poeme de Savu Popa

Respiraţiile noastre erau aceleaşi în fiecare zi

 

Erau zile în care ne simţeam mai tineri,

Părăseam librăriile cu un acut gust al nesiguranţei,

După ce citeam tot mai multe versuri

Pe care nu le înţelegeam.

 

Trecerea timpului ne părea ca topirea unei zăpezi

După o ploaie de martie.

 

Ne simţeam mai puţin învăţaţi cu viaţa

Şi în fiecare dimineaţă înainte de cafeaua slabă,

Ne spălam ciorapii în aceeaşi apă.

 

Uram să ne petrecem după amiezile în acelaşi dormitor

Cu miros îmbâcsit,

În care butonam telefonul minute întregi

Sau pur şi simplu stăteam

Nefăcând nimic

Dolce far niente!

Aceleaşi filme plictisitoare,

Aceleaşi discuţii mecanice,

Eram ca nişte roboţi telefonici,

Dar animaţi şi gânditori.

 

Mai erau zile în care

Ne mai duceam unul pe la celălalt,

Stăteam  unul în faţa celuilalt,

Priveam   pereţii cu un început de mucegai-

semnul unei chelii supărătoare la unii.

Nu simţeam decât un singur miros în fiecare casă,

Al cafelelor negre ca un cărbune călcat în picioare.

 

Apoi plecam şi ne reîntorceam la căldura confortabilă

A camerelor noastre mici

Şi respiram ca într-o pungă.

Eram închişi într-o pungă mare, ieftină,

Folosită pentru mezeluri grase.

 

Seara  de iarnă trecea greu,

Dar era cald,

Respiraţiile noastre erau aceleaşi în fiecare zi.

 

Respiraţiile noastre erau aceleaşi în fiecare zi,

Noi, nişte roboţi telefonici,

Adevăraţii prieteni ai omului,

În locul persoanei apelate.

 

 

 

 

***

Fratelui meu,

 

Tu îmi spuneai
Să avem grijă ce fată ne vom găsi,
Să nu ne ratăm, să nu ne facem
De râs părinţii, neamul, condiţia, unii vecini,
Eu te ascultam
Mâncând pe pâine Palaghia,
Şuncă şi caşcaval.

 

Tu îmi spuneai
Că trebuie să devenim mai serioşi,
Mai cu capul pe umeri,
Să nu mai scrumăm ţigările în pahare fără apă,
Când nu avem o scrumieră,
Să ne înscriem o dată la şcoala de şoferi.

 

Eu mă gândeam că mi-ar plăcea să bag o maşină în viteza
A ZECEA, A OPTZECEA,
Să prindă zbor, să văd de sus
Oamenii, cu stresul ca o aură rece,
Nişte trişti, plictisiţi martiri, de care durerea
A fugit ca o nevăstuică din faţa unor masini grabite..
.

Îmi plăceau vitezele, dar cu tine, nu ştiu dacă aveam curajul
Să merg tare.

 

Cu tine, nu mă grăbeam nicăieri. Mergeam spre aceleaşi
Destinaţii unde ne aşteptau oamenii care locuiau
Pe străzi cu sens unic.

 

Noi mergeam spre ei
Ascultând la MP 3,
Pe contrasens.

 

 

 

Anunţ

 

Îmi închid telefonul,
De azi înainte îl voi avea
Închis o săptămână întreagă.

 

Nu mă voi plictisi.

 

De pildă, voi curăţa pânzele de păianjen
Din orice colţ al casei.

 

Îmi va fi dor de unii prieteni,
Dar cine vrea să mă vadă,
Să vină la mine, să-mi bată
În geamul de la uşă,
Să-mi trimită scrisori scurte
Ca telegramele
Sau pur şi simplu să mai întrebe de mine
Pe la magazinele de unde
Am cumpărat becuri noi
Şi le-am lăsat pe cele arse.

 

Dacă nu, dragii mei,
Vă voi spune despre mine, Joi sau
Vineri, trimiţându-vă câteva vorbe scurte
Pe vreo pânză de păianjen.

 

 

 

 

în preajma ta, nu mai există nicio gară.

 

Sufli în candelă

Ca şi cum ai vrea să alungi

Insomnia

Care te pândeşte

De multe nopţi,

Arătându-şi

Colţii lucioşi, paşnici

Printre zăbrelele minutelor.

 

În timp ce înalţi un zmeu tot mai sus,

Simţi un gust de lacrimi,

Cu toate acestea

Eşti zâmbitoare,

Nu te duci după zgomotul unui tren,

Nu calci în picioare frunza rămasă de anul trecut,

Ţinută între rădăcinile unui copac

Ca între degete,

 

Ştii foarte bine că în preajma ta, nu mai există

Nicio gară.

 

Lacrimile au gust de cicatrice. E plăcut afară.

E senzaţia în aer, de ceva blând,

De un animal feroce, îmblânzit de o fetiţă cu chibrituri, răbdătoare şi aspră.

 

Cu toate acestea eşti zâmbitoare,

Înalţi tot mai sus un zmeu de culoarea insomniei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.