(ca prin oglindă)
de Marius-Iulian Stancu
“cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi. iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, șerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi.”
(marcu 16, 16-18)
faci prim-plan & camera devine și ea un fel de entitate, aproape că intră în femeie. dansezi înfășurat în putere, descentrat, tu nu mai ești tu – subiect, iar corpul este extază, în pericol de moarte sub presiunea organelor – posedate, care încep să funcționeze autonom (vezi cum se joacă camera la un moment dat cu mâinile & fețele participanților la serviciul divin). duhul se pogoară peste el, nu îl atinge, dar își întinde mâinile, o atinge pe ea și atunci limba tinerei femei încearcă să descifreze noul cod. când te rogi pentru duhul și când duhul vine, te lasă paralizat. țipi, vorbești în limbi, bei otravă, ții în mână șerpi, pentru că i really enjoying myself (într-o melodie cu titlu asemănător a celor de la phish singurele cuvinte comprehensibile sunt boy! man! god! shit!). pentru că duhul este dorință, și de la deleuze & guattari încoace, “dorința este lipsită de subiect fix; nu există subiect fix decât prin reprimare.” spune mașini dezirante, fantasme de grup, producție de real.
holy ghost people, primul documentar realizat de peter adair, despre bisericile penticostale din america anilor 60, e genul de bijuterie cinematografică pe care nu ajungi să o descoperi decât întâmplător. dar cum zice scriptura: “vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. astfel este cu oricine e născut din duhul.” (ioan 3, 8). cu un canon minimal, ale cărui forme relative sunt configurate de lecturile particulare ale bibliei din comunitățile autonome, lipsite de sacerdoți în sensul clasic al cuvântului – așa că nu ți se spune ce să faci, ce să spui – într-un spațiu în care a fi mântuit înseamnă libertate, cu credință și alegere dovedită prin carismele duhului (cu accent pus pe vorbirea în limbi). experiențele religioase sunt împinse către limită, cum a făcut un warhol cu estetica (vezi și duchamp), și pentru oamenii ăștia existența nu mai prezintă zone de intensitate religioasă, ci devine o experiență religioasă în întregime, religiosul devine însăși viața, așa că am putea vorbi foarte bine și de o formă de religiozitate care nu se mai ferește de excremental & rezidual, ce primește totul ca de la domnul.
acum că ei nu mai sunt, ne dăm seama că există duh și în mașina cinematografică – te ascultă, te privește, pune viață în imaginile tale și așa tu ajungi să nu mai fi tu, ești monstruosul, ești evenimentul-mașină, ești o urmă, ești un semn. nu gândești, nu exiști, ești. să mulțumim domnului pentru derrida.