poeme de Jean Binta Breeze

(egoRainbow)

traducere & prezentare: Monica Manolachi

Jean Binta Breeze este o scriitoare, dramaturgă și actriță născută într-un sat din Jamaica în 1956, prima femeie care a scris și pus în scenă poezie pe ritm de reggae (dub poetry). În 1986, a fost invitată să susțină spectacole și lecturi publice în Londra. De atunci a desfășurat mai multe turnee prin Europa, America de Nord, Asia, Africa și, bineînțeles, Caraibe. A publicat mai multe volume de poezie și înregistrări audio, în care experimentează variate tipuri de discurs, pe care le îmbină ori le suprapune într-o simultaneitate specifică mediului cultural hibrid caraib. Temele sale se concentrează pe dimensiuni psihologice referitoare la experiența femeilor de culoare, exprimate mai ales prin monologuri dramatice. Poeziile de mai jos fac parte din volumul Spring cleaning (Curățenie de primăvară) publicat în 1992.

 

Grădina cu cireș

 

era odată

un cireș

în grădină

era nu-i așa

bine îngrijit

frumos înflorit

ușor umbrit

o grădină

fără pietre

pe mușchiul moale

fără scaune în grădină

sau clinchet de gheață

în pahare cu limonadă

 

fără umbrele

 

fără somn de iarnă

 

în peticul acesta

smuls

din mlaștini

desțelenit și săpat

cu buruieni

încăpățânate

arborele de mango a știut

să-și revendice locul

a trebuit să producă mai mult decât

recolta obișnuită

de sfinți nemaipomeniți

hibiscușii sensibili

prindeau rădăcini din amărâte bețe

și patrulau pe margine

 

era un cireș

în grădina aceasta

care îi prindea

pe copiii de pe drum

 

se urcau repede în el

scoteau viermii

creștea viguros

 

până când

 

într-o noapte cu furtună

nemiloasă

a rămas doar un ciot

 

ce să mai

creștem acum aici

care să fie la îndemâna

copiilor

 

 

Sirene

 

undeva

pe drum

o femeie lasă jos

bagajul

îi desface

legăturile

își adulmecă

dorințele

 

azi

o femeie vine

în haine vechi

smulge plante

rupe frunze

cu fruntea plecată

foarte preocupată

se aruncă

în apă

 

acum

pe margine

o femeie plânge

cu râuri mari

face o mână căuș

ca să bea

 

părul surorilor ei

îi intră pe gât

visele surorilor ei

i se trezesc în vene

se retrage brusc

și trage pământul

în jurul ei

 

râul îi șoptește

spală-ți pletele

și se înalță pe maluri

ca o mângâiere

 

o iubite

nu mai cere încă una

lasă-i glasul prin văzduh

cum era înainte

nu-i întrista

apele

 

veșmintele alese

scuturate și zvântate

în fâșii se desprind

ușor alunecând

din brațele iubitului

coapsele ei

dezmiardă

apa

 

cu fruntea

pe o piatră încălzită de soare

ea cântă

și râde ca un flaut

deschide flori

cu un sărut

și își pictează solzii

în turcoaz

 

undeva

pe drum

o femeie

își lasă jos bagajul

îi desface

legăturile

își alege

propriul fruct

 

 

Curent atlantic

 

când aud

glasuri de copii

răsunând la

fereastra mea

nu sunt

glasuri de apă

duse de negustori

sunt aici acum

un pic dincolo

de pielea mea

 

când regina de gheață

dă să-i prindă

îi chem înăuntru

 

să fie cald pe

lângă soba mea

 

 

Cântec de dragoste

 

de-aș avea o macetă

la fel

ca toți cei

din familia mea

mi-aș

planta

o grădină

 

de-aș avea o pușcă

aș trage

în lacătele de pe comori

aș deschide vistierii

 

de-aș avea o bombă

aș dezamorsa-o

aș neutraliza și numai gândul la ea

 

de-aș avea forță

aș da

liberă trecere

de la bun început

 

de te-aș avea pe tine

aș fi

copleșită

 

 

Io poetă

 

Io citeam

citeam mereu

pe carte

la teatru

din teveu

din viață

cu alte cuvinte

din voi toți

înainte să scriu

io citeam

din voi toți

n-am știut niciodată cine erați voi toți dar

eram drăgăstoasă

dădeam în stânga

dădeam în dreapta

nu vedeam nimic rău

dăruiam puțin din

ce aveam eu mai la suflet

soră, frate,

bătrân, mai tânăr

nu conta

numai dragoste

ca toți ceilalți mă rugam

citeam

iubeam

înainte să scriu

 

v-am citit toate poemele

v-am citit toate piesele

v-am citit toate frunzele de ceai, palmele,

tot ce avea o poveste bună

chiar dacă nu era mereu

cu final fericit

și la tot ce citeam, îmi ziceam,

da’ de unde știu io povestea asta? sau

chiar ieri mi s-a întâmplat asta

aseară am văzut asta

am trecut prin asta

așa că n-am mai citit o vreme

n-am mai iubit o vreme

chiar înainte să încep să scriu

n-am mai făcut nimic

doar pentru o vreme

și-am zis, poate, (cu modestie)

am zis, poate

voi ați fost mereu cei care mă citeați

așa că deși mi s-a rupt sufletul

când ați spus cu toții

că io nu-s poet

nu m-am supărat

fiindcă îmi spun

am fost mereu poetă

așa că încep să scriu

și-i mulțumesc

lu’ mama lu’ tata

că la început am citit și-am iubit

fiindcă știu

când scriu

o poezea

ești tu

voi toți

 

Pentru mama

 

ea

aprindea

cozi de cometă

cu uleiul

din lampă

când veghea singură

noaptea

risipind

norii de penitență

ea

desena

traiectorii

pe cer

țesute în pântece

ea

îndepărta

piatra

care bloca mormântul gol

ca să arate

că nu suntem aici

ci

ne-am

înălțat

 

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #46 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.