Peter S. Beagle – “Ultima licornă”

(arena culturală: cartea & filmul)

de Alexandra Medaru

Peter S. Beagle (n. 1939) este un scriitor și scenarist american, cunoscut mai ales pentru literatura fantastică. Primul roman, A Fine and Private Place, l-a scris la 19 ani, iar în prezent este cunoscut, mai ales, pentru opera The Last Unicorn (Ultima Licornă), plasată de abonații revistei Locus pe locul cinci în topul „Celor mai bune romane fantasy ale tuturor timpurilor” (1987). De-a lungul carierei sale, lui Peter S. Beagle i s-au acordat diferite distincții, printre care și Premiul World Fantasy pentru întreaga activitate (2011), iar alte două volume sunt încadrate în categoria clasicelor moderne, și anume: A Fine and Private Place și I See By My Outfit. Alte opere ale sale sunt The Unicorn Sonata (1996), Tasmin (1999) și I’m Afraid You’ve Got Dragons (2007).

Ultima licornă (Editura Univers, 1977, traducător: Mircea Ivănescu) aparține stilului funcțional beletristic, categoriei estetice a fantasticului („fantasticul este o categorie estetică care prezintă elemente ce țin de straniu, miraculos, fabulos feeric, alegorie, absurd, comic, grotesc, enigmă și senzațional” –  Conceptul de literatură fantastică. Repere teoretice, Marius-Valeriu Grecu, 2006), genului literar epic, speciei literare a romanului fantastic.

[Foto: Jonathunder, GFDL 1.2]

Aflat la limita dintre modernism și postmodernism, romanul a fost văzut ca fiind o alegorie, un basm, o fantezie pentru adulți sau o poveste pentru copii. Deși scrisă într-un stil simplu, povestea este bogată în detalii și construită cu atenție. Intriga are structura clasică a călătoriei – un obiectiv imposibil, eroi, răufăcători, monștri, magie, șanse disperate, succes dulce-amărui. Ultima licornă părăsește pădurea magică în care trăia pentru a descoperi soarta suratelor sale. În calea sa întâlnește pericol și provocări. Dobândește companioni. Se luptă cu forțele răului, pierde, suferă o formă de exil, câștigă și eliberează unicornii, după ce este transformată pentru o perioadă scurtă și agonizantă în om. Apoi se întoarce acasă.

Ce face Ultima licornă unică este modul în care Beagle transcende obișnuita călătorie fantastică cu calitățile incomparabile de a spune o poveste. Cartea este un triumf al artei cuvintelor. Scriitura este precisă și frumoasă ca pietrele de mozaic, ascuțite și strălucitoare. Parte a magiei se datorează felului în care Beagle combină imagistica de basm cu elementele moderne. El alunecă ușor de la fantastic eroic la comic: un vrăjitor înfruntă vrăjmași, un prinț se întoarce acasă aducând cu el capul unui căpcăun. Astfel povestea este plină de intimitate și captivează rapid cititorul.

Personajele sunt construite cu atenție. Fiecare detaliu este menit să releve personalitățile acestora și cu precădere sufletele lor. Un vânător povestește că bunica sa a întâlnit un unicorn: „— Străbunică-mea mi-a spus numai că licorna mirosea frumos. Ea n-a putut niciodată să sufere cum miros animalele, nici chiar pisica, sau vaca – și cu atât mai puțin mirosul de sălbăticiune. Dar cum mirosea licorna, i-a plăcut. O dată, a și început să plângă, așa, cum îmi povestea despre ea. Sigur, era o femeie foarte bătrână la vremea aceea, și plângea la tot ce-i aducea aminte de tinerețile ei” (astfel cititorul află prin caracterizare indirectă ce fel de femeie era străbunica vânătorului).

Cititorul recunoaște personajele negative ușor, ceea ce contribuie la oroare. Toată lumea tânjește după unicorni, astfel că este simplu să te identifici cu regele Haggard care îi capturează cu ajutorul Taurului Stacojiu. De asemenea, locuitorii orașului Hagsgate sunt ușor recognoscibili, fiind egoiști și întunecați. Iar Bâlciul de la Miez de Noapte este unul dintre cele mai înspăimântătoare locuri ale fantasticului modern.

Cele mai frumoase personaje sunt licorna (descrisă astfel: „Nu arăta câtuși de puțin ca un cal cu corn, cum sunt adesea zugrăviți unicornii; era mai mică, și avea copitele despicate, și în toate mișcările ei se simțea o grație străveche și sălbatecă, așa cum n-au avut niciodată caii, grația din care căprioarele arată doar o asemuire timidă, subțiratecă, și pe care o maimuțăresc în dansurile lor țapii. Gâtul îi era prelung și zvelt, și de aceea capul părea mai mic decât era în realitate, iar coama îi  cădea până aproape pe mijlocul spinării, la glesne cu smocuri de blană albă; cornul cel lung deasupra ochilor îi scânteia tremurător într-o luminescență de scoică de mare, chiar și cel mai adânc miez de noapte. Cu el omorâse odinioară dragoni, și vindecase un rege a cărui plagă otrăvită nu vroia să se închidă, și scuturase din pomi castane coapte pentru puii de urs.”) și însoțitorii săi, mai ales că Beagle conturează licorna ca o ființă cu carne și oase, oferindu-i emoții: nu unele umane, deși ea este transformată la un anumit moment al poveștii în femeie, dar, în orice caz, unele reale.

Vrăjitorul Schmendrick și Molly Grue sunt unici în literatura fantastică. Schmendrick este un vrăjitor atât de puternic încât magia sa este incontrolabilă: el nu poate muri până nu își stăpânește vrăjile, astfel că el cutreieră lumea, nemuritor și incompetent. Ce nu știe el e că măreția îi aparține. Molly Grue e trecută de prima tinerețe când o întâlnește pe licornă, moment plin de furie și disperare, unul dintre cele mai amare din literatura fantastică. Molly este o femeie aprigă, dar înflorește când e vorba de dragostea ei pentru licornă.

Romanul este înspăimântător și chiar nostim, fiind scris cu forță, bucurie și compasiune. Mai mult, este un clasic al literaturii, unul ce reflectă toate așteptările cititorului (oricine ar fi el).

Lui Beagle i-a luat aproape doi ani să scrie Ultima licornă, acesta afirmând că a fost un proces dificil. Ideea romanului i-a venit în 1962 când se afla într-o perioadă de retragere în Berkshire Hills după ce Viking Press îi respinsese romanul, The Mirror Kingdom. Acesta a mai spus că ideea a apărut de nicăieri și că „a citit tone de literatură fantastică și mitologie” încă din copilărie. De asemenea, a menționat că fiind copil a îndrăgit The Colt from the Moon Mountain de Dorothy Lathrop (o poveste despre un unicorn din Kansas) și că Marcial Rodriguez i-a dăruit la șaptesprezece ani o pictură în care unicornii se luptă cu mai mulți tauri, lucru care l-a determinat să se documenteze despre unicorni la Biblioteca Pittsfield.

În 1962, Beagle, care avea douăzeci și trei de ani, se afla la o răscruce de drumuri în plan profesional. Romanul fantastic A Fine and Private Place primise numeroase critici favorabile după lansarea din 1960, dar cea de-a doua sa carte fusese respinsă de editură. Astfel că Peter S. Beagle a scris un fragment de optzeci de pagini despre un unicorn, ultimul de altfel, pierdut în lumea modernă a autostrăzilor și a camerelor Kodak și însoțit de un demon al iadului cu două capete, pe nume Webster și Azazel. În 1963, Beagle s-a oprit din lucrul la acest manuscris, reluându-l abia în 1965. Versiunea originală a fost publicată într-o ediție hardcover limitată având titlul The Last Unicorn: The Lost Version de Subterranean Press în 2006.

Peter S. Beagle a dedicat romanul lui Olfert Dapper, a cărui carte Beagle a descoperit-o când se documenta pentru Ultima licornă, dar și lui Robert Nathan care a scris un roman intitulat One More Spring, influențat de romanul lui Beagle, A Fine and Private Place.

La sfârșitul lui decembrie 2008, Peter S. Beagle anunța că scrisese câteva povești noi aflate în legătură directă sau indirectă cu Ultima licornă, cuprinzând trei povești cu Schmendrick și trei cu licorna. Povestea scurtă The Green-Eyed Boy a apărut în numărul septembrie/octombrie 2016 al revistei Fantasy and Science Fiction, aceasta descriind zilele de ucenicie ale vrăjitorului Schmendrick.

IDW Publishing a publicat în 2010 o revistă de benzi desenate în șase numere adaptată după Ultima licornă, care va fi urmată de o adaptare a romanului  A Fine and Private Place.

Mai mult, o adaptare a cărții originale a fost anunțată de mai mulți ani, dar până în prezent nu se cunoaște progresul acestei producții. O controversă a fost iscată în 2005, deoarece producătorii plănuiau să creeze unicornul prin filmarea unor cai dresați pe care urmau să îi modifice folosind CGI. Acest lucru încălcă descrierea fizică a licornei care nu arată deloc ca un cal cu corn.

În 2006, Continent Films a lansat un nou site oficial al proiectului, făcând clar faptul că filmul se afla în continuare în lucru. Cu toate acestea, nu existau fonduri și scenariu și nici un actor nu fusese angajat. Pe noul site toate numele actorilor, cu excepția lui Christopher Lee, fuseseră șterse, iar acesta promisese să se implice dacă la timpul potrivit va fi disponibil.

În 1988, o adaptare pentru scenă a fost prezentată de Intiman Playhouse în Seattle, al cărei scenariu a fost realizat de Peter S. Beagle. Acesta a fost un muzical în colaborare cu Baletul Pacific Northwest, regizat de Elizabeth Huddle. În toamna lui 2009, o nouă adaptare pentru scenă a fost prezentată de Promethean Theatre Ensemble.

Nuveleta Two Hearts, publicată întâia oară în revista Fantasy and Science Fiction (2005) și premiată cu Nebula (2006), este o continuare a romanului Ultima licornă, putând fi găsită și în colecția de povești scurte The Line Between (2006), în ediția Deluxe a operei Ultima licornă (2007), dar și în volumul The Very Best of Fantasy & Science Fiction: Sixtieth Anniversary Anthology (2009).

Încadrată în literatura fantastică, acțiunea nuveletei o urmărește pe tânăra Sooz al cărei sat este atacat de un grifon. Astfel eroina principală (care e și narator; Beagle folosește un narator implicat pentru a crea un impact emoțional mai puternic asupra cititorului) pornește într-o aventură pentru a-l convinge pe regele Lir să îi salveze așezarea, iar pe drum îi cunoaște pe Schmendrick și Molly Grue (personaje care apar în Ultima licornă). Sooz va călători alături de cei doi spre castel unde îl vor găsi pe conducătorul lor aflat într-o lungă suferință.

Deși acesta are pierderi de memorie, iar gloria de odinioară pare trecută (regele Lir amintește de personajul lui Shakespeare, Lear, pentru că amândoi eroii trec prin drama nebuniei, însă compasiunea îi întoarce cumva înapoi între semenii lor), cei trei îi vor aduce aminte de misiunea de căutare a licornei (Amalthea) care îl iubea și Lir va accepta să o ajute pe Sooz.

Ajunși la Midwood, fetița începe să se teamă că regele nu va supraviețui, cerându-i să nu lupte cu grifonul, însă Lir se va arunca în bătălie, spunându-i că e datoria sa. Odată lupta începută, Malka, cățeaua copilei de nouă ani, va încerca să îl ajute pe Lir, fiind omorâtă de grifon. Regele va izbuti să înjunghie creatura în inima de leu, însă grifonul mai are încă una, pe cea de vultur, ceea ce îi va permite să-l atace la rândul său pe Lir care se crezuse învingător.

Finalul este dramatic. Schmendrick o cheamă în ajutor pe Amalthea care va ucide grifonul, însă regele va muri, nu înainte de a o revedea pentru o ultimă oară pe licornă.

Temele abordate cuprind eroul, moartea, iubirea etc., iar titlul ar putea avea două semnificații – prima legată de cele două inimi ale grifonului, cea de-a doua referitoare la cele două inimi (a regelui Lir și a licornei Amalthea) care bat una pentru alta cu toate că nu sunt împreună.

Impresionantă este scriitura prin intermediul căreia Peter S. Beagle reușește să creeze imagini lirice și o poveste puternică din toate punctele de vedere: personajele sunt interesante, credibile și variate  (o copilă curajoasă, un câine loial, un rege aflat la limita nebuniei, grifonul însetat de sânge, licorna preaiubită care va salva situația etc.), descrierile sunt vii, punctele de tensiune sunt bine evidențiate, evenimentele create de autor te urmăresc și după ce povestea s-a încheiat.

În ceea ce privește lecturarea acestor două opere, recomand romanul Ultima licornă adolescenților, dar și adulților, iar nuveleta Two Hearts oricărei categorii de vârstă.

Ecranizarea cinematografică

În 1982, romanul Ultima licornă a fost transformat într-un film de animație regizat și produs de Rankin/Bass pentru ITC Entertainment, scenariul fiind scris de Beagle, iar filmul animat de Topcraft (predecesorul Studio Ghibli). Muzica a fost compusă de Jimmy Webb, fiind interpretată de America și de London Symphony Orchestra. Actorii care au interpretat erau Christopher Lee (regele Haggard), Angela Lansbury (Baba Fortuna), Alan Arkin (vrăjitorul Schmendrick), Jeff Bridges (prințul Lir) și Mia Farrow (licorna/Amalthea).

În legătură cu jocul actoricesc, Beagle a făcut câteva afirmații. În ceea ce îl privește pe Alan Arkin, acesta comenta că a fost dezamăgit de modul în care Arkin a abordat personajul pentru că a părut „prea plat”. Cu referire la Tammy Grimes (care a jucat-o pe Molly Grue), Peter S. Beagle spunea că „a fost întotdeauna recunoscător” că Grimes deoarece ea „a adus o viață vocală personajului, acoperind lucruri pe care el nu le avusese în vedere”. Beagle l-a descris pe Christopher Lee (cel care a venit la filmări cu propria copie a romanului pe care notase replici ce nu trebuiau omise din scenariu și care a dat viață regelui Haggard și în versiunea dublată în germană a filmului) ca fiind „ultimul dintre marii actori ai secolului al XIX-lea, și cel mai bun sau al doilea cel mai bun interpret pe care l-am văzut”. Capul de mort (interpretat de René Auberjonois) care păzește ceasul ce servește ca intrare spre bârlogul Taurului Stacojiu a fost aclamat de Beagle care afirma: „putea să joace orice rol în acel film și aș fi fost fericit… E talentat”.

Peter S. Beagle spunea că a fost interesat să creeze un film adaptat după carte devreme. Printre cei interesați s-au aflat Lee Mendelson și Bill Melendez, dar și un animator (Les Goldman) al studiourilor 20th Century Fox. La acea vreme Beagle credea că un film animat este singura opțiune. Rankin/Bass a fost ultimul studio cu care producătorul asociat al filmului, Michael Chase, a luat legătura. Privitor la film, Beagle spunea: „S-a făcut o muncă de design minunată – artiștii japonezi care au făcut conceptele și coloristica sunt foarte buni. Actorii fac o treabă superbă pentru a aduce personajele mele la viață…”

Ultima licornă a avut premiera în 648 de cinematografe din Statele Unite pe 19 noiembrie 1982, aceasta strângând 2 250 000 de dolari în primul weekend.

