libris.ro

Oamenii-câini

(Grădina antropologică)

de Horia Pătraşcu

 

            De câte ori mergeam cu mama în oraș vedeam oameni-câini dormind pe străzi, prăbușiți într-un șanț, oameni ai nimănui, oameni fără adăpost, oameni fără mame. Mă gândeam, lipindu-mi nasul de geamul rece al autobuzului, aburit sub respirația mea, că acești oameni fuseseră copii ca și mine, că și ei fuseseră iubiți, ținuți de mână, legănați, că, bolnavi, fuseseră purtați în brațe la spitale și la policlinici, că și lor li se dăduse bucata ruptă de la gură, că și ei stăpâniseră puterea aceea magică a copiilor de a produce cu atâta ușurință zâmbete și lacrimi pe obrajii celor mari. Asta era legea firii? Să pierzi acea putere, așa cum se întâmpla ca unii să-și mai piardă în cursul vieții câte un picior, câte o mână, câte un ochi, continuând să trăiască la fel ca înainte, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar ceilalți să-i privească ca și cum ar fi avut doi ochi, două mâini și două picioare. Copiii erau certați dacă se holbau sau încercau să pipăie locul rănit, să arate spre gaură, să întrebe despre beteșug. Să te uiți la un om fără o mână ca și cum nu i-ar lipsi nimic, ca și cum i-ai vedea-o și pe a doua – era pentru mine un mister total, potențat de faptul că eu nu-mi puteam desprinde ochii tocmai de la mâna lipsă, stupefiat de mâneca goală, neumplută de nimic sau înnodată la umăr sau la cot. Și mai curios mi se părea că această ciudată disfuncție vizuală a oamenilor mari dispărea odată cu nenorocitul întâlnit, iar acesta redevenea, brusc, în discuțiile private – Ciungu’ sau Ologu’, Chioru’ sau Orbu’. „M-am întâlnit cu Ciungu’, îi spunea mama tatălui meu, beteșugul – invizibil în momentul întâlnirii – devenea pe neașteptate mare cât casa, o particularitate atât de specifică încât desființa toate celelalte trăsături distinctive, inclusiv numele propriu al bietului om.

Nu știam cum să-mi explic de ce și cum de ajungea mama – cea mai bună ființă din univers – să se comporte așa – și nu găseam altă soluție decât să așez acest fapt în rândul acelor comportamente „magice”, iraționale, complet absurde pe care le observam – nu des, de câteva ori pe an, dar care mă tulburau de fiecare dată pentru mult timp: mersul la biserică, datul în cărți, ghicitul în cafea. Ipocrizia era – ca și religia și magia – unul dintre stâlpii fundamentali ai societății: făceai așa pentru că se făcea așa. Oamenii se comportau într-un fel evident împotriva firii lor (pentru că acești oameni buni se purtau ca niște oameni fără suflet, acești oameni raționali, ironici, greu de păcălit – se purtau ca niște debili – nu văzusem încă nici un copil care să decadă atât de jos – când pupau poala popii, geamurile icoanelor, când aprindeau lumânări pentru morți sau cădeau în genunchi) pentru că așa era lăsat să se facă. Era rău, irațional, nefiresc ce făceai? Da, o știau și ei. Dar era mai mult decât rău, irațional, nefiresc să nu faci așa și să-ți pui întrebări de bun-simț: era ridicol!

            Ridicol era să întreb și despre oamenii câini, ridicol era să îmi pese de ei, ridicol era să mă mir că aceiași oameni care le dădeau morților ce putrezeau să mănânce prin gurile celor sătui, grași și care oricum nu duceau lipsă de nimic, numind acest obicei „pomană”, izgoneau, fără nicio strângere de inimă, cu vorbe grele, pe nevoiașii lipsiți de toate, cărora li se scurgea carnea de pe ei.

Ai cui erau acești oameni astăzi? Oamenii mari, călătorii din autobuz – atât de buni cu mine – le spuneau oamenilor-câini, oamenilor adormiți prin șanțuri scurt ca un verdict judecătoresc: „bețivi”, „oameni fără adăpost”. Ce vină ispășeau ei? Ce crimă săvârșiseră de ajunseseră pe străzi? Era un mister pentru mine. Un mister a rămas și astăzi. Un mister negru, precum cel al morții. Răceala incredibilă din inimile celor atât de buni cu mine și cu morții era impenetrabilă, iar pe mine mă durea fizic răutatea lor firească, răutatea lor domestică, răutatea lor cotidiană, răutatea ce le devenise a doua, dacă nu chiar prima lor natură.

            M-aș fi dus la unul dintre oamenii-câini și i-aș fi întrebat: ce s-a întâmplat, cum s-a ajuns aici? Mulți dintre ei nu păreau nici măcar beți (căci mulți nici bani de băutură nu aveau). Unii vorbeau singuri – umplând cu propriile fantasme spațiul atât de zgârcit cu prezențe reale. Mulți erau închiși într-o capsulă de duhoare – și până astăzi cred că, în ciuda săpunurilor și a tuturor loțiunilor, singurătatea pute. Duhoarea acelor oameni este emanată de părăsire și descurajare, este secretată de axilele unui corp psihic îngrozit de chipul Inumanului ce traversează zilnic, la `patru ace` – în mii de feluri, cu mii de pași – promenada. În ochii acelor oameni-câini vedeam, văd și astăzi uluirea nesfârșită în fața bestialității gingașe, frivole, săltărețe a oamenilor comuni. Mai nimeni nu se oprește, inima lor, învelită în osânză, este surdă și mută în fața durerii crâncene a omului-câine. „O bucată de pâine…” „Un leu…” „Aveți milă…”

            Cu toate astea oamenii-câini ies pe străzi ca să vadă – chiar dacă nu sunt văzuți. Este singura lor legătură  – unilaterală – cu viața. Este singurul punct în care ei ating – nereciproc – lumea. Adăpostul oamenilor câini nu este „strada” și nici „mila” – este apropierea față de oameni, comuniunea în cel mai primitiv și mai disperat sens al ei. Ei sunt în primul rând niște cerșetori de privire și deci de ființă – dacă a fi înseamnă într-adevăr a fi perceput. Fără această privire întemeietoare, problema supraviețuirii nici nu s-ar mai pune, căci ar cădea definitiv în gaura neagră a irealității la suprafața căreia încă se zbat să reziste, încercând să opună imensei forțe de absorbție firava lor înfățișare, agățându-se cu ghearele ochilor de marginile pleoapelor noastre.

libris.ro%20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *