căţărându-se înapoi pe o frânghie (stătea la etajul trei) – dar el refuză din orgoliu. Părinţii vor să-i momească pe cei de la spitalul de nebuni, să-l racoleze pe fiu, dar acesta îşi procură cianură, ameninţându-i că o va folosi, doar încolţit. Situaţia este insolubilă – părinţii erau bogaţi; îşi puteau permite să angajeze pe cineva să aibă grijă de el pe viaţă, dar banii le veneau din rente şi n-aveau destul să-i construiască un locuşor potrivit. Sfârşit: tânărul moare înrăit şi izolat, furios pe luciditatea sa încăpăţânată.

Răul este natural – sugarul muşcă din sfârc, îl stoarce până se ofileşte, ritualul fiind acceptat şi încurajat.

Nietzsche – Jenseits, un scurt metraj despre indieni (cu Eric Schweitz), o oră din Gombrowicz. La 17, bibliotecă – neapărat Salinger, în al doilea rând Goethe şi Byron. Despre Goethe trebuie să-mi găsesc ceva de bun simţ – o viziune de ansamblu a operei, cu referiri la convorbirile cu Eckermann şi la psihologia/ intenţiile/ germana lui Goethe. Byron – aici mă interesează motivaţiile pesimismului. Eventual, ca desert, ceva despre postumele lui Eminescu.

Mi-era teamă să îmi arunc scuipatul în wc-ul inundat, de teamă să nu-şi piardă identitatea.

Aldous Huxley credea că munca este un mod de a te şterge pe mâini de viaţă, un stil parazitar în absenţa trăirii. Pentru mine, munca devine, tot mai mult, postura prin care mă anulez în afirmare.

Iubeşti doar ce te înjoseşte.

 

17 aprilie

Antichrist

Sunt beția completă ruperea cea adevarată

Dumnezeu în patru labe rânește la tălpile mele

Febra morții dezolarea ei intactă în fața holerei transpirate

Ceea ce naște geniul se diluează

Talentul devine candid și apoi imbecil

Bolta este Haosul

Naivii hrănesc pe alții mai naivi

Sămânța opintire chelnerii forțează ușile

N-a mai ramas nimic in vid

Nimic nimic nimic

 

 

1 Comments

  1. Pingback: Man, The New Rat | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.