[despre poezia lui Gomes Leal]
de Ștefan Bolea
If you’re different they will laugh at you. They don’t laugh at you because you are inferior –
it’s their inferiority that urges them to laugh – in fact through you they laugh at themselves.
Dar monstrul a murit. Pe sub arcade
Serbări răsună, – al dansurilor ropot.
Râd nobilii, târgoveți sub colonade.
Chiar tatăl râde-n dăngănit de clopot.
Râd toți călugări la mânăstire.
Râd târgoveții oacheși, la corvoadă.
Râd preoți la mormânt, ce izbăvire!
Râd nobilii și trecătorii-n stradă.
Râd domni, baroni, cu brațul ridicat.
Râd doamnele și saltimbanci deodată.
În hohot, râde ducele-n palat.
Doar mama-și plânge monstrul-îndurerată… (Gomes Leal, Doamna de Brabant, 1875)
Oamenii din poezia lui Leal râd la moartea „monstrului” – progenitura ducesei de Brabant cu Satan. De fapt acest râs colectiv este cu adevărat satanic și fiecare obiect al batjocurii trebuie să suporte o ordalie similară cu cea a lui Isus – de ce parte vrei să fii? Ai dori să fii „purtătorul crucii” din tabloul lui Bosch sau Ioana D’Arc din filmul lui Dreyer? Mult mai simplu este să intri în rândul gloatei, să arunci cu pietre, să scuipi și să râzi. Ambiguitatea poeziei lui Leal este fundamentală: Anti(christul) este batjocorit de mulțimea satanizată, din care fac parte călugări și preoți. O atitudine anti-ecleziastică amintind de pânza lui Gustave Courbet analizată în 2666. Antichirstul maschează un Christ și „the Saint hides many Satans” (Arcturus).
Loneliness is a well known metaphor of madness. Their icecold laughter will separate you from mankind. Your world is not their world. You’ve always been a stranger. „This world is our hell.” (Penny Dreadful)
Ei nu mă înțeleg, eu nu sunt gura potrivită pentru urechea lor…
Nezdruncinat mi-e sufletul și limpede ca muntele în dimineața zilei. Ei însă își imaginează că sunt rece, mă socotesc doar un farsor sinistru.
Și-acum privesc spre mine izbucnind în râsete: și-n timp ce râd de mine, mă urăsc. Iar râsetele lor sunt ca de gheață. (Friedrich Nietzsche, Zarathustra, 1883)
Râsetul de gheață este pumnalul care-ți intră în inimă și retează firele cu care erai legat de „semeni”. Râsetul de gheață este oglinda sinuciderii tale. Râsetul de gheață este sciziunea. Cu râsete de gheață vei fi întâmpinat în iad.
Oamenii care râd de Zarathustra și oamenii care râd de „monstrul” lui Leal diferă oare de cei care râd de portarul retrogradat din filmul Der Letzte Mann al lui Murnau?
[Scenă din filmul Der letzte Mann (1924)]
În filmul expresionist contextul este unul ideologic: portarul marelui hotel era admirat și respectat de proletari pentru că în ciuda servitudinii sale el era un instrument al stăpânilor, un delegat al lor. Atunci când decade, fostul lacheu își pierde strălucirea aristocratică, devenind mai puțin decât „lumpen”. Cu toate că Nietzsche și Leal, prin înscenarea lor post-romantică, par de pe o altă planetă cu deriziunea profetului sau a presupusului monstru, cei doi se întâlnesc cu geniul vizual al lui Murnau: cei care râd de personajul lui Emil Jannings sunt aceiași draci care exultă la moartea unui copil sau care îl conduc pe Zarathustra la o însingurare vecină cu psihoza. Când ești obiectul batjocurii trebuie să suporți rânjetele ascuțite ca baionetele ale unor imbecili care te trimit mai devreme în iad.