Chuck Palahniuk: “Fight Club”

(arena culturală: cartea & filmul)

de Alexandra Medaru

Chuck Palahniuk (n. 1962), pe numele său complet Charles Michael Palahniuk, este un scriitor și jurnalist american care își definește opera ca fiind „transgresională”. Deși este supranumit „portdrapelul generației nihiliste”, primele sale două volume i-au fost respinse de editorii din New York, asemenea romanului Fight Club, considerat inițial „prea întunecat și prea riscant”. Cu toate că i s-a cerut înlesnirea tonului acestei opere, Palahniuk îl va duce la extrem, și astfel va deveni „unul dintre cele mai originale și provocatoare romane scrise în ultimul deceniu al secolului al XX-lea”. Printre cele mai cunoscute opere ale sale amintim: Sufocare (2001), Cântec de leagăn (2002), Jurnal (2003), Bântuiții (2005) și Rant (2007).

[Foto: AlexRan, CC BY-SA 2.0]

Postmodernist în esență, Fight Club (Ed. Polirom, 2012, traducere: Dan Croitoru) aparține stilului funcțional beletristic, categoriei estetice a urâtului (prin care se „reflectă aspecte ale realității lipsite de armonie, respingătoare și care determină un sentiment de neplăcere”), genului literar epic, speciei literare a romanului transgresiv (un termen utilizat pentru prima oară de regizorul american Nick Zedd în 1985).

Titlul romanului, Fight Club, este unul ce face referire la un grup ce se reunește în secret, pornit de personajul narator (al cărui nume nu îl aflăm niciodată) împreună cu amicul său, Tyler Durden, un extremist carismatic, considerat conducătorul acestei grupări care se ghidează după opt reguli, și anume:

• Nu vorbești despre Fight Club;
• Nu vorbești despre Fight Club;
• „când cineva spune stop sau leșină, chiar dacă doar se preface, bătaia s-a terminat”;
• „Doar doi tipi la o bătaie”;
• „Câte o bătaie pe rând”;
• „Fără cămăși sau pantofi”;
• „Bătăile durează atât cât e nevoie”;
• Dacă e prima ta noapte la Fight Club, trebuie să te bați.

Mai târziu sunt adăugate alte două reguli pe care naratorul le află de la un mecanic: nimeni nu se află în centrul clubului în afară de cei doi bărbați care se luptă și clubul va fi întotdeauna gratuit.

Acțiunea romanului urmărește un narator anonim care lucrează drept „coordonator al campaniei de rechemări” a vehiculelor auto. Datorită stresului, acesta suferă de insomnie, iar când cere ajutorul unui medic, este trimis către un grup de sprijin pentru a vedea ce înseamnă suferința adevărată. Astfel descoperă că întâlnirile săptămânale îi reduc nivelul insomniei, până într-o zi când Marla Singer, o turistă (cum îi zice însuși naratorul), ia parte la una dintre serile dedicate grupului „Suntem Încă Bărbați”. Cei doi vor avea o discuție aprinsă în urma căreia vor împărți grupurile de sprijin, pentru ca mai târziu Marla să îl contacteze, văzând că bărbatul nu mai apare la reuniunile săptămânale. Aceasta îi va spune că a încercat să se sinucidă cu Xanax.

O altă figură centrală a romanului este Tyler Durden, cel care o salvează pe Marla și cel cu care naratorul va locui după ce o explozie are loc la apartamentul celui din urmă. Înainte de a accepta ca personajul principal să se mute la el, Tyler îi cere să îl lovească și împreună vor pune bazele clubului de luptă, pentru ca mai târziu să ia naștere Proiectul Haos, bazat, de asemenea, pe o serie de reguli:

• Nu pui întrebări;
• Nu pui întrebări;
• Fără scuze;
• Fără minciuni;
• Trebuie să ai încredere în Tyler.

Acest proiect ce întrunește patru comitete (Comitetul pentru Incendieri, Comitetul pentru Atacuri, Comitetul pentru Distrugeri și Comitetul pentru Dezinformare) se extinde la nivel național în timp ce Tyler își răspândește ideile anti-consumeriste, dorind să distrugă civilizația modernă.

Dacă la început naratorul este de acord cu ideile lui Tyler, acesta decide să îl oprească după ce Robert „Bob” Paulsen, un prieten de la grupul de sprijin pentru cei bolnavi de cancer testicular, moare.

Acesta este momentul când naratorul va afla adevărul despre Tyler, care nu este decât o nouă personalitate a personajului principal aflat  într-o stare mintală deteriorată. Cea care relevă că Tyler și naratorul sunt una și aceeași persoană este Marla Singer („păr negru mat, tuns scurt, ochi mari precum cei din desenele animate japoneze, subțire ca laptele degresat, gălbuie ca zara în rochia ei cu model cu trandafiri negri”), care va încerca să îl salveze pe personajul principal ce speră să moară pe acoperișul unei clădiri pe cale să explodeze. Finalul însă îl va găsi într-un spital de boli mentale, crezând că se află în Rai, acesta fiind locul în care va afla de la medici că Proiectul Haos continuă și că oamenii așteaptă ca Tyler să se întoarcă.

În ceea ce privește personajele acestea sunt caracteristice literaturii transgresive. Avem de-a face cu eroi care se află la marginea societății, fiind fie bolnav mintali (personajul narator), fie antisociali (Marla Singer, cea care își preferă singurătatea până să-l întâlnească pe Tyler și care are o singură filosofie de viață ce constă în „faptul că poate să moară în orice clipă. Tragedia vieții ei e că asta nu se-ntâmplă.”), fie nihiliști (Tyler care nu este decât o proiecție a naratorului și care crede că „suntem copiii mijlocii ai lui Dumnezeu, fără vreun loc aparte în istorie și fără să ne bucurăm de vreo atenție specială.”).

Jesse Kavadlo, profesor la Universitatea Maryville din St. Louis, afirmă că Palahniuk utilizează existențialismul pentru a ascunde subtexte legate de feminism și dragoste, deoarece romanul este unul ce se adresează în esență publicului masculin. Într-un eseu intitulat „Fight Club and the Disneyfication of Manhood”, Cameron White și Trenia Walker sugerează că principalul obiectiv al Proiectului Haos este acela de a sfărâma conceptul de bărbăție așa cum este el văzut de societate. Același lucru este sugerat și de Paul Skinner, însă Palahniuk spune că tema principală a romanului este mult mai simplă: „toate cărțile mele sunt despre o persoană singuratică care încearcă să găsească o cale de a crea o conexiune cu alți oameni”.

O altă temă abordată de autor este relevată prin luptele pe care naratorul le poartă cu Tyler (care sunt de fapt lupte interioare), printre care lupta proletariatului cu puterea capitalistă. Numai atunci când afirmă că este capabil de aceeași putere (prin înființarea Fight Club), personajul-narator devine propriul său stăpân. Aceeași temă a conflictului interior este reiterată după ce Fight Club ia naștere, când luptele pe care fiecare le poartă în arenă sunt de fapt o sugestie a luptei interioare a fiecărui participant.

Johannes Hell afirmă că utilizarea somnambulismului personajului principal este o încercare simplă de a scoate în evidență posibilitățile periculoase, dar atractive ale vieții, în timp ce actele de terorism din Fight Club au fost legate de atacurile din 11 septembrie 2001. Ruth Quiney afirma că gruparea din romanul lui Palahniuk anticipează anumite aspecte ale Războiului Terorii. În eseul „With Us or Against Us: Chuck Palahniuk’s 9/11”, Jesse Kavaldo spune că autorul a fost profetic în prezicerea unor viitoare atacuri teroriste.

Printre motivele regăsite în roman menționăm: dorința de distrugere, haosul ca mijloc de schimbare a istoriei (astfel copiii mijlocii ai Domnului vor avea importanță istorică, fie că e vorba de damnare sau de salvare), utilizarea culorii albastre pentru a sugera puterea capitalistă (șeful naratorului poartă o cravată albastră), izolaționismul îndreptat în special către posesiunile materiale.

Ecranizarea cinematografică

Fight Club (1999) este un film bazat pe romanul omonim de Chuck Palahniuk, regizat de David Fincher și avându-i în rolurile principale pe Brad Pitt (Tyler Durden), Edward Norton (naratorul nemulțumit de slujba sa) și Helena Bonham Carter (Marla Singer).

Filmul a fost produs de Laura Ziskin (sub egida 20th Century Fox) care l-a angajat pe Jim Uhls să scrie scenariul adaptat. Ziskin a avut în vedere patru regizori, iar în final a fost ales Fincher care a colaborat și la scenariu. Regizorul și actorii au comparat filmul printre altele cu Rebel fără cauză (1955), afirmând că tema acestuia era conflictul dintre o generație de tineri și sistemul de valori al publicității.

Puterea executivă a studioului n-a fost mulțumită de film, în timp ce criticii au avut păreri variate. Cei din urmă au aplaudat jocul actoricesc, regia, temele și mesajele, dar au criticat aspru violența și ambiguitatea morală. De-a lungul timpului, criticile negative la adresa filmului au scăzut, acesta cunoscând succesul comercial odată cu lansarea peliculei pe DVD. În prezent este considerat de mulți una dintre cele mai bune pelicule ale anilor 1990.

În ceea ce privește acțiunea, aceasta urmează cu strictețe evenimentele din roman până aproape de final când în loc să îl regăsim pe narator într-un spital de boli mentale, îl vedem într-un zgârie nor (unde se afla și la începutul peliculei), încercând să se sinucidă pentru a scăpa de Tyler Durden. Crima nu-i reușește, în timp ce Marla Singer este adusă în interiorul aceleași clădiri de unde cei doi vor privi la sfârșit exploziile altor construcții.

Fincher a declarat că Fight Club este un film despre maturizare, în timp ce naratorul este un oarecare, despre care regizorul afirma: „A încercat să facă tot ce a fost învățat să facă, a încercat să se încadreze în lume, devenind ceea ce nu este”. Naratorul nu reușește să găsească fericirea, astfel că el călătorește pe un drum al iluminării, trebuind să își ucidă părinții, Dumnezeul și învățătorul. La începutul filmului și-a ucis părinții. Împreună cu Tyler Durden își ucide Dumnezeul, făcând lucruri interzise, iar la final își va ucide învățătorul, distrugându-l pe Tyler.

Personajul principal este „un tip care nu are o infinitate de posibilități înaintea sa, nu are nici o posiblitate și nu reușește să își imagineze o cale de a-și schimba viața”. Este confuz și furios, astfel că îl creează pe Tyler Durden, cel care este văzut de narator ca un Supraom Nietzschean. Tyler este ceea ce naratorul ar vrea să fie.

În legătură cu filmul, studioul s-a temut că pelicula va fi „sinistră”, dar Fincher a căutat să îi confere un aer comic, incluzând umorul pentru a scădea elementul sinistru.

Scenaristul Jim Uhls a descris filmul ca fiind „o comedie romantică”, explicând: „are legătură cu atitudinea personajelor față de o relație sănătoasă, e vorba de comportamente care par nesănătoase pentru celălalt, dar care funcționează, deoarece ambele personaje (n.n. naratorul și Marla) se află la o limită psihologică”.

Edward Norton spunea că Fight Club examinează conflictele Generației X, văzută ca prima generație crescută cu televizorul și „având sistemul de valori dictat de cultura publicitară”, în timp ce Brad Pitt afirma că „Fight Club este o metaforă pentru nevoia de a trece dincolo de zidurile pe care le punem în jurul nostru”.

Practic, violența ce ia naștere în cluburile de luptă nu este folosită pentru a glorifica lupta propriu-zisă, ci este expresia simțămintelor care nu sunt posibile decât acolo, deoarece participanții nu trăiesc cu adevărat în viața reală. Cu referire la acest aspect, Fincher spunea: „Îmi place ideea aceasta că poți avea fascism fără a oferi o direcție sau o soluție. Nu ar trebui fascismul să spună: Aceasta e calea către care ne îndreptăm? Însă filmul se află departe de oferirea unei soluții.”

Referitor la scrierea scenariului, Uhls și Fincher au lucrat împreună, aceștia cerând opiniile celor doi actori masculini, dar și sfaturile altor scenariști. În ceea ce îl privește pe Palahniuk, acesta s-a declarat mulțumit de ceea ce a ieșit pe piață.

Coloana muzicală a fost produsă de Dust Brothers, o trupă care a creat o muzică postmodernă, incluzând elemente electronice și computerizate. Punctul culminant și creditele de final se desfășoară pe melodia Where Is My Mind? a trupei Pixies.

Fight Club a fost nominalizat în 2000 la Premiul Oscar pentru cel mai bun mixaj sonor, dar a pierdut înaintea lui Matrix. În același an Helena Bonham Carter a câștigat Premiul Empire pentru cea mai bună actriță britanică. Societatea Online a Criticilor de Film (The Online Film Critics Society) a nominalizat, de asemenea, filmul la următoarele categorii: cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun actor (Edward Norton), cea mai bună editare, cel mai bun scenariu adaptat (Uhls). Deși pelicula nu a câștigat nici unul din aceste premii, organizația a listat filmul ca fiind între cele mai bune zece ale anului 1999. În plus, coloana sonoră a fost nominalizată la BRIT Award, dar a pierdut în fața filmului Notting Hill.

ALEXANDRA MEDARU (n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică și realistă (proză, dramă, poezie) și critic literar. A absolvit Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice București (cu o lucrare de diplomă susținută la disciplina „Geopolitică”, intitulată Conflicte rasiale – consecințe geoeconomice și geopolitice, 2010). De asemenea, deține o diplomă de master în cadrul aceleiași facultăți obținută la catedra de „Geopolitică” (cu lucrarea Tibet – China, un conflict latent, 2012). A lucrat ca specialist de comunicare, în prezent fiind copywriter. S-a implicat, de asemenea, în activități de voluntariat la ONG-urile Wilderness Research and Conservation și Queero – Accept România. A debutat în 2013 cu textul „Păcatul” (în Revista de Povestiri), iar un an mai târziu a participat la Inspired – Concurs de idei, secțiunea Dramaturgie, cu textul „Contrabandă-n alb și negru”, distins cu Premiul al II-lea. Tot în 2014 a absolvit Atelierul SF&F organizat de Revista de povestiri și Bookblog, fiind membră fondatoare a grupului literar Secția 14 din care a făcut parte până în septembrie 2016. În 2015, nuvela dark fantasy „ReÎnnoirea” este publicată în revista Argos, nr. 10, și, ulterior, în antologia Eroi fără voie (Ed. Millennium Books). În 2016, Alexandra Medaru a publicat proza scurtă „Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan” (Revista de suspans, nr. 25). Câteva luni mai târziu, se lansează și în critică literară, în paginile revistei culturale EgoPHobia, cu rubrica „Arena culturală: cartea și filmul” (cu articole despre autori precum Umberto Eco sau Truman Capote). A participat ca invitată specială la lansările Editurii Crux Publishing din cadrul Târgului Internațional Gaudeamus 2016 unde a vorbit despre romanul „Aer și MSbP” de Răzvan T. Coloja, făcând o prezentare „exemplu-școală” (conform Oliviu Crâznic, scriitor, critic literar și consilier juridic) a volumului. La sfârșitul aceluiași an, a susținut alături de Oliviu Crâznic prezentarea publică FANTASTICUL DE IMPACT: DE LA GHILGAMEȘ LA „URZEALA TRONURILOR. În 2017, a publicat la începutul lunii februarie, povestea „Ființele nopții din urmă” (space frontier) în Cotidianul Național Puterea, iar în același an parte din articolele sale critice au fost preluate de Select News. De curând, conduce o nouă rubrică literară în revista culturală EgoPHobia, intitulată „Lecturi potrivite/recomandate de Alexandra”. Blog personal: Taramuridenicaieri.ro.