libris.ro

Opinii despre scrierile lui Radu Găvan: partea scriitorilor

Ana Barton

M-am culcat cu „Exorcizat“ și m-am trezit când l-am terminat. Am trăit în carte și doar în ea de la început până la sfârșit. Și nu mi-a fost deloc ușor, cum nu mi-e nici când îmi fac propria autoscopie. Radu Găvan își ia cititorul la trântă dreaptă: dacă vrei să vii cu mine, te dezbraci în mintea și-n inima goale. Dacă nu, treaba ta, citește altceva. Găvan e foarte bun să dea cu tine de pământ, numai că pământul lui e pământ reavăn, moale, nu-ți rupe oasele, îți face numai vânătăi și zgârieturi. Și-apoi, „Neverland“, trăișul, adică trăitul suiș. Încetul, trenatul, durutul, ridicatul, revelatul. Grija copilului pentru părinte, creșterea părintelui de către copil. Dragostea care e una. Radu Găvan te spulberă doar ca să te facă la loc în forma și-n miezul tău naturale. E un fel de demiurg, mă-ntreb cum se descurcă el cu treaba asta. 

Ștefan Bolea

În Exorcizat și Neverland, Radu Găvan prezintă două cazuri post-moderne de disociere jungiană a umbrei. Dacă primul roman amintește de Fight Club – nu prin stil, ci prin metodă -, ultimul ne duce cu gândul la trip-ul unui tip sentiment introvertit, care arde totul în jur atunci când primește binecuvântarea psihozei. În spiritul filmului Le tout nouveaux testament, i-aș asigna lui Radu ca existential theme songs primele măsuri din Simfonia Surpriza a lui Haydn sau, și mai bine, fragmentul Familiile Montague și Capulet din baletul Romeo și Julieta de Prokofiev. Radu Găvan este un prozator pe care aș paria oricând, fiind – probabil – cea mai expresivă și convingătoare voce a celui de-al doilea val Herg Benet.

Camelia Cavadia

Au apărut două cărți ale scriitorului Radu Găvan, iar cea de-a treia este și ea gata, dar eu știu că vor mai apărea multe, multe altele, pentru că Radu Găvan are multe de spus în literatura română. Eu cred că are deja forța marilor scriitori, are deja viziunea marilor minți. Este un scriitor care trebuie pus în valoare, făcut cunoscut, citit.

Radu Găvan este un scriitor care impresionează prin imprevizibilul născut din amestecul de duritate și sensibilitate. Atent la detalii, autorul reușește să creeze imagini, impresii greu de uitat. Scriitura lui e fascinantă prin sinceritate, iar personajele se dezbracă de toate inhibițiile. Le vezi defectele, slăbiciunile, vezi frumosul și grotescul colcăind în ele, vezi trăiri, frustrări și sentimente amestecându-se ca niște culori ce ajung să se contopească până la a nu mai fi recunoscute. Ajungi să cunoști personajele în cele mai intime detalii și cum-necum le asimilezi. Nici „Exorcizat”, nici „Neverland” nu au fost lecturi ușoare, dar ceea ce m-a împins să-mi depășesc limita de suportabilitate (așa cum s-a întâmplat la „Exorcizat”) au fost suspansul și incertitudinile pe care Radu Găvan le mânuiește cu precizie, ca un păpușar.

Cărțile lui Radu Găvan te tulbură și te atrag în lumea lor ca într-un vortex. Îți ia o vreme să te scuturi și să revii la ceea ce erai înainte. Însă nu ai cum să uiți adâncimile în care te-au cufundat.

 

 

Ana Mănescu

If I got rid of my demons, I’d lose my angels, spunea Tennessee Williams. M-am îndrăgostit instantaneu de fraza aceasta. Am simțit-o mulată pe suferințele și salvările mele, pe întunericul și lumina care coexistă în mine, în lumea mea și în lumea noastră, pe toate noțiunile alea mari – viața și moartea, dragostea și pierderea, blîndețea și furia, inocența și pervertirea – pe care le înțelegem cu toții cînd le auzim, pe care le simțim la fel, și totuși atît de cutremurător de distinct.

De trei ani și jumătate coordonez textele unui proiect cultural. Am învățat să le citesc cît de fidel pot, să le redactez prin ochii mei, dar avînd mereu în minte glasul autorilor lor. Căci vrem, nu vrem, ne scriem pe noi, cu limitele noaste trăite, imaginate și – mereu sper asta – depășite. Și numai sinceritatea asta crudă simt că poate pătrunde dintr-un om într-un text într-un alt om într-un alt om … într-un alt om.

Deși nu sunt încă mamă, sunt mămoasă din fire. Anxietatea și dragostea de povești mă însoțesc, mînă în mînă, de la prima mea amintire. Sunt cea mai îngrozită creatură din universul meu, cu excepția momentelor feroce în care îmi apăr un om sau un vis sau o iubire – sau, de regulă, o împletire a celor trei. Iar mintea mea, pe cît se încăpățînează în căile sale naive, are ocolișuri paranoice, vulgare, morbide… știți voi, fel de fel de prieteni ai întunericului care ne provoacă mereu în drumul spre lumină. Ah, și mă topesc după scorțișoară.

Știu că pare că vorbesc despre mine, dar de fapt caut să explic, dincolo de cronicile pe care le-am scris deja despre cărțile sale și de interviurile pe care i le-am luat, cum să îl citiți pe invitatul acestui număr, Radu Găvan.

Cei care am dat paginile cărților sale am citit fără îndoială aceeași poveste, dar, oho, așa-i că dacă am sta de vorbă am afla că povestea nu e una, de fapt, ci e două, trei… un infinit de variante ale sale? Și asta pentru că, Slavă Slovei, Radu e înzestrat cu instinctul acela imposibil de învățat sau imitat prin care toarnă exact cîte cuvinte e nevoie ca să pornească motorul fiecărui cititor – și deci fiecărei povești – în parte.

Eu îl văd pe Radu drept un observator al întunericului uman și un tată care înțelege cîtă lumină se naște și se pierde – atît de stupid sau de malițios – în lume. Puțini dintre scriitorii pe care i-am citit reușesc să amestece toate cele menționate în primul paragraf al acestui text, știți voi, lucrurile alea mari, și să le coacă în așa fel încît crusta să trosnească între dinți, iar aluatul fraged să se topească pe limbă. Așa-s și poveștile lui Radu, dure și inocente deopotrivă, iuți și dulci precum scorțișoara – sau doar eu o simt așa? –, atît de întunecate, dar atît de pline de speranță.

Însă inițial i-am făcut o nedreptate. Cînd am vorbit despre Exorcizat, am menționat că are acel stil cameleonic pe care l-am regăsit la Flavius Ardelean. Pe urmă, scriind despre Neverland, am spus că mi-a adus aminte de Ian McEwan, prin împletirea grozavă a inocenței și monstruozității. Și aceste ecouri atîrnau atunci mai greu în plăcerea-suferința lecturii mele decît faptul că Radu stăpînește construirea și scrierea unei povești sau că unele fraze ale sale au acea muzicalitate care rezonează profund în mine.

Totuși, scriind textul acesta – la o vreme bună de la lecturile romanelor, dar la cîteva ore de la cea a volumului de povestiri –, am realizat că zvîcnirile nu s-au datorat pînă la urmă ecourilor iubirilor rafturilor mele, ci felului în care l-am citit eu-aia-esențială pe Radu, cu limitele mele trăite, imaginate și – mereu sper asta – depășite. E simplu, pentru că sunt cine sunt – și pentru că Radu lasă loc și pentru fiecare dintre noi –, l-am citit ca o creatură mămoasă și anxioasă. Iar pentru că sunteți cine sunteți, poate că lecturile voastre au fost/vor fi cu totul diferite. Poate prea întunecate, ați putea spune. Cu așa titluri, Exorcizat, Neverland, Amurgul unui scriitor… Ei bine, vă spun drept că nu l-am resimțit și înțeles nicicînd mai tare pe Radu ca atunci cînd mi-a dezvăluit  ceea ce cred că este arta sa poetică: Lumea spune că romanele mele sunt întunecate, că nu vorbesc despre lucruri luminoase, ca şi când eu nu caut lumina, când asta e tot ce fac. Așadar, uitați-vă după lumina din cărțile lui Radu Găvan. E acolo. Și, odată dezgropată, e orbitoare pentru prietenii ăia nesuferiți ai întunericului.

Mircea Pricăjan

Când un fluture se face lumină

Când pornești un proiect îți faci tot felul de planuri, stabilești ținte și speri să atingi măcar jumătate dintre ele. Când am deschis Revista de suspans nu porneam un proiect, continuam de fapt unul, așa că mi-am reînnoit planuri mai vechi. Printre ele, să descopăr autori noi și puternici. Însă unde-i poți căuta? Nu există propriu-zis o piață a autorilor nedescoperiți. Poți cel mult să arunci nada, ca la pescuit, și să aștepți. Poți să ispitești: să aprinzi o lumină și să stai cu ochii pe ea, în speranța că e destul de puternică încât să atragă cei mai frumoși fluturi. Cu Radu Găvan așa s-a întâmplat. A văzut lampa aprinsă și a venit zburând spre sticla ei. Din fericire, am fost „pe fază”. L-am citit cu ochii tot mai mari, m-a cucerit de la primele fraze. Schema funcționase. „Prinsesem” un fluture de toată splendoarea. Nici el nu cred că știa cât de puternic putea să bată din aripi. Probabil nu-și îngăduise să afle. A început să se cunoască treptat, și-a dat frâu liber scrisului și acum, după două romane publicate, după un premiu al Uniunii Scriitorilor, pentru debut, acum este el însuși o lumină care atrage atenția, este fără îndoială un exemplu pentru alți scriitori începători, o pildă de abnegație și consecvență. Cea mai importantă în cazul lui Radu mi se pare dorința de a se autodescoperi în continuu, plăcerea explorării propriilor puteri creatoare, faptul că are aspirații înalte, că își forțează limitele – am simțit foamea asta pentru un zbor cât mai înalt de la primele texte pe care i le-am citit și sunt al naibii de bucuros că nu m-am înșelat. Sunt convins că Radu Găvan nu va avea odihnă până ce nu își va fi exploatat inteligența narativă la maximum. Pentru că și el a pornit un proiect, și el și-a stabilit niște ținte, are repere sigure, și le va atinge negreșit una câte una. În cazul lui, proiectul este chiar el însuși. Iar asta înseamnă că – spre deosebire de mine, cu Revista de suspans – nu îl va abandona niciodată. E proiectul vieții sale.

 

libris.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *