libris.ro

[punctul luminos]

(ca prin oglindă)

de Marius-Iulian Stancu

Când credeai în sfârșit că ai scăpat, că îl ai pe Louis doar pentru tine (Interview with the Vampire: The Vampire Chronicles), Lestat se întoarce dintre morți și îți mărturisește care e zona din care artisticul ia naștere. “Not quite Furioso. Moderato? Cantabile, perhaps.” Dar nu în pian se află originea. Pentru originarul estetic nici Lestat nu-i decât un instrument. Dar el a fost acolo, în mlaștină, printre broaște râioase și aligatori. Pentru că de oricâte categorii estetice ne-am folosi, putreziciunea din care a căpătat formă la începuturi se află dintotdeauna în inima artei.

Numai din perversiune scopul tragediei în poetica aristotelică este a săvârși purificarea. Căci ce este tragedia dacă nu o formă de exorcizare? Cele ce se săvârșesc în interior și amenință ordinea socială sunt scoase “afară”, iar spectatorul se liniștește. Complexitatea tematică a creațiilor artistice crește exponențial cu diversificarea “tentațiilor”. Și dacă ne emoționăm cu milă sau frică, ori cu cântece phallice, o facem tot pentru expiatio. Pentru că arta vine dinspre o margine în care umanul nu se mai recunoaște, de la o adâncime care încă îl afectează. Cum altfel ar putea fi explicat paradoxul ororii care ne atrage prin impuritate? “Complexul mumificării” (Andre Bazin), chiar dacă mai potrivit artelor plastice, face sens pentru producțiile estetice în general, în încercarea lor de a prezerva o existență a cărei vitalitate ține de timpul trecut, ca epifanii ale violenței, ale unui accident în urma căruia nu au existat supraviețuitori. Thomas Bernhard a înțeles – a relata înseamnă a nimici tot ce este descris (Extincție). Artistul nu operează pe viu, el nu face decât să aranjeze cadrave, să le pună în context.

Emmanuel Levinas a înțeles și el și s-a împotrivit. În Reality and its shadow, la origini arta nu este nici cunoaștere, nici limbaj. Funcția ei constă în a nu înțelege, în obscur ca eveniment ontologic independent. Substituirea obiectului cu imaginea acestuia este procedeul ei elementar. “Un obiect reprezentat, prin simplul fapt că devine o imagine, se preface într-un non-obiect”. În absența obiectului, imaginea acestuia îi ocupă locul marcându-i astfel absența, înlocuirea, de parcă obiectul reprezentat ar fi murit. Iată de ce inumană. Iată de ce monstruos. Din momentul în care prin artă moartea este introdusă în ființă, ca o tăietură în trupul realului, temporalul este întrerupt, devine “interstițiu”. Transformându-se în destin, individul integrat în spectacol este scutit de la responsabilitate, se vede eliberat. Modul lui de a fi este fugă, numele lui este legiune (Evanghelia după Marcu 5, 9).

Ce este cartea pentru un autor dacă nu o suprafață a reflexiei, un aparat lingvistic care, între vorbele pe care ni le auzim de la ceilalți, generează părerea de sine? Nu de puține ori cu literatura e ca la fotograf: autorul își alege postura mai estetică (și nimic nu este mai estetic decât ipostasul în care ești aproape de nerecunoscut), își acoperă parțial acele părți ale trupului care nu îl slujesc sau din contră, își scoate în evidență cu văluri cosmetice aura popularis. În fiecare an vine rândul altor autori să își scrie numele în carte, să își facă cunoscut id-ul. Oricum ai vrea să îl interpretezi – parte needucată a structurii noastre psihice dar care ne însoțește din prima până în ultima zi (spre deosebire de caracterul “făcut” al eului și supra-eului), cod care ne individualizează în rețeaua statistică – id-ul are legătură cu mișcarea descendentă a unui autor (puteți să-i spuneți „cădere”) care își vede literar forma identitară. Precum în imageria gnostică, textul o ia înaintea autorului, “înclinația” vinovată a sufletului de a se “materializa” la modul estetic (curiozitate? îngâmfare? dorință senzuală?) îl face pe autor să uite cine este, să creadă că arta imită viața.

 

Prea puțini sunt acei scriitori de ficțiune care au avut curajul să se oprească după prima carte, care au înțeles că ce urmează nu va reuși, în cel mai bun caz, decât să repete structurile, ideile, obsesiile debutului. În lucrurile spuse altfel nu vei spune altceva. Cel care te-a înțeles ca scriitor de la început nu va avea nevoie decât de un fragment, de câteva poeme pentru a-și da seama (o confirmare a înțelegerii anterioare de fapt) de zona în care te plasezi pe teritoriul literaturii în noua carte, între granițele pe care ți le-ai trasat în momentul în care te-ai decis că vrei să treci din tabăra lectorului în cea a scriitorului.

Sunt opere scrise fără sau contra cititorului, prin care autorul își dorește dispariția din orizontul lecturii, prin care, părăsit fiind de receptor, să nu își mai aibă sensul, izbăvit în sfârșit de povara de a mai scrie. Cele mai multe, însă, sunt scrise dintr-o multiplicare a nevoilor care nu pot fi îndeplinite în cele din urmă decât de cineva care îți seamănă, opere scrise din nevoia unui cititor (nu de înțelegerea acestuia, nici chiar de lauda sa, ci de simpla prezență), alături de care să poți pune în mișcare ritualul fără sens al comunicării (maieutica platoniciană a fost întotdeauna mai aproape de teatru decât de metoda filosofică).

Cine crede în puterea literaturii nu mai scrie literatură. Cei mai buni au scris greu, cu scârbă, oricum cu o anumită jenă, nevoiți să trăiască cu stigmatul de a înșela în mod repetat dorința tainică a celui care citește – punctul final pe care scriitorul se răstignește (punctul luminos).

 

libris.ro%20

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #46 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *