După înmormântare

de Silvestru Zdrenghea

Ultimul rol pe care îl jucăm este cel de cadavru, nu cel de muribund. Sartre are dreptate să remarce că suntem la dispoziţia celorlalţi, atunci când suntem înhumaţi. Dacă sunt perfizi, ceilalţi ne pot tortura, nerespectându-ne dorinţele. Mă gândesc la cei care sunt înmormântaţi creştineşte, când au exprimat dorinţa de a fi incineraţi. Ne amintim, de asemenea, de execuţiile spectaculare ale sinucigaşilor din Evul Mediu, care erau necinstiţi in absentia. La o adică, nimic nu îi împiedică pe apropiaţi să ne depoziteze la groapa comună. (În acest sens, azilurile sunt tomberoanele societăţii, în care pensionarii neproductivi sunt internaţi să zacă şi să expire, departe de privirile plictisite ale urmaşilor, într-un disneyland cu pastile şi cârje.) În calitate de cadavru, eşti învăluit într-o tăcere care poate nutri respect sau trezi suma resentimentelor acumulate în trecut.

O înmormântare este o înmormântare, în acelaşi timp şi contrariul ei, o ceremonie opulentă echivalând cu una sub limita modestiei. Care este sensul unei ceremonii fastuoase, dacă moartea în calitate de nivelator prim, anulează orice diferenţe (un cadavru, o scenă, acelaşi rol)? Acesta corespunde măştii pe care o suprapunem pe ceremonial. O înmormântare excesivă trimite la o mască forte, prin care stăpânii îşi codifică durerea, prezentând o aparenţă, care trebuie să impună respect. Aceeaşi durere, la limita modestiei, are un simulacru de mască, ce trezeşte în cel mai bun caz mila. Masca este instrumentul prin care maximizăm/ minimalizăm percepţia înmormântării. Unii posedă măşti care îi întăresc şi îi separă de ceilalţi, care-i protejează într-o asemenea măsură încât masca se incarnează, devenind parte constitutivă a fiinţei. Heidegger ne arată că moartea celuilalt sparge cotidianitatea, dezvăluindu-i impostura. Felul de a fi al impersonalului „se” este fisurat, meschinul şi insignifiantul cotidian fiind expus, ceea ce înseamnă că moartea deschide o altă perspectivă asupra vieţii.

Se spune că „în tot răul rezidă un bine”, în special în circumstanţe nefericite. Aceasta este o raţionalizare post factum, care rezultă dintr-o consolare lipsită de sens, pentru că odată ce răul s-a consumat, binele ivit nu va putea niciodată să-l contrabalanseze. Întrebându-ne dacă răul ar putea să nu survină într-un atare mod radical (dacă ar putea fi anulat printr-un miracol, deci), realizăm că binele rezultat (ca o floare anemică la marginea unei gropi), este cu desăvârşire meschin, nedorit şi de o arbitrarietate, ce demonstrează falsitatea prezumtivei alianţei cu răul. L-ai deşerta cu plăcere ca pe un cadou inoportun în virtutea fantastică a anulării răului, care se presupune că l-a declanşat. De ce nu am realiza, mai degrabă, că în orice rău rezidă potenţialitatea unui mai rău („The worst is not/ So long as we can say, This is the worst” – King Lear), care să ne stranguleze şi să ne incapaciteze în aşa fel încât ghemul neşanselor să ne întunece judecata? Binele subnutrit născut în umbra răului provoacă o uşoară silă, asemenea unui noroc nemeritat, pe care îl acceptăm cu ironie şi cu un dispreţ disimulat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *