libris.ro

[PERIFERIC]

(ca prin oglindă)

de Marius-Iulian Stancu

 

a găsi punctele de noncultură şi de sub-dezvoltare, zonele de Lume a Treia lingvistică,
pe unde o limbă scapă, “r
ăsuflă”, un animal se grefează, un asamblaj se branşează.”

Gilles Deleuze, Felix Guattari

 

“…a alege inferioritatea nu vrea să însemne a se mulţumi resemnat cu o aurea mediocritas, înseamnă a produce şi a asuma revoltele şi disperarea care constituie revelaţia acestei inferiorităţi…Am ales acest efort infructuos tocmai pentru că e infructuos: fie pentru că prefer să fie ultimul – mai degrabă decât să mă pierd în masă -, fie pentru că am ales descurajarea şi ruşinea ca mijloc mai bun de a ajunge la fiinţă.” (Jean-Paul Sartre, Fiinţa şi neantul, ed. Paralela 45, 2004, pg. 639). Oriunde ne-am duce, orice am face, ne vom găsi întotdeauna în aceeaşi poziţie din care am încercat să scăpăm (Slavoj Zizek, Looking Awry: An Introduction to Jacques Lacan through Popular Culture, MIT Press, 1995, pg. 8). Pentru că cealaltă natură despre care a scris Plotin nu se mai află în centrul cercului, totul e periferic, în centrul cercului metafizic nu se mai află nimic, dar cele care se învârt în cerc sunt încă supuse destinului oedipian. De aici şi obsesia cu mărimea care creşte invers proporţional cu vidul de la centru. Nu contează mărimea este un principiu estetic neo-platonician, la polul opus ultimei scene din Boogie Nights, cu Dirk Diggler contemplându-şi penisul „peste măsură” în oglindă. Un penis de 12 te plasează automat la periferia fiinţei. De aici şi caracterul excesiv care însoţeşte tot ceea ce facem, prin care creăm golul din structură ce susţine fantezia locului necunoscut care ne aşteaptă, apocalipticul va să fie (Slavoj Zizek, The fragile absolute or, Why is the Christian legacy worth fighting for?). Mai repede! Mai mult! Erezia e concluzia logică a credinţei (Slavoj Zizek, On belief), perversiunea nu mai este subversivă, obiectele de artă modernă sunt obiecte excrementale (Slavoj Zizek, The fragile absolute or, Why is the Christian legacy worth fighting for?). “Departe de a fi pierdut nu se ştie prea bine ce legătură cu viaţa, schizofrenul se află cel mai aproape de inima palpitândă a realităţii, într-un punct intens care se confundă cu însăşi producerea realului…” (Gilles Deleuze, Felix Guattari, Capitalism şi schizofrenie – Anti-Oedip, ed. Paralela 45, 2008, pg. 120). Schizofrenia este procesul de producţie specific capitalismului, care inhibă dorindu-şi, care îşi împinge limitele mereu mai departe, Realul devenind din ce în ce mai artificial. “Schizofrenia este producţia dezirantă ca limită a producţiei sociale.” (Gilles Deleuze, Felix Guattari, Capitalism şi schizofrenie – Anti-Oedip, ed. Paralela 45, 2008, pg. 47).

“Problema socius-ului a fost dintotdeauna aceasta: să codifice fluxurile dorinţei, să le înscrie, să le înregistreze, să facă în aşa fel încât să nu existe vreun flux care să curgă fără a fi tamponat, canalizat, reglementat.” (Gilles Deleuze, Felix Guattari, Capitalism şi schizofrenie – Anti-Oedip, ed. Paralela 45, 2008, pg. 44). Au venit ei cu ştiinţa lor să civilizeze maimuţa din noi, cu autostrăzile şi oraşele lor, cu tehnologia şi programele lor educaţionale (“Existenţo, scumpete,/ tu eşti cea mai bună din cartier/ o să-ţi trimit urechea mea tăiată/ civilizaţi-o, cuţu-cuţu…” – Ruxandra Novac, clovnii). Să ne fie ruşine de dorinţele noastre care nu se lasă integrate-n sistem! Să ne cuminţim! Asta vor ei. Să ne aducem eşecurile în atelierele sistemului, “care renaşte la nesfârşit din propriile-i discordanţe.” (Gilles Deleuze, Felix Guattari, Capitalism şi schizofrenie – Anti-Oedip, ed. Paralela 45, 2008, pg. 208). Să intrăm în producţie, în uzina în care alimentăm staţiile de la bandă cu ce e Real.

Trăim pe un continent fisurat, în care fiecare a început să locuiască teritorii diferite, generând recartografieri permanente şi războaie nevăzute. “Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Ef. 6, 12).

Matricea are însă nevoie de revoluţiile noastre, fără actele noastre de nesupunere ar deveni neproductivă, sterilă, moartă. Ca să intrăm, intrăm prin efracţie, când ne facem, ne facem insuportabili. Să ne facem bine înţeleşi – sistemul este mişcător, la propriu (fetişul din Anti-Oedip), ne emoţionează, pe negativ/ pozitiv, oricum nu mai contează şi la periferie nu sunt diferenţe. Ca şi în Psycho, mama e moartă dar îi facem jocul, iar la porţile oraşului nu ne aşteaptă decât deşertul din Teorema (Pier Paolo Pasolini). Un corp hidos, fără chip (de la Deleuze şi Guattari ştim – corpul fără organe este un corp lipsit de imagine), corpul din spatele corpurilor noastre are nevoie de mâinile noastre ce vor să se atingă, să se înfigă, să lovească lăsându-l pe celălalt într-o baltă de sânge, are nevoie de dinţii noştri să sfâşie, de simţurile noastre excitate, de dispoziţia noastră provocatoare. Fără astea ar fi fără temei, fără justificare. “Căci n-aş fi ştiut pofta, dacă Legea n-ar fi zis: Să nu pofteşti! […] dar după ce a venit porunca, păcatul a prins viaţă” (Rom. 7, 7,9), pentru că Legea este dorinţa (Lacan). […] “exteriorul şi interiorul nu mai înseamnă nimic” (Gilles Deleuze, Felix Guattari, Capitalism şi schizofrenie – Anti-Oedip, ed. Paralela 45, 2008, pg. 6), pentru că ne-au întrerupt legăturile; ca în etica pascaliană, dincolo de creasta muntelui sunt alte legi, Cannibal Holocaust. Precum în opera kafkiană, “nici un punct nu e mai bun decât altul, nici o intrare nu este privilegiată…” (Gilles Deleuze, Felix Guattari, Kafka: pentru o literatură minoră, ed. ART, 2007, pg. 5).

Ne legăm unul de altul dorindu-ne, îngroziţi de perspectiva de a ne termina în celălalt, de neantul dintre orgasm şi dorinţa revoluţionară. Psihanaliză fără sfârşit, nevrotizare a tot ce există, cu noi interiorizaţi în Oedip, un Oedip exteriorizat în ordinea simbolică (Deleuze, Guattari). De aici nu se iese, ca în Cube, ieşim dintr-o cameră pentru a ne trezi prizonieri într-alta, la periferia cercului ne aşteaptă un alt cerc; “subiectul, produs ca reziduu alături de maşină, ca apendice sau ca piesă adiacentă maşinii, trece prin toate stadiile cercului şi trece de la un cerc la altul. El însuşi nu se află în centru, ocupat de maşină, ci pe margine, fără identitate fixă, mereu descentrat, dedus din stările prin care trece…” (Gilles Deleuze, Felix Guattari, Capitalism şi schizofrenie – Anti-Oedip, ed. Paralela 45, 2008, pg. 28).

Nu ne rămâne decât să urmăm autodistrugerea metodică din Fight Club, însă, fără a mai încerca să scoatem ceva mai bun din asta, o distrugere a lumii făra a încerca să construim alta. Să dăm drumul la robinet, să tăiem furtunul de gaze şi, la momentul potrivit, să aprindem lumina care va arunca totul în aer! Să ne lepădăm de arta care vrea să perfecţioneze! Nu ne mai rămâne decât să devenim animale, nu ne mai rămân decât limbile minore, deteritorializate, să scriem “asemeni unui câine care îşi sapă o gaură, asemeni unui şoarece care îşi construieşte vizuina.” (Gilles Deleuze, Felix Guattari, Kafka: pentru o literatură minoră, ed. ART, 2007, pg. 31). Limba va fi utilizată pur intensiv (Deleuze, Guattari), singura caracteristică care va mai valida estetic o va constitui emoţia. Arta este unul dintre elementele care scurtcircuitează; obiectele distruse, arse, stricate, sunt instrumentele cu care ea operează, defectarea fiind o parte integrantă a funcţionării (Deleuze, Guattari). Sunt un punct fierbinte, punctul tău G, sunt ultima scenă, insula (artificială, reziduală) pe care Tarkovski o filmează la sfârșit în Solaris, sunt tot ceea ce vrei TU să fiu, ai nevoie de mine ca de dracu. “Eu sunt fiul dar şi fratele mamei mele, şi în acelaşi timp soţul surorii mele şi propriul meu tată.” (Gilles Deleuze, Felix Guattari, Capitalism şi schizofrenie – Anti-Oedip, ed. Paralela 45, 2008, pg. 217).

libris.ro%20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *