libris.ro

Mielul

[fragment de roman]

de Cristina Nemerovschi

Gicu se întorcea pe nouă cărări de la bodegă. Se înnoptase de câteva ore și nu se putea gândi la altceva decât la gălăgia și cicăleala pe care o va primi din partea lui Flori, că vine iar atât de târziu acasă și pe deasupra și beat, că a lăsat-o o zi întreagă cu gospodăria. După ce că vine obosită de la muncă, o să-i zică. Pff… muncă. Dacă și aia era muncă… Să scoți niște boraci din pizda altora.

A dracu’ curvă. De fapt, ei îi era ciudă că a băut fără ea.

Și ce gospodărie, care gospodărie… Toată ziua belește ochii în televizor și citește reviste d-alea scumpe. Și tot degeaba, că tot urâtă îi.

Cu gândul la Flori, nu observă un camion ce se apropia de el. Trecu în goană și-l stropi cu noroi din cap până-n picioare.

“Ulioooooo! Mânca-te-ar ciorili! Ia uite la el mânca-ți-aș, ce m-a murdărit… grijania mă-tii”, urlă în urma camionului Gicu.

Îi era ciudă că acum va ajunge acasă și murdar de noroi. O să creadă că am căzut în șanț. Morții mă-sii de camion, acu’ trebuia el să treacă. Mai bine mai beam, cădeam în șanț și știam o treabă, nu mă mustra curva așa pe degeaba.

Îl bătea gândul să se întoarcă la bodegă și să mai bea. Mai avea ceva bani, vreo șaptezeci de mii. Și așa curva nu o să aprecieze că s-a întors acasă, încă treaz. O să urle, așa cum face mereu. De parcă ea ar fi ușa de biserică… Se fute cu cine prinde, bea de stinge, e o puturoasă, nu face treabă, are o meserie de râsul lumii… Uite, ia să fi fost și ea cum ar veni ospătăriță… Iaca acilea, la bodega nouă deschisă de un boier care a venit de curând în Împăunați. Aud că aia câștigă 16 milioane. Ptiu, cât bănet! N-am mai avea nicio grijă cu atâta bănet. Da’ cine e prost s-o angajeze pe tâmpita de Flori? Mai ales că s-a și îngrășat… asta noua aduce așa puțin cu Daniela Crudu, e frumoasă de pică. Plus că Flori mai e și cicălitoare! Păi atâta i-ar trebui unui client, s-o ciupească de fund… Ar sări nebuna să-l bată. Ce proastă! Ea cum o crede că se face banii… așa face oamenii banii, mai închide un ochi, mai înghite una-alta și gata… Așa se trăiește. El, de pildă, n-ar zice nimic dacă ea s-ar duce cu unu’ și cu altul și ar veni după cu bani acasă.

Cu mintea aiurea, nu se mai uită pe unde merge, se împiedică și căzu într-o groapă proapăt săpată. Își scrânti glezna.

“Futu-ți Paștele mă-tii, Dumnezeul și grija morților tăi!”. O femeie, ieșită în curte, îl auzi că suduie și își făcu cruce.

“Nu mai mâniați pe Dumnezeu, ce-i cu vorbele astea?”, aruncă ea de după gard. Gicu, enervat la culme, o înjură și pe ea și toată specia muierească, în frunte cu Flori.

Plecă mai departe. Își cumpără o votcă de la magazinul universal, o desfăcu și începu să bea.

Se întâlni cu doi vecini, care nu-i răspunseră la salut, privindu-l cu silă pentru că umblă beat ziua-n amiaza mare. Eh. Ce știe ei… Dacă-ar fi și ei luați cu putoarea de Flori, alta ar fi situația… Așa, cine să-ți creadă amarul.

Mai merse ce mai merse și își dădu seama că a încurcat drumul spre casă, că s-a rătăcit. Nu i se mai întâmplase niciodată. Ce zi dată dracu, își zise. Nimerise pe lângă un tăpșan, unde un băiețel, copilul Săfticăi din ce-și dădea el seama, păștea o turmă de oi. De fapt nu păștea el oile, animalele pășteau singure, iar copilul dormea dus sub un copac. Îl strigă, dar nu primi niciun răspuns. Îi veni atunci în minte o idee nebunească: Cum ar fi să fure un miel?! Și așa în ultimul timp răbdase de foame, putoarea de nevastă-sa făcea numai ciorbă de varză cu cartofi, cu gust de apă tulbure în care a clătit câteva rufe. Ce mare daravelă… îl ia la spinare și fuge cu el. Uite colo-șa unu mic de tot, ăla nici să behăie încă nu l-a învățat mă-sa. Îl iau de picioare, îl pun la spinare și fug cu el acasă. Nici nu-i zic la putoare, îl tai, îl gătesc și-l halesc până vine ea. Mai ascund poate niște carne prin șopron, pentru zile negre.