Într-o cronică din New York Times, Janet Maslin a numit Ultima licornă drept „un film pentru copii neobișnuit în multe privințe, prima fiind aceea că este neobișnuit de bun, […] înfățișează actori care ar face orice film mândru, un stil vizual notabil diferit de toate celelalte filme pentru copii, o poveste  încărcată cu dulceață și mister autentice” și a spus că „indiferent de vârstă nu vei rămâne imun la momentele de final ale filmului, care sunt neașteptat de mișcătoare și de memorabile”. Beagle a numit el însuși filmul ca fiind „magnific” prin comparație cu Stăpânul inelelor pentru care a scris, de asemenea, scenariul.

 

#

ALEXANDRA MEDARU (n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică și realistă (proză, dramă, poezie) și critic literar. A absolvit Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice București (cu o lucrare de diplomă susținută la disciplina „Geopolitică”, intitulată Conflicte rasiale – consecințe geoeconomice și geopolitice, 2010). De asemenea, deține o diplomă de master în cadrul aceleiași facultăți obținută la catedra de „Geopolitică” (cu lucrarea Tibet – China, un conflict latent, 2012). A lucrat ca specialist de comunicare, în prezent fiind copywriter. S-a implicat, de asemenea, în activități de voluntariat la ONG-urile Wilderness Research and Conservation și Queero – Accept România. A debutat în 2013 cu textul „Păcatul” (în Revista de Povestiri), iar un an mai târziu a participat la Inspired – Concurs de idei, secțiunea Dramaturgie, cu textul „Contrabandă-n alb și negru”, distins cu Premiul al II-lea. Tot în 2014 a absolvit Atelierul SF&F organizat de Revista de povestiri și Bookblog, fiind membră fondatoare a grupului literar Secția 14 din care a făcut parte până în septembrie 2016. În 2015, nuvela dark fantasy „ReÎnnoirea” este publicată în revista Argos, nr. 10, și, ulterior, în antologia Eroi fără voie (Ed. Millennium Books). În 2016, Alexandra Medaru a publicat proza scurtă „Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan” (Revista de suspans, nr. 25). Câteva luni mai târziu, se lansează și în critică literară, în paginile revistei culturale EgoPHobia, cu rubrica „Arena culturală: cartea și filmul” (cu articole despre autori precum Umberto Eco sau Truman Capote). A participat ca invitată specială la lansările Editurii Crux Publishing din cadrul Târgului Internațional Gaudeamus 2016 unde a vorbit despre romanul „Aer și MSbP” de Răzvan T. Coloja, făcând o prezentare „exemplu-școală” (conform Oliviu Crâznic, scriitor, critic literar și consilier juridic) a volumului. La sfârșitul aceluiași an, a susținut alături de Oliviu Crâznic prezentarea publică FANTASTICUL DE IMPACT: DE LA GHILGAMEȘ LA „URZEALA TRONURILOR. În 2017, a publicat la începutul lunii februarie, povestea „Ființele nopții din urmă” (space frontier) în Cotidianul Național Puterea, iar în același an parte din articolele sale critice au fost preluate de Select News. De curând, conduce o nouă rubrică literară în revista culturală EgoPHobia, intitulată „Lecturi potrivite/recomandate de Alexandra”. La Gaudeamus 2017 a lansat volumul liric „Demoni și demiurgi” (Editura EIKON). Blog personal: Taramuridenicaieri.ro.

2 Comments

  1. Pingback: Peter S. Beagle, Ultima licornă | TARAMURI DE NICAIERI

  2. Pingback: EgoPHobia #53 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *