prezentare de Cristina Petrescu
Precursor al modernismului portughez, António Duarte Gomes Leal instituie, prin jocul ambiguităților ideologice și printr-o „conștiință fragmentară, dar lucidă” o nouă viziune poetică, capabilă să reordoneze exigențele unei literaturi aflate în dialog continuu. Situată la granița dintre romantism, parnasianism și simbolism, poezia sa este un spațiu al conflictului și al dramei. Misticismul său vizionar este contrazis de apelul la istorie, optimismul rezultat din aspirațiile transcedentale este combătut de dorința de înstrăinare de orice fel de exaltare, iar progresul istoric este minat de un puternic sentiment al decadenței. Lupta dintre mecanicism și transcedentalism este anulată, însă, de viziunea sa apocaliptică ce anunță, ca urmare a degenerescenței civilizaționale, catastrofa universală. Natura, divinizată și identificată cu Satan, ce oscilează inițial între condamnarea sa la distrugere și însuflețirea produsă de fluxul corespondențelor, se dovedește a fi, în cele din urmă, „o vastă necropolă de vieți sfârșite, de oameni, și chiar de zei discreditați”. În dialogul dintre viață și moarte, cea din urmă se arată triumfătoare. Moartea se va arăta triumfătoare și în fața destinului său, curmat în mod dramatic după o lungă perioadă de sărăcie și supliciu. Descendenții săi literari vor primi însă cele trei inele de „singurătate, chin, melancolie” pe care Fernando Pessoa le invocă în poezia dedicată celui ce a fost, fără îndoială, unul dintre cei mai de seamă predecesori ai modernității.