Zis și făcut. Gicu se apropie de un miel, cel mai mic din turmă. Mielul veni înspre bărbat, clipind din ochi cu multă curiozitate.

“Hai la tata, hai băiatu’, la tata”, îl ademeni el. Mielul îi atinse buricele degetelor cu botul, apoi îl linse cu poftă. Chiar în acel moment, bărbatul vizibil amețit luă mielul de picioare și-l aruncă în spinare. Animalul începu să behăie zgomotos. Gicu nu-și mai poate aminti apoi ce s-a întâmplat. Ca și cum ar fi intrat dintr-o dată o armată de draci în ele, oile s-au năpustit spre el. Parcă erau turbate nu alta, se scutură Gicu cu oroare ca și cum niște insecte veninoase s-ar fi urcat pe el, de fiecare dată când își amintește cum a furat mielul.

Din frânturile care-i vin în minte, a luat-o la fugă cu mielul în spate. Doar nu eram prost să pierd prada, dă-le dreacu’ de oi până la urmă, ce-or să-mi facă, or să mă mănânce fript? Oile s-au ținut după el însă, apropiindu-se tot mai mult și mai mult. Ca să scape, sări în fugă gardul la Maricica, cu miel cu tot, dar călcă din greșeală într-o furcă și începu să urle. Nu era nimeni în casa femeii, așa că Gicu se gândi să se adăpostească. Deschise ușa cămării și băgă mielul acolo. Se gândi să îl lege cu ceva, dar nu găsi mai nimic care să-i fie de folos, așa că renunță. Unde să fugă, mama lui de încornorat. Scotoci prin bucătăria femeii și – minune mare, pentru care Gicu nu mai pregetă și își făcu o cruce imensă, mulțumescu-ți Ție Doamne! – găsi țuică. Se așeză confortabil la masă și începu să bea. Bău, bău. Când era la un pas de a adormi, capul căzându-i deja de câteva ori pe masă, se dezmetici brusc, sări în picioare și se porni să caute mielul. Din nefericire, uitase unde-l pusese. În timp ce fuma pe prispa femeii o țigară găsită pe un raft din bucătărie, privind neliniștit oile care pășteau pe lângă gardul Maricicăi, neavând nicio intenție să se ducă în treaba lor – muistele dreacu’ – Gicu văzu mielul. Lighioana reușise să iasă din cămară și alerga acuma fericit prin curte, trăgând cu dinții de marginile rufelor puse de femeie la spălat. Ia uite la el, jegosu’, își zise Gicu, cu un zâmbet puțin admirativ față de vigoarea animalului. Îl fluieră, și mielul întoarse capul spre răpitorul său. Hai la tata, Marinică, hai la tata! Mânca-te-aș fript!, completă Gicu mai în șoaptă, pentru ca mielul să nu se prindă ce viitor sângeros îl așteaptă. Marinică însă continua să-și înfigă colții în rufele proaspăt spălate. Ce coios s-ar face ăsta, se gândi din nou cu admirație Gicu. Păcat de el, ce să-i faci, cu foamea asta… cine mai poate crește animale doar așa de suflet… Văzând că mielul de astă dată nu mai vine spre el, Gicu se apucă să-l fugărească prin ogradă. La un moment dat reuși să-i prindă de picioarele din spate, dar mielul – dar-ar dracii în el – se repezi și-l apucă cu dinții de mână. Nația mă-tii, îi aruncă în sictir bărbatul beat. Ia uite al dreacu’ ce putere are, de parcă ar fi un berbec, nu un miel abia fătat, se mai gândi el, reușind în final să prindă lighioana și să iasă din curte cu ea la spinare.

Cu mielul la spinare, care, în timpul petrecut în cămara femeii, parcă se făcuse ceva mai greu – așa crește ele, mama lor, gândi omul – Gicu fu un pic derutat. Nu mai știa exact în ce parte a satului își avea casa cu muierea. Era un fapt nemaipomenit până atunci, ținând cont că Gicu trăia de 39 de ani în Împăunați, mai exact de când se născuse. Casa pe care și-o făcuse cu Flori era lipită de cea în care trăiseră răposații săi părinți, Safta și Gheorghiță, unul mort de ciroză, celălalt călcat de tren. Acum era pentru prima dată când nu mai știa în ce direcție să o apuce ca să ajungă acasă, la muiere. Să moară dracii, nu mai beau, își zise Gicu, simțind chiar atunci nevoie inconfundabilă de a trage o dușcă de tărie. Mai zisese, de altfel, de multe ori că nu mai bea, dar se răzgândise în ultimul moment.

Mielul din spinarea bărbatului începu să se smucească cu putere. Stai, Marinică, stai cu tata, acușica ajungem, îi zise, dar mielul, încăpățânat, reuși să își slăbească picioarele din strânsoarea omului și îi sări din spinare. Se repezi glonț la poarta babei Geta, care tocmai scosese niște saci cu gunoi. Dibui niște oase de pui și începu să le ronțăie. Ia uite al dreacu’, ăsta mănâncă și carne, o fi vreun miel blestemat, se gândi bărbatul speriat și își făcu imediat trei cruci largi și cam tremurate. Îi venea să o ia la sănătoasa, să încerce să nimerească drumul spre casă, să se trântească în pat odată ajuns acolo și să doarmă dus, dar tocmai când era cât pe-aci s-o ia din loc mielul veni la picioarele lui și porni să se gudure. Ia uite, mânca-l-ar tata, zici că-i cățel, își zise Gicu. De data asta nu-l mai luă la spinare. Mielul se ținea de bunăvoie după el, oprindu-se din când în când să ridice câte un picior și să lase un jet subțirel pe anumite garduri și copaci.

Dură câteva ore până ca Gicu să găsească drumul spre casă. Îl întâlni pe Gigi, dar Gigi venea dinspre bodegă și era beat muci. Se certase și el cu muierea – cine nu se mai ceartă în ziua de azi, nebunele astea zici că a luat-o razna – și, colac peste pupăză, trei dintre cei 11 copii îi erau bolnavi. Prin urmare, Gigi îl însoți o bucată de drum și îl îndrumă în direcția pe care o credea cea corectă. Gicu nu ajunse însă acasă urmându-și prietenul, ci pe un deal, cu mielul conștiincios la numai câțiva pași în urma lui. Nu-i arătase lui Gigi că ademenise mielul, de teamă ca bărbatul să nu scape la beție că Gicu fură oi din curțile consătenilor.

Dacă tot ajunsese pe deal, se gândi că s-ar putea odihni puțin. Scoase din buzunar restul de votcă și îl dădu pe gât. Îi veni poftă de o țigară, așa că se apucă să adune chiștoacele de prin iarbă. Trase câteva fumuri. Stând în fund și gâfâind, mielul îl privea cu curiozitate. Din când în când, dădea din coadă și înclina capul în direcția bărbatului. Hai la tata, Jianu, hai la tata! Nu știa de unde îi venise numele Jianu, căci parcă mai devreme mielul se numise altfel… dar nu-și mai putea aduce aminte. Jianu găfăia cu limba scoasă. Alei, pe căldurile astea, se gândi Gicu. Invidia mielul că încă este ferit de binefacerile și chinurile ce derivă din patima alcoolului. Termină votca, epuiză chiștoacele și se gândi că e timpul de data asta să o ia spre casă, și de data asta ar face bine să și nimerească, altfel zile bune cu muierea nici c-o să mai aibă. Plus că nu trebuia să rătăcească animalul, cina și prânzul lor pentru următoarele zile. Începu să coboare dealul. Se mai poticnea din când în când, fie în câte o rădăcină de copac, fie în niște crengi, fie într-un morman de peturi aruncate pe marginea drumului de către orășenii care veniseră la grătar sâmbăta trecută. Parcă acilea la noi ar fi sat de vacanță, nu de oameni, își zise cu năduf Gicu, în timp ce se culegea de pe jos. De fiecare dată când se împiedica și cădea, mielul se oprea din alergat, întindea botul spre el și-l mirosea, după care aștepta răbdător ca bărbatul să se ridice și să-și continue alături de el excursia.

Hai, Vasilică, hai cu tata!, îl strigă Gicu, după care scuipă dezgustat. Parcă avea alt nume javra… Numele Vasilică îi aminti de Vasile, care de la un timp se cam ținea după Flori. Când întârzia el pe la bodegă, îl găsea mereu pe Vasile dând târcoale casei lui. Ba vroia o sapă, ba niște mălai, deh, ca între vecini, zicea. Sapă, mălai, vecini, vecini, dar până la muiere, se gândi Gicu, revoltat.

Ajunse în strada principală și văzu o căruță. Era Miluță, se ducea în satul vecin, cu treburi. Îl opri și-l întrebă dacă nu-l ia și pe el câțiva pași până acasă. „Care, brie, câțiva pași te-ai tâmpit, că mata stai în capu’ celălant”, îi zise Miluță. Gicu observă că se afla chiar la ieșirea din Împăunați. Ptiu, scuipă el, la numai câteva degete de mielul care aștepta deznodământul. Vru să-l strige din nou Vasilică, dar căută un alt nume și i se năzări că pe miel îl cheamă Marinică. Parcă auzise pe cineva strigându-l așa. Animalul răspunse la acest apelativ dând din coadă. Văzându-l pe Gicu că se urcă în căruță, mielul nu mai așteptă alt îndemn și făcu și el țuști lângă paie.

“Da’ ci-i cu animalul ista brie?”, întrebă amuzat tânărul. Gicu brodi o poveste pe loc, care nu prea se lega, cu o verișoară a nevesti-sii care îi dăduse mielul să îl ducă la păscut câteva zile, pe urmă să îl taie și să îi aducă și ei ceva carne. Miluță pufni în râs. “No, asta-i prea de tot, să mă chemi și pe mine când l-oi tăia.” Gicu nu înțelese de ce râde tânărul, dar nu-și bătu prea mult capul cu asta. Avea în general o părere proastă despre tineri. Leat stricat, în care au dat dracii buluc, zicea ori de câte ori o vedea pe Albița sau pe altele de vârsta ei, umblând mai mult goale prin sat. Când vedea și odraslele orășenilor, băieții cu câte un belciug în sprânceană și cu petice lipite pe blugi, mai că îi venea să își facă cruce. Unde mai pui că aștia ai orășenilor îi stricau și pe ai oamenilor din Împăunați. Chiar Albița fusese un copil cuminte până de curând, respectuos, mergea la școală, saluta când trecea pe lângă tine pe stradă. Acuma era posedată. Umbla toată ziua cu niște fire în urechi din care se auzea muzică și își mai făcuse și o gaură în buric, în care își băgase un belciug, și acuma umbla așa fără rușine cu buricul gol, găurit cu belciugul. Mare ți-e grădina, gândea Gicu de fiecare dată când vedea fata, despre care toți spuneau că e cea mai frumoasă din sat și că, dacă va avea și ea norocul ei, ar putea ajunge la București, asistentă la televizor, la o emisiune cum e aia a lu’ chelu’ cu blonda aia de plastic care a fost cuplată cu poponarul ăla de face chiloți. De frumoasă ce-i drept era frumoasă, nu ca toanta de Flori care a început să arate ca purceaua Lili a lu’ Mărin, ehei să mai fie el tânăr…

Când se pregătea să încheie aceste reflecții amare, pricinuite cel mai probabil de restul de alcool care era pe punctul să-i iasă din creier, îl văzu pe Marinică că se repede sub roțile unei mașini. Un orășean tăia în goană satul, iar mielul sărise la roțile automobilului.

„Dar-ar dracii în tine, Marinică, ți s-a urât cu binele, huo!!!”, zbieră bărbatul la patrupedul devenit brusc războinic. Mielul se întoarse dând din coadă spre proaspătul său stăpân, în timp ce, în căruță, Miluță râdea și se ținea cu mâinile de burtă.

“Ci tot mai crezi că-i miel, brie?”, îl întrebă el pe Gicu, dar acesta nu-i răspunse. Prinse animalul și se sui cu el în căruță.

“Mână, măi băiete, să ajung și eu la muiere”, zise el, parcă fără prea mare tragere de inimă.

libris.ro

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #45 – sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *