Puţin despre artele marţiale româneşti [II]

prima parte a acestui text poate fi citită în EgoPHobia #52

de Mihai-Andrei Aldea

C. Vom spune deschis, de la bun început: Românii au (aveau) o moştenire marţială extrem de bogată, distrusă sistematic de clasele politice ale ultimilor 300 de ani. Un exemplu tipic este cel al Căluşului. Dacă în vremea lui Dimitrie Cantemir (1711) toată Moldova era împărţită între cete (şcoli) de Căluş, care practicau această artă marţială “cu sabia goală în mână”, doar o sută de ani mai târziu, dezarmaţi, căluşarii “joacă”, asemenea copiilor, cu bastonul. Pe care, în mare parte, nici nu ştiu de ce-l mai ţin…

Reluăm acest adevăr simplu, fundamental: În vechime era de neînchipuit ca un BĂRBAT ROMÂN să nu ştie bine să răsucească sabia, să întindă arcul, să mânuiască lancea/suliţa lungă şi să călărească.

Deoarece este cel mai eficace criteriu pentru început, voi împărţi artele marţiale româneşti pe temeiul armei sau armelor principale folosite. Astfel, am pus la un loc spada ori spata – şi armele înrudite îndeaproape cu ea – în prima categorie. Urmează, ghioaga, o armă specifică românilor, înrudită cu buzduganul – sau dimpotrivă, acesta fiind înrudit cu ghioaga – şi apoi bâta. Amândouă fiind arme de apropiere, ca şi sabia, şi înlocuind-o. Cuţitul, următoarea armă, o spadă ori sabie în miniatură, este adesea însoţitoarea acesteia (mai ales ca jungher), dar este folosită şi singură. O sabie cu mâner lung, sau un cuţit cu mâner lung, devine fuşt(e), suliţă (lungă sau scurtă), lance etc. Acest soi de arme se întrebuinţează – lucrează, ar fi zis luptătorii români din vechime – la o depărtare mai mare decât celelalte de până acum. Depăşind – cu mult – chiar şi bâta lungă. Mai ales că unele dintre ele pot fi aruncate, lovind chiar şi la 15-22 de stânjeni (sau la 33-50 metri). De la acestea trecem, desigur, la arcul cu săgeţi. Aici am putea adăuga şi armele de foc, de vreme ce ţineau de lupta la distanţă, cereau o pricepere specifică şi au înlocuit arcul. Mai mult, folosirea lor a fost privită şi în Extremul Orient ca o artă marţială. Ceea ce, de fapt, şi este. În sfârşit, lupta fără arme este o categorie importantă, ce cuprinde mai multe forme româneşti. Am lăsat la sfârşit, într-o singură categorie, arme ce au fost folosite mai puţin, care nu mai sunt întrebuinţate astăzi etc.

Am încercat în această sistematizare să cuprind datele istorice şi etnologice adunate de-a lungul deceniilor. Atât din felurite surse scrise – de la izvoare istorice la consemnări ale basmelor, legendelor, baladelor etc. – cât şi din ceea ce am văzut în ţară de-a lungul a aproape 40 de ani. Desigur, este doar o primă formă. Ca urmare, foarte departe de rigoarea pe care o capătă un material prelucrat mai multă vreme, de mai mulţi. Nu am acoperit toate regiunile româneşti. Nu am prezentat sursele în mod sistematic. Etc. Scopul acestui material este de a pune un început, cu speranţa că alţii vor prelua ştafeta şi vor trece de la forma nefinisată la studiul sistematic, specializat pe arme, provincii, perioade de timp etc.

1. Spada, sabia, rapierul şi alte asemenea arme.

Dacii foloseau în general săbii drepte, cu două tăişuri – adică spade – precum cele de tip scitic (achinaches – akinakes) ori celtice. În zona Ţării Haţegului şi împrejurimi se dezvoltă o formă specifică de sabie, curbă, cunoscută astăzi şi sub numele de “dacă” (falx, dacian falx). Ea se va răspândi pe arii mai largi, dar fără a deveni dominantă. Suntem îndreptăţiţi să credem că ea corespundea şi unor forme marţiale particulare (unele impuse de caracteristicile armei). Se pare că se trage din rhomphaia, sabia tracică sudică, de care se deosebeşte prin lama mai scurtă şi mânerul (mult) mai lung. Şi această ultimă armă apare şi la nord de Dunăre, fie aparţinând Tracilor „sudici” şi Ilirilor din această zonă, fie preluată de Daci.

Deşi filmele de propagandă comunistă şi alte materiale similare au transformat în ochii maselor falx-ul ori daca în sabia tipică a Dacilor, deşi ne mândrim cu ea întrucât este o realizare teribilă a străbunilor, trebuie să menţionăm şi faptul că în realitate ea a fost o particularitate locală, fiind folosit aproape exclusiv în părţile Ţării Haţegului. În rest, în afara unor rare descoperiri de tip rhomphaia, amintite, spaţiul dintre Tisa şi Nistru este domniat de sabia dreaptă, şi în tipuri scurte, dar mai ales în cele lungi.

O practică funerală interesantă este aceea a îndoirii sabiei cu care era îngropat luptătorul. Această îndoire pe o latură se făcea până când vârful atingea apărătoarea sau mânerul armei. Deşi putem da felurite interpretări acestei practici, motivul real – în afară că este ceva legat de viaţa de după moarte – nu îl cunoaştem încă. Sigur este însă că sabia (spada) avea pentru Tracii nord-dunăreni – fie că îi numim Geţi, Daci, Carpi etc. – o semnificaţie mistică.

Tradiţiile de luptă ale Tracilor sunt foarte bogate şi sunt poate cea mai binecunoscută latură a culturii acestora. Din zona predominant celtică a Panoniei şi Noricumului până înspre Armenia, diferite ramuri şi triburi tracice s-au remarcat prin înclinaţiile războinice. Sabia fiind una dintre armele lor preferate. La unele populaţii tracice – ca şi la unele scitice sau germanice – femeile erau şi ele luptătoare, de unde şi Câmpiile Amazoanelor din Asia Mică (la hotarul de apus al Armeniei).

Armenii, urmaşi ai Tracilor migraţi spre Est în mai multe valuri, au şi ei un adevărat cult al spadei, inclusiv în era creştină – fiind prima naţiune creştină din istorie.

Celţii foloseau foarte mult săbiile. În primul rând cavalerii celţi, dar şi alte categorii. Aveau săbii drepte, de mărime medie sau lungi. Infiltrarea galică pe Valea Dunării – şi apoi invazia Celţilor în secolele IV-III î.Chr. – va aduce nu doar noi tehnologii metalurgice şi alte elemente de tehnică, ci şi tipurile de sabie celtice. Descoperirile arheologice atestă o prezenţă puternică a elementelor de cultură celtică – sau galică, după numele preferat în epocă – până înspre Nipru, unele grupuri celtice ajungând chiar şi dincolo de acest fluviu. Sabia avea o dimensiune mistică şi la celţi.

Săbiile drepte, achinaches (akinakes) sunt folosite de sciţi, mai ales în luptele unul la unul, chiar dacă în războaiele lor baza erau arcurile, iar lancea şi suliţa le erau, de asemenea, familiare.

Aceste spade sau săbii drepte, cu două tăişuri, sunt foarte des întâlnite şi în spaţiul de la apus de Munţii şi Fluviul Ural(i), până în Panonia – unde au trăit multă vreme Sarmaţii Iazigi – şi Sciţia Mică (Dicia sau Dobrogea de azi). Sarmaţii însoţeau folosirea acestor achinaches de o amură specifică, în solzi, uneori acoperind şi calul în întregime. Acest soi nou de luptător va fi cunoscut apoi drept catafract şi alţii îşi vor aroga meritul apariţiei sale (atât Grecii, cât şi Perşii sau Iranienii de mai târziu, cu toate că şi unii, şi ceilalţi, doar au preluat sistemul de la Sciţi, prin intermediul Parţilor). Pentru Sciţi armamentul era un semn al libertăţii şi puterii. Un om liber fără arme era de neînchipuit. La unele ramuri scitice chiar şi femeile, pentru a fi libere să se căsătorească, aveau de trecut probe de luptă sau vânătoare. Grupuri de tinere scite intrau în luptă cu o putere şi un curaj înfricoşător, iar spre a se căsători o asemenea femeie trebuia să fi ucis cel puţin o fiară mare – un zimbru, un bour sau un urs. De unde se naşte şi prezenţa unor Amazoane pe hărţile greceşti ale nordului Mării Negre, în teritoriul Sciţiei Mari.

Felurite săbii – mai ales scurte, pentru infanterie – sunt folosite şi de Romani. Aceştia vor prelua şi formele de săbii, şi formele de arte marţiale corespunzătoare acestora, de la Etrusci, Gali (Celţi), Traci etc. Ele sunt parte a armamentului trupelor auxiliare – mai variat – şi chiar al legiunilor – mai standardizat – dar şi al unităţilor de miliţii, al gladiatorilor etc. Folosirea sabiei este prezentată în felurite exerciţii, inclusiv sub forma unor dansuri cu figuri de luptă, atât în arene, de către gladiatori, cât şi în antrenamentele trupelor. Sunt ceea ce în Extremul Orient s-a numit taolu sau kata, ori „exerciţii de luptă cu parteneri imaginari”, după o definiţie modernă. Practicarea lor în stil de dans avea atât avantajul folosirii ritmului, cât şi pe cel al antrenării prin muzică a sufletului într-o lucrare ce devenea din plictisitoare plăcută.

Sinteza romană va culmina prin împământenirea multor trupe. Acestea, devenite miliţii populare, îşi păstrau structura militară şi obligaţiile de pregătire şi luptă. În schimb primeau (primiseră) pământuri şi scutiri de taxe. Ca urmare, acestea vor păstra şi armele, şi rânduielile ostăşeşti, precum şi pregătirea de luptă. Din Caucaz până în Marea Britanie forme de arte marţiale în care pregătirea – dar şi exprimarea publică – se face prin dansuri cu figuri de luptă se păstrează – mai bine sau alterate – până astăzi. Numite Căluş la Români, Morisca, Morris(e) Dance, Moresque etc. la britanici, francezi, italieni, Khevsuruli (eventual şi Ajameti şi Khandjluri) în Caucaz.

specific românesc

Revenind la tipurile de sabie, observăm că în secolele IV-V toate formele amintite mai sus (tracice, scitice, galice etc.), cernute de experienţa militară romană, se cristalizază în mai multe linii (tipuri) fundamentale de sabie lungă şi scurtă.

Dintre care, la Români domină categoric un model roman creştin: spadă/sabie „în cruce”, cu mâner destul de lung şi greutate în capăt, cu o lamă din pământ în capul pieptului sau de la vârful mâinii drepte la încheietura umărului stâng, cu două tăişuri şi vârf ascuţit. Multe dintre aceste săbii au cântăresc între 1,4 şi 2,2 kg, din care o parte serioasă revine greutăţii care echilibrează sabia. Aceste arme sunt ceea ce se numeşte „de o mână” sau „de o mână şi jumătate”. Popular li se mai spunea şi sabie românească (deşi, în mai multe forme, se înâlneşte la multe alte popoare). De obicei se întrebuinţează în luptă doar cu o mână, în cealată fiind adesea un scut sau o altă armă (jungher, cuţit, topor scurt/bardă etc.). Spada lată, mai grea, se numea sabie voinicească.

La Români spada ori sabia nu se folosea niciodată decât împotriva duşmanilor, neînţelegerile comune rezolvându-se prin luptă dreaptă, trântă sau bătaie şi alte asemenea forme fără arme, eventual prin lupta ciobănească – cu bâtele etc.

Românii păstrează multă vreme sabia ca arma fundamentală şi ca semn prin excelenţă al omului liber. Orice familie românească avea pe perete, chiar şi până în perioada interbelică, măcar o sabie (şi un arc, sau altă armă de distanţă).

În afară de tipul de sabie amintit, cu variantele sale, există însă la Români şi săbii scurte, săbii de două mâini, paloş, sabie persană, sabie tătărască şi alte asemenea modele, inclusiv, mai târziu, săbiile de cavalerie turceşti, germane, franceze ori căzăceşti, rapierul şi multe alte modele. Desigur, lucrurile se schimbă şi mai mult după masacrul fanariot împotriva Românilor din Muntenia şi Moldova, petrecut în secolul al XVIII-lea în paralel cu masacrele greceşti – sau greco-musulmane – anti-româneşti din Peninsula Balcanică, cele austriece şi austro-ungare din Transilvania şi celelalte teritorii ocupate de fanticii papişti vienezi etc. Sabia de cavalerie de tip apusean sau oriental începe să domine. Era folosită în toată Europa, dar şi în Asia rusească şi Americi, astfel încât se răspândeşte mult şi la noi. Sabia dreaptă începe să fie privită ca un „model ţărănesc”, „învechit” (snobismul…). De asemenea se răspândeşte, atât prin Italienii şi Francezii ajunşi în Panonia, Ardeal, Moldova şi Muntenia, cât şi prin adepţii Unguri sau Austrieci ai armei, şi rapierul, o armă foarte eficientă în lupta unu-la-unu şi în anumite forme de război.

Din punct de vedere tehnic ştim că şcolile româneşti de arem foloseau o spadă ori sabie de o mână sau “de o mână şi jumătate”, adesea însoţită de scut sau pavăză, respectiv jungher, pumnal, cuţit, bardă (scurtă) sau altă armă în mâna secundară. Sabia cu două mâini era folosită doar de cei instruiţi (şi) după tipar occidental (ca Ştefan cel Mare la Curtea Ungariei). Asta şi pentru că utilitatea ei, în lupte împotriva cavaleriei sau luptătorilor cu armură şi coif, era la noi împlinită cu alte arme (literele b., e. şi h. din mica noastră listă).

Tehnicile româneşti cuprindeau şi rotiri de sabie, după modelul ghioagelor, dar mai ales tăieturi scurte, piezişe, “din alunecare”, împunsături şi răsuciri, prin care sabia „se strecura hoţeşte” prin apărarea duşmanului. De aceea una din exprimările populare pentru aceste arte marţiale cuprinse sub numele de scrimă sau luptă cu sabia era a ştii să (ră)suceşti sabia. Iar un luptător bun era descris ca unul care ştie să răsucească bine sabia.

Intelectualitatea de secol XIX – şi cu atât mai mult cea de după aceea – a făcut uneori (mai târziu, deseori) confuzie între a ştii să răsuceşti bine sabia – ceea ce corespunde unor tehnici de luptă – şi a ştii să învârtă bine ghioaga/buzduganul – ceea ce corespunde altor tehnici de luptă.

Sabia se învăţa – expresiile erau „a învăţa sabie” sau „a învăţa să răsucească spada” – de la părinţi sau fraţi/prieteni mai mari, la cei mici. Mersul cu vitele sau caii la păscut era unul din timpurile preferate pentru aceasta, dar nici pe departe singurul. La început se foloseau beţe sau săbii de lemn. Greu era în primul rând învăţul apărării cu anumite părţi ale sabiei – partea tare, fără tăiş, la săbiile care o aveau, latul sabiei la celelalte. Dar acesta, odată însuşit, dădea încheieturii agilitatea şi puterea pentru celelalte răsuciri ale sabiei, esenţiale în luptă. Şi, totodată, dădea liber la folosirea sabiei propriu-zise, din metal. Foarte apreciaţi erau vitejii, cei care luptaseră cu adevărat (ca voluntari, haiduci, răsculaţi etc.) şi, astfel, aveau o experienţă de mare valoare. La fel ostaşii, fie retraşi, fie activi. Dar, până în secolul al XIX-lea, esenţiale erau frăţiile (de cruce) pentru bărbaţi, respectiv surăţiile pentru femei. Cele mai cunoscute sunt astăzi frăţiile căluşăreşti şi surăţiile aromâne (în special fârşerote) şi moţeşti, dar mai erau şi multe alte frăţii, precum cele ale Junilor, ale Şoimanilor etc., surăţiile Drăgaica ş.a.m.d. Practic legăturile de tip frăţie (sau surăţie) de cruce erau atât de răspândite la Români încât extremiştii greci au încercat să le trateze drept „erezi” spre a le distruge (şi a distruge astfel una din structurile esenţiale ale Neamului Românesc). În cadrul acestor frăţii şi surăţii, în afară de felurite învăţături specifice genului – ca cele privitoare la căsătorie, igienă intimă, sarcină şi naştere etc. – se primeau şi puneau în lucru învăţăturile naţionale (o parte cunoscută de străini ca Jus Valachorum, adică Legea Românească). Printre acestea erau şi luptele, şi în primul rând spada.

căluşarii, elita artelor marţiale româneşti vechi

În „Descrierea Moldovei” Dimitrie Cantemir înfăţişează pe Căluşari în aşa fel încât oricine citeşte despre ei, dacă nu ştie că este vorba despre Români, va crede că este vorba despre şcolile de arte marţiale orientale, cu practicile lor, inclusiv cu înfruntările dintre ele. Într-adevăr, prezentarea în public drept dansatori sau/şi acrobaţi, eventual vindecători sau chiar exorcişti, apare şi la şcolile de arte marţiale din mai multe părţi ale Asiei (în India, China, Japonia, Indonezia, Indochina, Filipine etc.). Dar dacă există o paralelă a practicilor, structura misticii este radical diferită. Căluşarii se raportează categoric şi definitoriu la Biserică, la sărbătorile, canoanele, învăţătura acesteia. Ei reprezintă, în mod clar, o formă de ostăşie paleocreştină, păstrată peste veacuri şi chiar milenii, incluzând tradiţia creştină veche a dansurilor rituale, taumaturgice (atestate încă în Vechiul Testament, prezente în Constantinopolul secolelor X-XII şi din care se păstrează în cultul ortodox horele de la Botez, Cununie şi Hirotonie). În cunoştinţele acestor şcoli de arme căluşăreşti au fost adunate moştenirile traco-ilirice, scito-sarmatice şi celtice, dar mai ales puterea de sinteză genială a armatelor romane, în care felurite naţii au topit, ca într-un aliaj suprem, talentul lor militar.

Cetele căluşăreşti, am putea să le numim, foarte corecte, şcolile căluşăreşti, au fost un mediu rezervat Românilor, închis străinilor. În care arta sabiei a ocupat un loc esenţial, dezvoltând alături formele obişnuite ale luptei şi pe cele acrobatice (cu salturi la înălţime) ori la sol. Confruntările dintre cetele căluşăreşti erau supuse unui cod de legi deosebit de cel civil – conform vechiului Drept Roman sintetizat de Împăratul nostru Iustinian. Ca urmare, chiar dacă se terminau cu morţi, judecătorii (civili) nu puteau să intervină. Această situaţie juridică atestă vechimea şi autoritatea tradiţiei căluşăreşti.

Căluşarii sunt prezenţi în tot limesul roman, din Marea Britanie – unde se mai păstrează formele de Morris Dance, în cea mai mare parte cu băţul în loc de spadă – şi până în Caucaz, unde încă se mai practică forma de sabie (scurtă) şi scut. Românii din Alpi, Moravia, Dinarici, Iliria, Epir, Macedonia, Rodopi, Timoc etc. au păstrat multă vreme Căluşul. Oastea lui Baba Novac, Român din Timoc, adună în primul rând peste o mie de căluşari din sud, alături de care vin vitejii Sârbilor şi Bulgarilor într-o încercare legendară de eliberare de sub jugul turcesc. Şi în armata lui Mihai Viteazul există corpuri de căluşari, unul dintre ei făcând o demonstraţie de joc cu sabia care îi zguduie pe Sigismund şi cei din jurul său – nobili şi ostaşi Unguri, Germani, Valoni etc., oameni pricepuţi în scrimă şi alte arte marţiale europene.

harţa sau duelul românesc vechi

Un termen românesc polisemantic este acela de harţă. Atestat în Evul Mediu, termenul defineşte (1) şi o ceartă între doi – sau mai mulţi – oameni, care pare serioasă însă nu este (şi nu are urmări grave). De asemenea este folosit (2) pentru o ciocnire uşoară, fără un angajament decisiv, între două forţe militare. Dar mai este folosit şi pentru (3) dueluri prieteneşti şi întreceri de luptă călare, ca şi pentru (4) forme de luptă fără arme (litera g. din mica noastră listă).

În harţă (3) se înfruntau doi sau mai mulţi luptători, folosind felurite arme. Preferate erau paloşul ori sabia voinicească şi, respectiv, buzduganul. Aceste forme româneşti ale turnirurilor cavalereşti străine mai purtau denumirea de jută iar, pentru anumite forme care foloseau suliţa (vom reveni mai jos) de halcă.

Prin paloş s-au înţeles de-a lungul vremii mai multe tipuri de sabie, unite prin faptul că erau mai grele decât sabia românească obişnuită (descrisă mai sus). Unele erau curbe, aici intrând şi hangere turceşti, săbii de cavalerie, paloş căzăcesc ş.a.a.; altele drepte, însă foarte late, altele aveau o linie mediană dreaptă, dar partea dinspre vârf era mai lată decât cea dinspre apărătoare (gardă). Termenul, cum se întâmplă adesea în popor, este neclar, semnificaţia variind de la o regiune la alta.

Despre hărăţit – cum suna forma de verb a substantivului harţă – există mai multe consemnări, dintre care amintim o formă populară:

„Începea dar de-a călare

Harţa cea din fuga mare,

Paloşele zăngănind,

Buzduganele-nvârtind
şi din gură chiuind.”

(O formă – cu evidente intervenţii livreşti – o găsim şi la Vasile Alecsandri, în poemul Radu Calomfirescu.)

Priceperea în luptă făcea ca în harţă să nu existe, de obicei, răniţi.

O altă formă a harţei, adică a duelului, era la Români – ca şi la alte naţii – acela dintre conducătorii unor oştiri, mijloc de a încheia – sau deschide – lupta printr-o probă de pricepere şi vitejie. Atestată din Antichitate – probabil cazul cu David şi Goliat este cel mai celebru – această practică a fost păstrată la Români până la începutul secolului XX, ultimele atestări fiind cele ale unor asemenea lupte date de Românii din Macedonia şi Epir – dueluri cu duşmanii Greci, Turci sau Albanezi, ori cu conducătorii unor cete de tâlhari – şi, respectiv, de Românii din Zaporojia şi din unele unităţi ale armatelor ruseşti.

Aceste ultime forme de harţă se terminau adesea cu moartea celor doi luptători, sau, în cel mai bun caz, cu moartea unuia dintre ei. Este un fapt de mare însemnătate, pentru că ne arată, alături de folosirea spadei şi săbiilor în război, faptul că şcoala de arme românească sau, mai bine zis, şcolile de arme româneşti erau dedicate unor tehnici ucigătoare, a căror eficienţă mortală trebuia maximizată. Dacă la trântă şi alte forme asemănătoare scopul era să nu se producă vătămări grave, în lupta cu spada şi alte arte marţiale înrudite, dimpotrivă, ideea era de a ucide cât mai repede, ideal dintr-o singură lovitură.

(În folclorul românesc se străruie mereu pe faptul că viteazul “l-a ucis dintr-o lovitură”, ca semn al pregătirii înalte. Cei care se luptă multă vreme în săbii sau alte arme, inclusiv în trântă sau luptă dreaptă sunt elita celor două tabere – binele şi răul, în basme, Românii şi duşmanii lor în legende etc.)

alte date despre folosirea spadei la Români

În luptele călare se folosea şi scutul, deşi acesta era adesa prins de şa, lăsând mâna stângă să ţină hăţurile. Totuşi era socotit un adevărat voinic sau viteaz acela care putea să-şi conducă în luptă calul doar din genunchi şi glas, fără hăţuri.

Deşi, după cum am arătat, se practica şi lupta călare cu sabia, mai ales la harţă, în fapt călăreţii preferau să folosească, şi la vânătoare, şi la război, arcul pentru depărtare şi fuştea, suliţa sau lancea pentru înfruntarea faţă către faţă. Sabia era folosită mai mult dacă se frângea ori pierdea arma lungă, ori în luptele pedestre.

Ca urmare a acestor tradiţii, este de aşteptat ca lupta cu sabia să fie iubită şi păstrată de Români până în epoca comunistă. De fapt, Scrima este una din artele marţiale acceptate oficial şi practicate ca atare încă în secolul al XIX-lea. În special în forma de scrimă pentru duel şi cea sportivă. Sabia de război este practicată mai ales de cavalerişti, dar şi de ofiţeri (alături de cea de duel). Pentru ei sabia rămâne, până în primul război mondial, o armă esenţială (de obicei ofiţerii erau înarmaţi cu un pistol şi o sabie).

Forme de luptă cu sabia au parte, şi la Români, de influenţe masive din Europa şi Asia, dezvoltându-se în linii xenofile (care păstrează linia unor şcoli străine – franceze, germane, ruseşti, spaniole etc.) sau proprii.

Am amintit mai sus faptul că în prima jumătate a secolului al XIX-lea scrima era larg practicată la Români. Din Munţii Pindului în Zaporojia, din Ţara Cicerilor în Dicia (Dobrogea), orice casă de Român liber avea cel puţin o sabie, dacă nu mai multe. Iar folosirea lor este larg atestată.

Întrebuinţarea în luptă a sabiei este comună încă la Românii din Epir şi vestul Macedoniei în secolul al XIX-lea. Deşi Ion Caragiani menţionează despre activităţile de corsari – anti-otomani – ale multor eroi Români sudici – ceea ce presupune folosirea unor săbii specifice mediului marinăresc – avem încă puţine date în această privinţă.

Românii din Zaporojia folosesc deja în secolul al XVIII-lea săbiile căzăceşti, curbe şi fără crucea apărătorii (gărzii) pe care o avea sabia dreaptă românească, dar întrebuinţează şi suliţele scitice, rămase până în secolul al XIX-lea şi chiar XX.

Şi Românii din Dalmaţia sunt săbieri temuţi până în epoca modernă.

Revenind la scrimă, trebuie să subliniem creşterea masivă a impunerii – pe linie politică – a unor forme străine, cu distrugerea celor autohtone. O atitudine aflată într-un izbitor şi nesănătos contrast cu deschiderea veche a Românilor faţă de tehnici şi arme noi, adaptate la tradiţia proprie.

Nu vorbim aici despre şcolile de arme conduse de străini şi despre influenţa lor. Nu pentru că nu ar fi parte a moştenirii noastre, ci pentru că, din păcate, sunt mai binecunoscute decât tradiţia românească. Italianul Gaetano Biasinni, din Cluj, este un asemenea exemplu [Vasile Hoble, Istoria practicării artelor marţiale în România şi în lume, Ed. Academicpres, Cluj-Napoca, p. 57]. Datorită elevilor şi intelectualilor români din oraş, influenţa lui atingând nu doar mediile maghiare şi germane, ci şi pe cele româneşti. Asemenea practicanţi de scrimă apuseni apar în tot Imperiul Habsburgic – din Cernăuţi în Triest – dar şi în Muntenia şi Moldova, ba chiar şi în Imperiul Rus, marcând o influenţă pe care o putem numi globalizatoare – şi care, în epocă, atinge chiar şi Extremul Orient, unde artele marţiale vest-europene încearcă să se impună în faţa celor locale.

În Principatele Romane Dunărene, devenite Principatele Române sau România după Unirea din 1859, se caută tot mai mult ceea ce nu este românesc. Veteranii Români, de la pandurii din Oltenia şi până la luptătorii din Moldova, nu mai sunt preţuiţi. Săbiile lor, ghioagele lor, suliţele şi sâneţele lor sunt socotite primitive, nerafinate etc. De aceea se preferă „maeştrii de arme” veniţi din Apus. În special cei francezi, deşi nu sunt singurii. În vreme ce peste hotar înspre vest, după cum am arătat, se preferă şcolile de scrimă germană, italiană şi maghiară. Scrima spaniolă – printr-un paradox al istoriei, poate cea mai apropiată de scrima românească veche – este cunoscută la noi mai mult din literatură decât direct.

Totuşi mulţi dintre ostaşii noştri, mai ales cavaleriştii şi unii ofiţeri, păstrează linia românească de sabie. Ce se poate caracteriza prin motto-ul ortodox: toate să le încercaţi, ţineţi ce este bine.
În 1862 prima asociaţie modernă, propriu-zis sportivă, este Societatea de dare la semn, care îşi propusese a uni gimnastica, scrima şi tirul, sub conducerea lui Gheorghe Moceanu, specializat în gimnastică şi tir, şi a profesorului de scrimă Constantin Constantiniu.

Evident, în paralel se studiau aceste discipline şi în şcolile militare.

Tradiţia va fi dusă mai departe, atât în cadrul Gărzii Regale şi a corpului ofiţeresc românesc – dar şi al cavaleriei, pentru care sabia rămâne definitorie – cât şi în cadrul asociaţiilor şi cercurilor sportive, de scrimă etc. Duelul cu sabia – şi pregătirea marţială corespunzătoare – se practică în România până în perioada interbelică. Bunicul meu, fost ofiţer al Armatei Regale, îmi povestea cu nostalgie – şi în şoaptă – despre lecţiile de sabie “din spatele cazarmei” ce erau o adevărată iniţiere pentru intrarea cu demnitate în corpul ofiţeresc. Se foloseau două arme, spada sau rapierul şi respectiv sabia de cavalerie.

După 1944, cu toată desfiinţarea Armatei Regale, unele linii de luptă cu sabia se păstrează, sub supravegherea Securităţii. Printre altele, datorită faptului că însăşi U.R.S.S., ai cărei agenţi şi colaboratori conduceau România, păstra formele militare de scrimă (inclusiv cu baioneta). Iar modelul “fratelui mai mare” trebuia respectat. Ca urmare, aceste forme de scrimă militară – cu sabia, rapierul şi „puşca” (de fapt din lemn) cu „baionetă” (de fapt din cauciuc) – însoţesc scrima sportivă. Desigur, fără a se confunda cu ea. Le confundă însă necunoscătorii.

De asemenea, existenţa pentru o vreme a cavaleriei a păstrat încă, până prin anii ’60, unele linii de şcoală de sabie românească.

În zilele noastre, la început – încă – de secol XXI, scrima se practică în România în mai multe forme.
Există kendo, sau scrima japoneză sportivă, însoţită de kenjutsu, sau scrima japneză de luptă. Care se practică fie ca atare, fie în cadrul unor alte şcoli marţiale (ninjutsu, aikido, aikijutsu etc.).
De asemenea există forme de eskrima – complex marţial din Filipine ce a unit scrima spaniolă, extrem de eficienă, cu artele marţiale şi armele locale.

În sfârşit, există unele centre în care se practică şi sabia de duel apuseană – mai ales ungureşti – dar şi un centru în Bucureşti unde se mai practică sabie românească. În Arad există, de asemenea, Clubul Aradan Martial Arts, unde marele maestru Hajas-Bucher Gabriel (8 dan Shotokan!, întemeietorul stilului de arte marţiale Aradan) face eforturi sistematice, ştiinţifice şi inteligente de (re)construire a unor forme româneşti de luptă cu armele. Spada (de o mână şi de o mână şi jumătate), Daca ori Falxul dacic (“Sabia seceră”), Sica (“Cuţitul curb”), Barda (“Toporul de luptă cu coadă medie”) şi Bâta (ciobănească) sunt principalele arme româneşti studiate aici. Alături, desigur, de lupta fără arme.

Tradiţia merge mai departe, prin munca eroică a câtorva oameni şi a celor care au tăria să îi urmeze.

1. Lupta cu ghioaga. Buzduganul.

Lupta cu ghioaga este o formă de luptă excepţională, tipic românească. Ghiogarii erau o elită militară. Domnitorii Moldovei au avut, secole de-a rândul, o gardă personală de ghiogari (numărând în vremurile bune între 100 şi 200 de luptători).

Ghioagele erau făcute din lemn special, pregătit ani de zile. Tăiat după ziua Sfântului Ioan Botezătorul (adică undeva între 8 şi 24, cel mult 29 ianuarie), lemnul ales era lăsat la adăpost deschis (doar cu acoperiş) până în primăvară. Fie că era vorba despre corn, gârniţă, cer, stejar, nuc sau altă esenţă tare, se preferau, pentru ghioage nodurile lungi. În locul lor se puteau alege o ramură sau o tulpină având forma dorită. Era esenţial ca orice lucrare să fie făcută în lungul fibrelor, astfel încât ghioaga să-şi păstreze toată puterea. Primăvara se curăţa şi fasona, fiind pus apoi la uscat. Uscarea lemnului putea să dureze şi peste 20 de ani. Dacă pentru bâtele obişnuite se putea folosi chiar şi lemn verde – fiind unelte/arme de scurtă folosinţă (azi le-am zice „consumabile”) – în schimb lemnul pentru bâtele bune, dar mai ales cel pentru ghioage, era adesea moştenit din tată în fiu. Tratarea lemnului era şi ea o artă complexă. Se foloseau gudroane – scoase tot din lemn – dar şi mai multe feluri de untdelemn, uneori sare, adesea urina vitelor. Aceasta din urmă era, de altfel, un mijloc răspândit de tratare a lemnului la Românii vechi. În cazul untdelemnului o cale răspândită de îmbunătăţire a calităţilor lemnului era fierberea. Într-un jgheab căptuşit cu lut sau într-unul de piatră ori din lemn se punea ghioaga, turnându-se peste ea undelemnul clocotit. După răcire se scotea, se lăsa la scurs bine, apoi se repeta opărirea. Pentru bucăţi mai mici din lemn se alegea fierberea propriu-zisă în untdelemn. Erau meşteri în facerea ghioagelor care foloseau un amestec de untdelemn, gudroane, răşini, sare etc. Toate aceste tratamente creşteau puterea lemnului, dar îl făceau şi cu totul imun la apă sau umezeală (aici intrând şi cea a sângelui sau sudorii).

Forma ghioagelor semăna cu cea a bâtelor, lungimea lor fiind cel mai adesea „de un stat de om”, deşi erau şi unele mai lungi sau mai scurte – după dorinţa, îndemânarea, puterea şi obişnuinţa ghiogarului. Astăzi am spune că aceste arme erau „personalizate”. Dincolo de aceste variaţii, ghioaga era în principiu o armă lungă sau medie spre lungă. Capătul era gros şi adesea ghintuit cu ţinte de bronz ori oţel, înfipte, uneori la cald, în lemn. Câteodată o fâşie de bronz ori oţel era ţintuită, cu multă iscusinţă, de-a lungul armei, dându-i o rezistenţă şi mai mare; şi, bineînţeles, şi o înfăţişare mai frumoasă.

Ghioaga unea în sine mlădierea şi iuţeala sabiei cu puterea buzduganului şi lungimea unei suliţe medii. Dar cerea, totodată, o pregătire deosebită a luptătorului, precum şi unele calităţi ale acestuia care să-l facă potrivit pentru o asemenea armă. În faţa unei ghioage luptătorul cu sabia avea mari probleme: apărarea cu latul armei – folosită adesea între săbii – ducea aici la ruperea sau îndoirea sabiei; lungimea ghioagei dădea un avantaj net ghiogarului; ghioaga putea fi la fel de iute ca sabia (la unele mişcări mai iute, la altele mai înceată). Cetele de ghiogari foloseau tehnici de lovire „în valuri”, acoperindu-se unii pe alţii în vreme ce dădeau lovituri năpraznice cu o rază eficientă foarte bună. Într-o luptă unul la unul purtătorul de sabie putea avea avantajul compensator al unei arme mai mult sau unei paveze (unui scut), dat fiind că ghioaga se mânuia cu două mâini.

În vremea lui Dimitrie Cantemir garda domnească a ghiogarilor este scăzută la numai 25 (douăzeci şi cinci) de luptători. Ghiogarii dispar în cea mai mare parte în epoca fanariotă. Există sate în care se păstrează fragmente din tradiţia acestei străvechi arte marţiale.

Spre deosebire de ghioagă, făcută din lemn puternic şi lungă, buzduganul era din metal şi scurt. Făcut din bronz, fier sau oţel, urmaş al unor arme preistorice, buzduganul se înrudeşte ca tehnică de luptă cu ciocanul de luptă sau toporul scurt (de luptă, desigur). Era o armă secundară, folosită adesea pentru a sparge scuturile şi/sau armura duşmanului. Greutatea şi duritatea sa erau eficiente pentru o asemenea lucrare, dar lungimea destul de mică era un mare dezavantaj. Buzduganul cu lanţ, care să dea o lungime mai mare armei, avea alte dezavantaje – de manevrabilitate şi viteză în anumite mişcări. De aceea buzduganul a fost mult mai puţin folosit în luptă de Români decât alte arme. El era folosit adesea ca sceptru, adică semn al puterii de către unii conducători.

1. Lupta cu bâta.

Ca şi lupta cu sabia sau formele de trântă, lupta cu bâta a cunoscut foarte multe forme la Români.
Bâtele erau, în mare, de două dimensiuni:

– “scurte”, care ajungeau până în capul pieptului;

– “lungi”, având cel puţin înălţimea proprietarului (de obicei fiind mai înalte, în jur de 1 stânjen*).

Cea mai cunoscută – şi încă păstrată pe alocuri – este “lupta ciobănească” [cu bâtele], în care se foloseau mai ales bâte lungi. Tehnicile de luptă seamănă destul de mult cu ale bastonului lung din China, dar sunt o mulţime de deosebiri inclusiv din pricina armei, care la Români aproape totdeauna, spre deosebire de Chinezi, are un capăt cu măciulie sau cârlig (folosit specific în luptă).

Lupta cu bâta “scurtă”, adică având în jur de 1-1,2 metri, este şi ea răspândită. Ea era – şi este folosită – mai puţin de către ciobani şi mai mult în satele cu alte ocupaţii sau în mahalalele oraşelor.

Foarte rară este azi lupta cu două bâte scurte. Făcăleţul ori sucitorul era tipurile preferate de Românce pentru acest soi de luptă, ce se mai păstrează, fragmentar, în unele jocuri populare din Ardeal şi alte părţi ale Românimii.

Existau şi sporturi ieşite din luptele cu bâta, una dintre ele fiind oina, alta ţurca.

Merită observat aici faptul că străvechea oină este socotită a avea etimologie necunoscută cu toate că popular, se consideră că vine de la oi, fiind la început un joc ciobănesc. Termenul ar fi, prin urmare, de origine latină. Această credinţă populară ni se pare foarte îndreptăţită. Ţurca, pe de altă parte, ca celălalt joc legat de bâtă şi foarte răspândit, are o origine aproape sigur tracică. Folosirea bâtei de Traci şi, respectiv, Romani, este atestată, deci existenţa unor jocuri având asemenea origini – fie ca denumire, fie şi ca obicei în sine – este de aşteptat. Este de asemenea posibil ca oina să vină dintr-un cuvânt tracic (dacic) având o rădăcină indo-europeană comună cu a oii romane (ovis).

Bâtele erau folosite mai rar în război, dar foarte des în duelurile populare. Cronicarii străini – unguri, polonezi etc. – observă că Românii nu luptă între ei cu sabia când se ceartă, ci folosesc fie lupta cu pumnii, fie trânta, fie bâta. Aceste dueluri populare să lăsau, dacă se folosea bâta, cu răniri destul de serioase – de la vânătăi mari şi dureroase la coaste rupte, fracturi etc. Lovirea la cap în asemenea lupte era, în multe locuri, oprită. Şi nu degeaba, fiind situaţii în care astfel de lovituri duceau, şi fără voie, la moarte.

Bâtele erau întrebuinţate şi pentru mânarea vitelor, apărarea de unele animale sălbatice – vulpe, câini sălbăticiţi, lupi etc. – dar, mai târziu, şi în răscoale.

Folosite în trecut ca unealtă, însă şi ca mijloc de pregătire pentru copii înainte de a putea pune mâna pe sabie, bâtele devin tot mai răspândite în epoca fanariotă, înlocuind sabia interzisă de autorităţile abuzive şi anti-româneşti de atunci şi de acum.

Tehnicile de luptă cu bâta se păstrează până astăzi la (unii) ciobani şi în unele obşti săteşti, mai existând chiar şi dueluri populare, chiar şi între sate. Desigur, autorităţile nu au investit niciodată niciun efort în sistematizarea şi promovarea acestor arte marţiale. Dimpotrivă, se străduiesc să le elimine total, pe aceeaşi linie de genocid cultural (şi nu numai) ca şi în secolele trecute.

Un lucru ce se ştie mai puţin astăzi este că bâtele erau folosite – şi pe alocuri încă sunt – şi ca arme de aruncare. Sunt şi astăzi ciobani care pot doborî cu bâta, din aruncare, un iepure sau o pasăre care îşi ia zborul (raţă, fazan etc.).

1. Lupta cu cuţitul.

Folosirea cuţitului în luptă are la Români trei forme fundamentale.

Prima, este folosirea cuţitului ca treaptă în învăţarea spadei. A doua, ca armă de mâna secundă în folosirea spadei. A treia, ca armă de sine stătătoare, ca semn al omului liber, deci înarmat.

Se ştie că primul semn al libertăţii unui om a fost, dintotdeauna, arma. Ca urmare, gestul prin care se pecetluia eliberarea unui sclav în Romania era înmânarea – de către fostul stăpân, de acum tovarăş – a unei săbii scurte, un fel de cuţit mai mare.

Ştiindu-se om liber, era cu neputinţă pentru un Român din vechime să meargă undeva dezarmat.

Cel puţin un cuţit mare la brâu, unul micuţ – o custură – în chimir/brâu/traistă, o bărdiţă sau un topor şi o bâtă bună se lua la orice drum.

Iar folosirea lor se deprindea încă din pruncie, cel mai târziu de la vârsta la care, “băiat mare” (adică la vreo şase anişori), copilul primea întâia custură sau primul cuţitaş, precum şi misiunea de a păzi gâştele sau raţele pe islaz.

Îşi tăia o nuia groasă şi pornea de dimineaţă la drum, având în traistă o bucată de pâine şi una de brânză: era mare, pleca la lucru, avea o răspundere!

Iar pe islaz, purtând de grijă păsărilor, îşi tăia în coaja nuielelor tot felul de desene, la început mai simple, apoi tot mai întortocheate. Ba, cu vremea, de la băieţii mai mari – aflaţi acolo cu vacile sau caii – învăţa să-şi facă mici fluieraşe, ba chiar şi primele bâte; de asemenea sculptate în fel şi chip.

Înainte să îşi dea seama, cuţitul sau custura îi deveneau aproape o parte a mâinii. O unealtă pe care o folosea firesc şi care, la nevoie, putea să devină o armă. Pentru că uneori se ivea o viperă, şi nuiaua groasă ori bâta erau folosite pentru a goni şarpele, dar dacă acesta nu fugea, ci voia să atace, era prins de nuia sau lovit de bâtă, iar apoi i se tăia capul. (Românii învăţau de mici să nu aibă încredere în moartea părută a vietăţilor sălbatice, care poate să fie doar o păcăleală.)

Într-o lume ca cea românească, în care pădurea cădea pe casă ori sălbăticia bătea la uşă, era firesc, deplin firesc, nu doar să cunoşti multe despre viaţa sălbatică, ci şi să ştii să te aperi, să lupţi.
Să mai adăugăm şi faptul că rareori au fost generaţii în care să nu fie tot felul de neprieteni care să vină cu gânduri de jaf, ucidere, viol, răpire şi tot aşa. Prin urmare, era firesc să se înveţe lupta din copilărie. Trânta de pe islaz, urmată de lupta cu bâtele – în joacă la vârste mici, apoi mai serioasă – deschidea calea către lupta cu sabia, cu toporul, ca să nu mai vorbim despre cele cu secera sau coasa şi altele asemenea.

Graniţa între folosirea uneltelor în muncă şi folosirea lor în luptă era dată de nevoie şi bun-simţ (moralitate). De la cuţit la bâtă, de la topor la prăjină sau lance, toate erau şi unelte, şi arme, după cum o cereau împrejurările. Iar folosirea lor era la fel de temeinică şi în muncă, şi în luptă.

Iar prima unealtă-armă la îndemână, ce prin care şi bâta se dobândea şi prelucra să fie bună, era cuţitul.

Pentru Român era evident că orice cuţit este o mică sabie. Folosirea lor este comună în nenumărate aspecte, deosebirile fiind date doar de mărime. A fi înarmat cu un cuţit era o formă comodă şi practică de a fi înarmat cu o sabie.

Am amintit la această din urmă armă (litera a. în mica noastră lucrare) faptul că adesea cuţitul era folosit împreună cu ea. Tehnicile de luptă erau multe, de la blocarea cu spada proprie a atacului adversarului, urmat de un contra-atac la mâna avansat cu cuţitul – şi, eventual, şi un altul, în alt punct, cu spada – şi până la aruncarea cuţitului în faţa duşmanului, în paralel cu alt atac. Bineînţeles, cuţitele cu apărătoare bună putea fi şi ele folosite la blocarea atacurilor, permiţând spadei proprii să caute ţinta mult mai liber. Etc., etc.

În acelaşi timp, folosirea cuţitului ca armă de sine stătătoare este şi ea des întâlnită la noi. Până în secolul al XIX-lea existau în primul rând anumite cnezate/voievodate/jupanate săteşti româneşti în care lupta cu cuţitul era o parte a vieţii de fiecare zi.

În zone precum Bosanci (Bucovina), Oaş (Maramureş) ş.a.a. tradiţia se păstrează până astăzi. Asemenea practicii unor şcoli de scrimă din Germania şi Franţa, care socoteau o mare cinste cicatricele provocate de luptele la care luau parte adepţii, şi în aceste zone cicatricile de cuţit sunt socotite ca o formă de bărbăţie, maturitate, curaj. Chiar şi în zilele noastre, la petrecerile “de obşte” lăutarii sunt puşi pe o “masă înaltă”, o platformă, de fapt, pe care se urcă şi se coboară cu scara. Când începe petrecerea, scara este trasă de lăutari sus, astfel încât să nu fie, din greşeală, ţinta vreunuia dintre luptători. Căci în satele de cuţitari din Bucovina şi Maramureş se socoteşte de neconceput o petrecere fără ceva luptă cu cuţitul şi, ca urmare, câteva tăieturi. La fel ca în practica amintitelor şcoli de scrimă apusene, şi aici nu se ajunge la mutilări sau decese. În general prima tăietură pune capăt “duelului” şi cei doi combatanţi devin spectatori, până se termină “bătălia”, după care petrecerea merge mai departe.

Întrebuinţarea cuţitului în luptă a avut atâtea forme încât este cu neputinţă să le prezentăm, cerând o lucrare – sau mai multe – dedicate subiectului.

Amintim doar că în secolul al XIX-lea dezvoltarea mahalalelor face să apară o nouă clasă de cuţitari, axată nu pe îndemânare în folosirea armei, ci pe întrebuinţarea ei pentru teroare sau crimă. Sişul şi alte asemenea “unelte” sunt folosite prin surprindere, pe la spate. Ca urmare, termenul de cuţitar devine peiorativ.

Totuşi, chiar şi în mahalele existau – şi există – oameni care au păstrat tehnici de luptă cu cuţitul moştenite din satele de origine – româneşti sau nu – ori au preluat tehnici de acest fel din artele marţiale orientale, din sistemele de luptă militare etc.

Nu a existat până acum nicio preluare sistematică, oficială, a tehnicilor populare de luptă cu cuţitul.

1. Lupta cu lancea şi/sau suliţa (lungă).

Sunt arme străvechi, atestate încă din Preistorie. Şi folosite în Antichitate în toată Eurasia şi în nordul Africii.

Cu toate că multora le place să-i vadă în filme pe luptătorii cu sabia sau cu mâinile libere, închipuindu-şi că aşa se lupta în trecut, adevărul este că lancea sau suliţa, în multe forme, au dominat categoric Antichitatea – şi nu numai.

Romanii foloseau suliţe lungi, pentru lupta la distanţă medie-lungă şi suliţe scurte, cu un “gât” din metal subţire, care se îndoia la impact, pentru aruncare (îndoirea gâtului nu-i lăsa pe duşmani să le poată arunca înapoi; după luptă, erau recuperate şi îndreptate de fierari).

Dacii – şi, în general, Traco-Ilirii – foloseau foarte mult suliţa şi lancea care erau cele mai răspândite arme ale lor (după descoperirile arheologice de până acum). Chiar şi Scito-Sarmaţii, vestiţi pentru arcurile lor şi spadele drepte – achinaches – pe care le-au răspândit în întreaga lume, foloseau suliţi  şi lănci atât în luptă cât mai ales la vânătoare. De asemenea aceste arme erau folosite şi de Celţi, precum şi de Germanici şi alte popoare.

Ca urmare, este mai mult decât firesc faptul că lancea şi suliţa însoţesc pe Români totdeauna, până în timpuri foarte apropiate. Unul dintre străbunii mei, voluntar în Războiul de Independenţă, era poreclit “Moş Lance”, pentru că plecase luptase cu o lance pe care o avea “din bătrâni” – şi luptase foarte bine.

De la luptătorii din Botoşani la cei din Apuseni, foarte mulţi sunt Românii care au folosit “coasa de luptă” şi alte forme de lance sau suliţă lungă.

Coasa de luptă era o coasă relativ obişnuită, dar a cărei lamă se putea pune şi în lungimea lemnului, nu doar perpendicular pe acesta. La o lungime a prăjinii de cca. 1 stânjen, adăugarea în lungime a fierului dădea armei o eficienţă înfricoşătoare. (Desigur, existau şi coase de luptă cu o prăjină mult mai lungă.) De la uciderea urşilor sau mistreţilor şi până la război, acestă formă de lance a fost mult folosită de Români în trecut. Este greu de apreciat în ce măsură daca sau falxul dacic era o coasă de luptă ori era inspirată din coasa de luptă, dar există o legătură clară între cele două arme. Desigur, daca avea un mâner mai scurt – cam la jumătate de stânjen -, ceea ce dădea naştere unor tehnici de luptă aflate la jumătatea distanţei dintre spadă ori sabie şi respectiv lance.

Chiar cu tăişul pus în lungul prăjinii, coasa de luptă folosea încă mişcările de cosit, care tăiau dintr-o lovitură – dacă îşi atingeau ţinta – picioarele cailor sau oamenilor. Dar în afară de tăieri putea fi folosită şi pentru împungeri, cu mare eficienţă încă, fiind cunoscute multe cazuri de oameni străpunşi dintr-o parte în cealaltă, dintr-o singură mişcare. Această folosire a coasei este pricina pentru care, spre deosebire de fierul de coasă din Apus – foarte lat – la Români fierul de coasă era îngust. Pentru că Apuseni coasa nu era concepută ca armă, iar ca unealtă lăţimea îi dădea o rezistenţă şi durabilitate mult mai mare. La Români, în schimb, folosirea coasei în luptă era ceva atât de firesc, încât fierul coasei era făcut dinadins ca să poată împunge şi străpunge cât mai bine.

Un avantaj tehnic uriaş – greu de apreciat în lipsa practicii – îl constituie mânerul din lemn al coasei, care dădea nu doar o putere mai mare şi asigura un efort mai mic mânuitorului, dar dădea şi posibilitatea unor schimbări de direcţie mult mai rapide, mai controlate şi cu un efort mai redus.

Toate aceste elemente, adăugate folosirii îndelungate a coasei în muncă şi a lăncii sau suliţei la vânătoare, făceau din luptătorii cu coasa de luptă o prezenţă teribilă pe câmpul de luptă şi unul din secretele rezistenţei Românilor în faţa unor armate de elită la nivel mondial, precum cele mongole sau turceşti.

Lancea – sau suliţa lungă – propriu-zisă, obişnuită, avea cel mai adesea fierul în chip de frunză de salcie. Se adăugau adesea “opritoare“, bare de fier sau oţel laterale, care împiedicau lancea să intre prea mult în victimă (fiară sau om). În cazul lăncii Românii foloseau covârşitor tehnica străpungerii, învăţând să nimerească fiecare punct ţintit, cu o lovitură puternică. Este pricina pentru care Românii puteau, înarmaţi doar cu o lance şi un topor/cuţit/sabie, să facă faţă fiarelor din Carpaţi şi alte locuri, de care se temeau şi cavalerii străini.

Merită să amintim că pentru Românii din trecut sacrificarea animalelor era o necesitate de viaţă, dar şi un act sacru. Vietatea îşi dădea viaţa pentru ca omul să trăiască, iar omul avea de îndeplinit, la rândul său, trei condiţii sfinte: să sacrifice animalul fără dureri (ţipetele de durere nu erau admise, erau un păcat şi o ruşine îngrozitoare, care nu se spăla ani şi ani de zile), să lase sângele, în care este viaţa animalului, să se scurgă în pământ (este odihna vietăţii sacrificate) şi, desigur, la vremea potrivită să se dea şi el pământului, devenind hrană la rândul său, aşa cum se cuvine.

Pentru îndeplinirea datoriei sacre de a sacrifica animalul fără dureri era nevoie ca uciderea să se facă fulgerător, dintr-o singură lovitură. La animalele mici – precum găinile, gâştele, raţele, miei sau iezii – se practica adesea o tăietură fină, cu un cuţit foarte ascuţit, a “venei de la gât”, tăietură care nici nu era simţită ca atare şi care făcea animalul “să se stingă ca şi cum ar adormi”. La animalele mari – porci, viţei, vaci, bivoli etc. – era nevoie însă de o lovitură de amorţire – cu ciocanul greu, toporul sau, la cei foarte puternici, chiar cu pumnul – după care era o singură lovitură ce aducea moartea animalului. Nu erau admise două lovituri de ucidere – era o ruşine să se întâmple aşa ceva – şi nici ca animalul să se chinuie, să ţipe etc. Lovitura fatală se dădea în inimă sau la încheietura dintre cap şi gât (retezând dintr-o dată şi măduva spinării şi vase de sânge esenţiale). Înlocuită în timpurile moderne de cuţit, în trecut lancea era cea folosită pentru aceste sacrificări de animale mari.

Ca urmare, băieţii ce sacrificaseră păsări şi alte animale mici luau parte la sacrificarea animalelor mari întâi ca ajutoare şi, atunci când se socoteau pregătiţi, ca cei care dădeau lovitura ucigătoare. Odată reuşită această lovitură se ştia că sunt bărbaţi şi pot face faţă la luptă şi vânătoare.

Pregătirea loviturii se făcea şi ani de zile, întâi pe prăjini, buturugi şi copaci uscaţi, apoi prin vânarea cu lancea a unor iepuri sau alte vietăţi agere. Controlul câştigat de tineri era uriaş, dar absolut necesar pentru a compensa emoţiile din ziua sacrificării – şi cu atât mai mult pe cele din război.

Pe scurt, lancea era parte a unui ethos complex, a unui întreg mod de viaţă. La fel cum era şi coasa de luptă, unealtă-armă românească străveche.

Păstrăm câteva rânduri pentru folosirea lăncii de către călăreţi. Românii au avut, în această privinţă, o istorie bogată, începută din Antichitate şi lichidată abia în timpul Comunismului.

Alergările de cai în care călăreţii aveau de luat în lance felurite ţinte erau ceva obişnuit la Românii din nodrul Dunării şi din Dicia (Dobrogea), din părţile Dunării de Mijloc (Panonia) şi până dincolo de Don. Ţintele – dovleci, pepeni, tigve, mere – erau puse pe pari la felurite depărtări, sau atârnate de frânghii. Călăreţii alergau pe rând pe aceeaşi cale hotărâtă pentru toţi, mişcându-şi lancea din mers pentru a străpunge fără greş toate ţintele. Pentru cei mai iscusiţi se foloseau şi ţine mişcătoare, ajungându-se până la aruncarea unora prin faţa sau latura calului, ca să fie străpunse din fugă.

Denumiţi uneori de Polonezi şi Sciţi sau Daci, Românii dintre Nistru şi Doneţ erau vestiţi pentru iscusinţa lor în folosirea lăncii de pe cal, îndemânare pe care au lăsat-o moştenire Cazacilor.

Dacă lancea se păstra nesmintit în mâinile luptătorului, în schimb suliţele erau aruncate. Şi aici călăreţii români aveau întreceri ca cele de mai sus.

Ca un specific românesc, nu existau premii pentru aceste întreceri, în afara simplei – simplă? – recunoaşteri a îndemânării luptătorilor şi, bineînţeles, mai ales a celor din frunte.

Halebarda era un fel de lance având capătul într-o formă complexă, precum aceea de topor sau altele asemănătoare. Era folosită mai ales de trupele orăşeneşti, gărzi etc. Modelul era, de obicei, venit din Apus.

Coasa de luptă, în afară de rostul său în răscoale sau războaie, era o apărare în faţa atacului unor fiare la vremea cositului.

Vânarea mistreţilor, cerbilor, bourilor, zimbrilor sau bivolilor sălbatici şi altor animale mari, dacă nu se făcea cu arcuri mari – practică mai rară, dar nu foarte rară – se realiza cu lancea sau suliţa lungă.

Existau şi vânători obişnuiţi cu folosirea unor suliţe scurte (de origine romană) pe care le aruncau cu mare iscusinţă. Acestea avea adesea un fier mai lung, cu un vârf în formă de frunză de salcie sau de săgeată, care intra adânc în ţintă. Folosirea lor în luptă producea răni grele.

Ţeapa era o formă primitivă de lance sau suliţă, în care fie fierul (bronzul) avea o formă foarte simplă (de con sau cui), fie – mai des – lipsea cu desăvârşire. Făcute din lemn tare, drept, verde sau uscat, acestea erau ascuţite la un capăt astfel încât să străpungă bine dar să se rupă greu. Pentru întărire se practica pârpălirea, adică o uscare-carbonizare parţială a capătului în foc (în jar sau în flacără deschisă, după dorinţa şi priceperea fiecăruia). Ţepele se foloseau fie ca lăncile, fie ca suliţele, după caz. În unele lupte folosirea lor era apropiată de a bâtelor cu deosebiri specifice (date de forma diferită a capetelor).

1. Tragerea cu arcul şi alte arme înrudite

Aceste arte marţiale au rădăcini extrem de vechi. Scito-Sarmaţii, Tracii, Galii şi Romanii aveau toţi trupe naţionale dedicate arcului.

La Români arma aceasta era la fel de firească precum spada, lancea şi altele asemenea. Orice bărbat român ştia, în afară de a răsuci spada şi a călări, să întindă arcul.

Cei care au practicat tirul cu arcul ştiu că, de fapt, în aceste cuvinte se ascunde esenţa tragerii cu arcul.

Până în secolul al XIX-lea Românii au practicat mai multe forme de tragere cu arcul.
Vânătoarea cu arcul a cuprins

– vânatul mic “de pământ” (iepuri, vulpi, nevăstuici etc.)

– păsările mici (prepeliţă, ieruncă, potârniche etc.)

– vânatul iute (căpriori, cerbi, capre negre etc.)

– vânatul mare (mistreţi, urşi, zimbri, bouri etc.)

S-a practicat, de asemenea, şi pescuitul cu săgeata, fie folosită singură, fie trasă din arc. Dar era mai mult un joc sau un antrenament, decât o îndeletnicire comună (aşa cum erau vânătoarea şi lupta).

Ca model, Românii foloseau mai ales arcul scitic (pe nedrept numit de unii “mongol”), atestat la ei din vremuri foarte vechi. Dar se întrebuinţau şi alte forme de arc, de la arcul lung la tot felul de modele străine. Precum în cazul sabiei, şi în arta tragerii cu arcul au fost primite – şi date – nenumărate influenţe.

De asemenea săgeţile variau de la beţele ascuţite folosite de copii pentru arcurile lor simple – de la nuia cu sfoară la unele sculptate cu migală spre a fi cât mai bune – şi până la cele cu tot felul de vârfuri. Desigur, vârfurile de piatră folosite pentru săgeţi în Preistorie – şi bine atestate la noi – făcuseră de multă vreme loc vârfurilor din metal, deşi la nevoie s-au mai folosit şi cel din piatră sau unele din lemn tare.

În multe locuri folosirea arcului era nu doar o tradiţie de familie, ci una regională. Rivalitatea dintre arcaşii de Orhei şi, respectiv, de Soroca, este celebră. Existau şi alte grupuri de arcaşi în toată Românimea – precum arcaşii călare din Tigheciu sau pedeştri cei din bălţile Dunării.
De asemenea, existau mai multe forme de tragere cu arcul la ţintă, mai ales din trapul sau galopul calului.

O formă de harţă (a se vedea şi litera a. din mica noastră listă) era aceea în care oamenii se întreceau în tragerea cu arcul.

De la sfârşitul secolului al XIX-lea tragerea la ţintă fixă devine tot mai mult singura acceptată de autorităţi.

Astăzi, deşi permisă în ţările normale, vânătoarea cu arcul sau arbaleta este cu totul interzistă în România, formele tradiţionale de tragere cu arcul nu se mai practică, iar statul dispreţuieşte făţiş această formă străveche de cultură românească.

Pentru că am amintit de arbaletă, merită spus că această armă se răspândeşte la Români cel târziu în secolul al XV-lea, dar este mult mai puţin folosită decât arcul. Este prezentă foarte rar la vânătoare, socotindu-se, pe drept cuvânt, că încurcă foarte mult la furişatul atât de necesar acestei îndeletniciri. Mai mult, folosirea arcului cu săgeţi pentru vânatul mic – păsări, iepuri etc. – făcea necesară o tragere rapidă mai mult decât una la depărtare. Ori arbaleta, dimpotrivă, asigură o tragere mai bună la depărtare, dar cu o viteză mai mică. Prin urmare, ea a fost folosită cel mai mult în apărarea cetăţilor sau alte forme de război. Şi aproape dispare odată cu răspândirea armelor de foc, ce îndeplinesc aceeaşi funcţie.

armele de foc

Aşezăm aici, alături de arc şi arbaletă armele de foc, deoarce sunt o continuare – cu alte mijloace – ale acestora.

Prin puşti la început Românii înţeleg ceea ce astăzi numim tunuri.

Nu ştim exact data introducerii lor la Români, dar subliniem că ele vin peste o străveche tradiţie de război românească, aceea a maşinilor de luptă.

Acestea din urmă au fost folosite de mai multe popoare antice, dar Romanii au fost, în Vest, maeştrii acestora, după cum au fost şi Chinezii, în Est. (Alt punct în care cele două popoare imperiale se întâlnesc…)

Deşi Tracii nu foloseau maşini de luptă în mod tradiţional, Dacia devenită în secolul I d.Chr. regat clientelar roman învaţă foarte bine această tehnică romană, folosindu-se chiar de inginerii romani trimişi să o ajute să îşi fortifice apărarea.

Ca urmaşi ai Romanilor, şi Românii vor păstra, multe veacuri, felurite maşini de origine romană, de la moară la cele de luptă. Din păcate, mai ales în slujba Grecilor care preluaseră controlul Romaniei şi impuseseră limba lor ca limbă oficială (“Imperiul Bizantin”).

Această tradiţie face ca trecerea de la maşini de război la puşti-tunuri să se facă uşor de către Români.

Găsim artilerişti români de excepţie în majoritatea marilor armate şi conflicte din secolele XV-XVII, unul dintre ei fiind, din păcate, cel căruia i se datorează găurirea zidurilor Constantinopolului de artileria “turcească”.

Petru Rareş, ca exemplu, dezvoltă un nou tip de tun, “tunuri-legate” sau, cum a fost numit mai târziu, “tunul-revolver”. Acesta constă în trei sau mai multe ţevi de tun unite între ele prin ţevi mai mici, socotite asfel încât aprinzând pulberea de la o ţeavă să tragă apoi, pe rând, şi celelalte.

Alte tunuri româneşti au fost tunurile populare, făcute din lemn de cireş – eventual bine legat.

De la toate acestea – şi altele pe care nu le mai amintim – se face trecerea la puştile propriu-zise, printre formele vechi cunoscute şi la noi numărându-se în primul rând flinta sau sâneaţa (cu gura mai largă sau mai stânsă, cu lungimi mai mari sau mai mici ale ţevii, cu fitil sau cremene etc., etc.).

Puştile vor înlocui treptat arbaletele, dovedindu-se cu timpul mai bune şi la vânătoare, şi în război. Iscusinţa tragerii la semn trece de la arc – sau arbaletă – la puşcă şi chiar la pistol sau revolver. Merită amintită priceperea deosebită a vânătorilor de munte, vestiţi şi pentru precizia cu care trăgeau cu puşca, dar şi talentul deosebit nu doar în folosirea spadei sau sabiei, ci şi în tragerea cu puşca al Românilor din sud (Epir, Tesalia, Macedonia etc.). Tot aici adăugăm şi ambiţia multor ciobani români dinainte de Comunism de a fi cât mai buni la trasul cu pistolul (revolverul), vânătorii români ai secolelor XIX-XX, care excelează în arta folosirii armelor de foc înclusiv în condiţii grele şi de la distanţe neaşteptate, pasiunea ofiţerilor români pentru tragerile de precizie etc.

Din păcate, şi sporturile sau artele marţiale legate de armele de foc – de la biatlon la tir viteză – sunt mai mult descurajate decât încurajate în Republica România.

Totuşi în ultimii ani şi tirul cu arcul a luat ceva avânt – un merit mare în această privinţă îl au şi Ungurii din Ardeal, pasionaţi de acest sport – iar airsoftul şi paintballul tind să compenseze cât de cât lipsa din domeniu.

1. Lupta cu mâinile libere.

Cea mai cunoscută este tipul de forme de luptă numit “trântă”. Acesta este însă, trebuie să înţelegem, un termen global, ce acoperă multe stiluri vechi. Există mai multe feluri de trântă românească. Există trânta obişnuită, există trânta ciobănească, există harţa ş.a.m.d. Pe scurt, avem următoarele linii:

1. Trânta voinicească avea o serie de limite şi a fost practicată până în anii ’90, inclusiv în cadru oficial (Campionatul Naţional Sătesc de Trântă). Nu folosea piedici. Erau permise apucările, strangulările din picioare, aruncările. Cel pus primul la pământ era socotit învins. Lupta nu se ducea la sol.
2. Trânta propriu-zisă, numită şi trânta ciobănească, se dădea până la imobilizarea adversarului. Orice procedee de prindere, aruncare (“proiectare”), presiune/forţare a încheieturilor, răsucire, strangulare etc. erau permise. Nu erau permise loviturile. (gen judo)
3. Harţa sau bătaia adăuga la procedeele din trânta ciobănească şi loviturile – cu cotul, palma, pumnul etc. -, singurele limitări fiind ochii, gâtul şi zona inghinală. (gen jiu-jiutsu)
4. Trânta oltenească, trânta în cruce, trânta ciobănească în cruce (acestea două pleacă dintr-o prindere “în cruce” făcută de cei doi), harţa sau bătaia pe cete şi alte asemenea variante.

O formă de trântă voinicească a fost practicată în România până în anii 90, când s-a renunţat la ea. În Republica Moldova încă se practică, având statutul de sport naţional.

Lupta cu pumnii s-a practicat şi ea, dar apare ca practică de sine stătătoare numai din secolul al XIX-lea – sub influenţa şi forma box-ului. Până atunci era parte din “harţă” sau “bătaie” (litera g), punctul 3. din mica noastră listă) şi multe din luptele începute cu palme sau pumni se terminau în ceea ce numim astăzi “luptă la sol”.

Ca un mic element specific, se folosea adesea “lovitura de ciocan”, un pumn dat de sus în jos, preferabil “în moalele capului”, care scotea din luptă pe duşman pe loc (sau cel puţin încerca asta). A nu se confunda cu “lovitura de topor”, dată cu muchia palmei, un fel de shuto-uchi, shomen-uchi sau yokomen-uchi, folosită de asemenea în harţă.

Cât au iubit Românii lupta cu mâinile goale (libere) se vede şi din versurile care au însoţit răspândirea armelor de foc:

Cin’ se ţine de voinic

Iese seara pe colnic

Fără puşcă ori pistoale

Numai cu palmele goale.

Înfruntarea în luptă dreaptă sau altă formă de trântă era socotită cea mai cinstită cale de încheiere a supărărilor între voinici.

1. Alte practici marţiale.

Aruncarea cu praştia, lupta cu toporul ori securea, folosirea laţului – de pe jos ori călare -, lupta cu îmblăciul, Drăgaica (în trecut “jucată”, asemenea Căluşului, cu săbii scurte, cu cuţite sau cu bâte scurte – sucitoare -), lupta cu furca şi alte asemenea forme au existat de asemenea. Pentru unele dintre ele avem mai multe mărturii şi se păstrează şi astăzi unele forme (ex.: Drăgaica). Altele sunt în întregime uitate (aruncarea laţului, lupta cu îmblăciul etc.).

Praştia – cu cele două forme fundamentale, praştia propriu-zisă şi crăcanul – constituie o formă atât de deosebită de arc încăt am socotit necesar să fie inclusă în altă categorie. Folosită ca armă de război şi vânătoare în trecut, a devenit încă din secolul al XVIII-lea apanajul copiilor, care se distrează cu ea şi astăzi. În trecut era o parte a artelor marţiale.

Lupta cu biciul avea şi ea mai multe forme, unele tipic româneşti, altele de influenţă mongolă (astăzi dispărute). Biciul cu bilă sau biciul cu cârlige erau forme strict de război ale acestei arme. Din păcate, sunt mărturii că în secolele XVIII-XIX unii dintre boieri – urmaşii cavalerilor români din Evul Mediu – foloseau biciul cu bilă pentru a-i bate cumplit pe unii dintre supuşi.

Românii Călători foloseau adesea laţul în prinderea cailor, o practică moştenită de la Scito-Sarmaţi – cunoscuţi pentru folosirea laţului – şi pe care au dus-o în America, în cursul imigraţiilor româneşti din secolele XVII-XIX. Tipic pentru prăbuşirea României vechi, folosirea lui a ajuns să fie aproape cu totul uitată chiar la Români, puţini, foarte puţini fiind cei care mai cunosc ceva din vechile tehnici. În luptă laţul era folosit pentru a lua prizonieri, fiind cunoscută folosirea lui în vremea lui Ştefan cel Mare, de pildă.

Îmblăciul este ceea ce am putea numi forma românească a nunchac-ului. Consta dintr-o prăjină de un stânjen sau mai mult, având legată la capăt, cu o frânghie sau fâşie de piele de câteva palme, o bucată de lemn lată. Unii dintre ţăranii români foloseau în luptele lor această armă teribilă, eficientă împotriva călăreţilor şi altor luptători duşmani. “Morişca” – o mişcare prin care capătul liber, mobil, se învărtea foarte iute perpendicular pe prăjină -, “roata” – o mişcare de rotire în paralel cu prăjina -, “coasa” – o mişcare de rotire în paralel cu prăjina şi solul – sunt câteva din tehnicile specifice acestei arme. În afară de lungimea sa, un alt avantaj era dat de faptul că, spre deosebire de formele extrem-orientale ale acestor arme, îmblăciul nu putea răni pe mânuitor, ceea ce permitea cele mai năpraznice lovituri. Sunt mărturii ale unor îmbălciuri de luptă, care avea capătul (mobil) din bronz ori fier, legat cu lanţ de prăjină (printr-un manşon de asemenea din metal, fixat cu pene şi cuie).

Furca este o armă străveche, antică, existentă şi la Romani şi Traco-Iliri, dar aproape uitată. Folosită cum trebuie ea putea ţine la distanţă sau chiar ucide până şi un urs. În luptă ea era o replică formidabilă pentru lance sau suliţă şi sabia de cavalerie. Ca orice armă lungă de acest tip, intrarea în distanţă a unui spadasin o făcea aproape inutilă. Dar la distanţă – şi era uşor de păstrat distanţa cu un lăncier, suliţaş ori călăreţ – era folosită pentru “prinderea” armei duşmane, după care urma fie dezarmarea, fie o lovitură în lungul armei inamice. O tehnică imposibilă pentru lance, suliţă ori sabie. Unele furci aveau un mâner lateral, din lemn – în felul coasei – care dădea posibilităţi suplimentare de control şi manevrabilitate.

Păpuşa era o formă de antrenament pentru femei, practicată doar de acestea, într-unele din surăţiile româneşti de altădată. Fetele intrate în surăţie primeau o bucată de lemn moale (răchită, salcie, mai rar brad), de formă oarecum dreptunghiulară, dar cu un capăt rotunjit. Aceasta era învelită – nu foarte strâns – într-o pânză de cânepă sau in (cât mai rezistentă). Pânza era legată ca un fel de săculeţ, lăsând o parte ca o “fustă”. Capătul opus trebuia muşcat din ce în ce mai adânc. Ţelul era ca până la urmă fetele să poată muşca dintr-o dată capătul, făcând un rotund în părte sau cu totul desprins de restul bucăţii de lemn şi care reprezenta “capul” păpuşii. Vechea zicală populară muşcăturile sunt pentru fete venea de la acest obicei şi de la rostul lui: în faţa unui agresor care o întrecea ca putere şi îndemânare, fata pregătită cu păpuşa, chiar “dezarmată” în aparenţă, avea în rezervă arma unei muşcături teribile, care putea ucide fără greş dacă prindea zona unor vase de sânge importante (gât, încheieturi etc.).

Desigur, în afară de acestea mai există multe alte arme şi forme de luptă, ca şi de pregătire de luptă (antrenament) pe care nu le-am amintit.

Probabil ar fi trebuit să dedicăm şi capcanelor sau curselor câteva rânduri, însă, oricum, lucrarea a ieşit mai lungă decât ne-am propus.

Încheiem, deci, aici, subliniind iar şi iar:

Aceasta este doar o listă generală a artelor marţiale româneşti mai vechi şi mai noi. O listă modestă, cu rol de informare, fără pretenţii academice. După cum spune cuvântul străbun, cine ştie mai bine, mai bine să facă.