libris.ro

poeme de Gomes Leal

 traducere: Dan Caragea

 

Doamna de Brabant

lui Alberto Osório de Castro

 

Un evantai de pene glorioase,

În mâna-i cu sclipiri de briliant,

Inele de pietre prețioase

Dau strălucire Doamnei de Brabant.

 

În jilțul cu spătarul aurit,

Ascultă cum baronii-o măgulesc.

E noapte; și, sub cerul amuțit,

Inimi și iasomie înfloresc.

 

Episcopul recade în visare.

Doamne vorbesc de aur și toalete

Serbări se pun la cale,-o vânătoare

În moda gotă: în sunet de trompete.

 

Însă Ducesa-i tristă. Amarul dor

Învăluie-al său chip c-un văl sever.

Sub lună apa plânge la izvor…

Privighetori aminte-aduc de cer.

 

Spune legenda că Satan purtând

Armura-i dintr-un singur diamant,

De tainica-i iubire, cutezând,

Vorbi Doamnei Ducese de Brabant.

 

Când luna bate-n ape, l-au zărit,

Ca soarele, marmorean, livid,

Cântând pe strune doru-i chinuit,

În noapte, când garoafe se deschid.

 

Iar pe mătasea cu luciri pestrițe

A evantaiului ducal, deschis,

Satan cântase negrele-i cosițe

Și ochii ei adânci ca un abis.

 

Însă ducesa-i tristă. Amarul dor

Învăluie-al său chip c-un văl sever.

Sub lună, plânge apa la izvor…

Privighetori aminte-aduc de cer…

 

E sigur că sublima damă,

Că palida Ducesă de Brabant,

Are-un copil hidos – cumplită dramă:

Tatăl se plimbă-n beznă, obsedant.

 

E-un fiu hidos cum nu s-a pomenit!

Ghebos, pocit, rahitic, anormal,

E tot diform, ciudat și nedorit,

Cu păr de fiară, urlet de-animal!

 

Pare-nrudit cu un mistreț sau urs –

Ce hidoșenie neomenească…

Zadarnic vor baronii cu-un discurs,

Fruntea Ducesei s-o mai descrețească.

 

Ducesa-i pururi tristă. Amarul dor

Învăluie-al său chip c-un văl sever.

Sub lună plânge apa la izvor…

Privighetori aminte-aduc de cer…

 

Dar monstrul a murit. Pe sub arcade

Serbări răsună, – al dansurilor ropot.

Râd nobilii, târgoveți sub colonade.

Chiar tatăl râde-n dăngănit de clopot.

 

Râd toți călugări la mânăstire.

Râd târgoveții oacheși, la corvoadă.

Râd preoți la mormânt, ce izbăvire!

Râd nobilii și trecătorii-n stradă.

 

Râd domni, baroni, cu brațul ridicat.

Râd doamnele și saltimbanci deodată.

În hohot, râde ducele-n palat.

Doar mama-și plânge monstrul-îndurerată…

 

Iar pe sicriul monstrului hidos,

Fără-ncetare, singură jelește.

Dezmiardă avortonul blând, duios…

Așa urât cum e, mama-l iubește!

 

Doar ea își plânge mortul! Al său dor,

De jale,–i smulge-un țipăt surd stingher.

Sub lună plânge apa la izvor…

Privighetori aminte-aduc de cer… (111-114)

 


 

Eu sunt un vizionar, un înțelept hulit

Am auzit simfonia culorilor

 

Eu sunt un vizionar, un înțelept hulit,

Viața-mi petrec țesând și desfăcând himere,

În timp ce marea naște un monstru smălțuit,

Și Domnul primăverii dă verdea-i mlădiere.

 

De tot ce mă-nconjoară nu sunt ademenit

Și rătăcesc străin mereu, din alte ere,

Poate semnata-am pactul, ironic, întocmit,

Dar nu mai știu în care, nebănuite sfere.

 

Nici spada Teoriei, nici crâncena Gândire,

Nu au putut ucide ce-a fost cândva simțire,

Sunt îmbătat de soare, în zori e armonia…

 

Iubirilor trecute fiind pradă-adeseori,

Eu caut pretutindeni doar muzica-n culori,

Și în vopseaua florii găsit-am Melodia. (114-5)

 

 

 

Culoarea nălucește! Și roza-i ca o Liră

Roșul trebuie să fie ca sunetul unei trompete.

UN ORB

 

Culoarea nălucește! Și roza-i ca o Liră,

O Liră de pe vremuri, demult împodobită

Cu antice ghirlande; în nunta-atunci sfințită,

Culoarea ce ne-aține și nota se uniră.

 

Dacă-n pământ ivită, o floare nu inspiră,

Camelia-i teatrală, prea albă, plictisită

Prin aer trece-ades o notă rătăcită

Precum culoarea moartă a florii ce expiră…

 

Sunt plante ideale-n divina lor cântare,

Oboiului surori, de-o seamă cu chitare,

Sunt gemete-n albastru, suspin în violet…

 

Magnolia e-o harpă eteric parfumată.

Iar cactusul, cu floarea aprinsă,-nsângerată,

Cu note marțiale, el sună-a clarinet.

libris.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *