Evie cea bizară

(Lecturi potrivite/recomandate de Alexandra)

de Tessa Nadir

 Abia mă întorsesem dintr-o călătorie de afaceri atunci când părinţii mei au decis să o invităm la noi pentru câteva săptămâni pe mătuşa Diane. Eram istovit şi nu-mi ardea de musafiri, dar mătuşa deja ne trimisese bilet prin care ne anunţa că sosește cu tren de la Londra, aşadar eschiva nu era o opţiune pentru mine. Desigur că în aceste momente, în care scoteau vesela cea mai bună, argintăria, retezau cele mai frumoase flori pentru a le pune în vaze şi făceau alte prostii precum ondulatul părului cafeniu al mamei mele, părinţii mei uitaseră subit dispreţul londonez care însoţea aerul orăşenesc al mătuşii mele. Noi provincialii eram nişte biete creaturi lipsite de cultură şi tact şi deşi ne suporta cu greu îi plăceau totuşi aerul curat şi păşunile verzui pe care micul sat i le ofereau.

— Este bine pentru plămâni şi pentru ochi să stai aici, nu şi pentru creier! Te tâmpești în doar câteva minute interacţionând cu aceşti oameni!

Acestea erau primele ei cuvinte după ce o conduceam prin sat până la casa noastră. De fiecare dată. Şi eu fierbeam în suc propriu, la foc mic şi ori de câte ori aveam ocazia îl lăsam pe tata să meargă după ea, dar acum era prins între două consultaţii, astfel că sarcina aceasta imposibilă căzu pe umerii mei.

M-am trezit cu noaptea în cap, mi-am îmbrăcat costumul de in pe care îl adusesem cu mine de la Geneva, numai bun pentru lunile de vară toridă şi m-am suit în automobil. În timp ce luam cu graţie curbele maiestuoase o ploaie neaşteptată se dezlănţui şi când am coborât la gară, am aterizat fix într-o băltoacă care mă împroșcă până la brâu. Diane tocmai cobora din tren, ajutată de hamal şi nu am avut un răgaz ca să mă aranjez, măcar. Eram boţit, şifonat, prost dispus şi desfigurat la faţă de ciudă.

— Vreme capricioasă, mă consolă ea sardonic, cu zâmbetul frivol.

Ştiam că nu mă compătimeşte, ci e doar dezgustată şi poate că mă şi urăşte. Iar eu aş fi strâns-o de gât cu multă plăcere, dar totuşi, nu eram chiar aşa de sălbatic cum îşi imagina.

— Noi la Londra mereu ştim când urmează să plouă. Nu există surprize şi nici gafe vestimentare.

Am înghiţit şi această găluşcă mizând că la judecata de apoi va cântări cu greutate această reţinere a mea. I-am aruncat bagajele cu o imensă satisfacţie şi apoi ne-am angajat în obişnuitul tur al satului. De obicei această doamnă fină şi bine îmbrăcată, cu ochi albaştri pătrunzători îşi începea asaltul verbal cum ajungeam la prima poartă sărăcăcioasă a vreunei case de ţărani. Acum tăcea şi tocmai când mă gândeam că ar fi bine să îndoi tivurile pantalonilor mei uzi şi plini de noroi, scoase o exclamaţie îngrozitoare. Ceva între miorlăitul unei pantere şi ţipătul unei păsări exotice. Eram la singura răscruce de drumuri care împarte satul în patru direcţii şi brusc am pus o frână infernală.

— Este iarăşi fiinţa aceea bizară! arătă spre figura plăpândă de peste drum.

— Este doar Evie, am râs eu forţat.

— Mereu stă la răscruce de drumuri. Şi uite cum se holbează!

— Priveşte oamenii şi maşinile care trec pe aici. Se joacă.

— Este atât de sinistră încât mă trec frigurile.

— Este doar o fetiţă retrasă, am murmurat eu prosteşte, preocupat să conduc mai departe.

— Are o figură diabolică! Nici n-aş vrea să petrec o noapte în satul acesta ştiind că e şi ea aici! Întoarce! Mă întorc la Londra! Pur şi simplu nu suport!

— Dar mătuşă! Evie n-a făcut rău nimănui! Are zece ani! Şi vine furtuna…

— Sfinte Doamne! îşi făcu cruce cu mâinile înmănuşate. Nu-i a bună! Grăbeşte-te spre casă!

O preferam acidă şi sarcastică decât paranoică şi isterică. Biata Evie, în rochia ei de flanel albastru nu e tocmai o apariţie strălucită, dar în fond este doar un copil drăgălaş. Fiică a unor oameni cumsecade, era adesea văzută pierzându-şi timpul pe drumuri, privind lumea cu ochii ei mari, inteligenţi. Nu vorbea mult, nici măcar întrebată, dar această timiditate era specifică fetelor de vârsta ei. În nici un caz nu o vedeam o ameninţare aşa cum o descria mătuşa mea, cea cu nasul pe sus. Ajungând acasă, unde mama o calmă cu un ceai de tei şi ea continuă să ne înşire spaimele ei în legătură cu Evie, tatăl meu, tăcut şi profund din fire, îi spuse:

— Dar Diane, draga mea soră, tu eşti atât de mondenă, doar nu crezi în lucrurile acestea.

— La Londra este la modă, suspină mătuşa ca şi cum ar fi avut o tonă de greutate pe piept. Vrăjitoria, şamanismul, deochiul, farmecele. Toate acestea sunt un subiect foarte actual. Nici nu ies din casă fără o brăţară roşie în jurul gleznei.

— Dar asta e caraghios, râse mama, cu bunăvoie.

— Nu ai mai râde dacă ai ştii că pisica unchiului Gerald a fost omorâtă prin hipnoză.

— Asta e şi mai nostim, interveni şi tata, care este medic generalist.

— Prietenele mele îşi află ursitul cu ajutorul magilor de pe Regent Street. În boabe de orz ţi se ghiceşte absolut orice.  Viitorul, moartea, persoana din viitor în care te vei reîncarna, câte vieţi anterioare ai avut… Pentru suma potrivită…

— Ei, aici e buba, zâmbi tata. Pentru bani şi eu aş putea să-ţi ghicesc multe.

— De parcă nu o faci! se rățoi Diane. La medici e acelaşi lucru doar că vă place să vă ascundeţi sub plapuma transparentă a ştiinţei. Trageţi de ea în toate părţile, în toate colţurile, ca să explicaţi diferite fenomene, dar se rupe exact în mijloc şi nici o teorie nu vă mai stă în picioare!

— Asta nu e o discuţie potrivită pentru ceai, inteveni mama, înainte ca tata să fie provocat şi să se avânte să-şi apere profesia.

— Şi asta e partea pozitivă a ocultului, continuă mătuşa netulburată. Câte rele se pot face cu ajutorul lui! Boli teribile, morţi subite, ghinioane, tot felul de influenţe negative. Să mă crezi pe cuvânt, acesta este noua putere mondială! Cine o cunoaşte o să ne biruie pe noi toţi!

— Dar biata Evie nu a ieşit niciodată din sat, am intervenit eu subit.  Cum ar putea ea să fie un mag cu asemenea cunoştinţe?

— Prin naştere, evident! Aceştia sunt cei mai puternici!

— Şi ce propui? Să fie arsă pe rug? întrebă tata în zeflemea, abia abţinându-se să nu plescăie ceaiul.

— Eu nu mai discut cu profani ca voi! sări ca arsă Diane. Să nu ajungem la spusele mele! gesticulă nervoasă, trântind uşile de la salon, lăsându-ne baltă, ca pe nişte ciorapi uzaţi.

— Mătuşa ta e mai nebună cu fiecare vizită pe care ne-o face, îmi spuse tata cu ochii dansându-i de amuzament.

— Nu e măritată, asta e! Dacă ar fi… începu mama să ne explice, dar niciunul dintre noi nu mai era dispus să asculte, aşa că am lăsat-o singură să-şi savureze ceaiul de bergamote.

Zilele trecură în tihnă şi fură chiar plăcute în prezenţa mătuşii mele care nu mai aminti de cazul sărmanei Evie. Deşi fata se juca în fiecare zi la intersecţia de drumuri, holbându-se la trecători şi clătinându-se oarecum anormal de pe un picior pe celălalt, Diane se abţinu să ne mai zică vreo vorbă despre ea. Probabil că sesizase ridicolul spuselor ei şi decisese pur şi simplu să o ignore. Cu pletele desfăcute şi cu rochiţa în vânt  Evie părea o nălucă şi abia după ce am fost făcut atent am observat că într-adevăr e ceva straniu cu ea, cu comportamentul ei. Dar copil fiind avea destul timp să treacă peste această singurătate şi această fire retrasă a ei. Faptul că nu se juca cu ceilalţi copii, cu mâinile în noroi şi cu păpuşile de pai mie îmi transmitea că este doar mai inteligentă ca ei. Aproape că regretam că va creşte şi se va maturiza. Asemenea celorlalte fete va avea nevoie de curtezani, admiratori şi atunci nimeni nu îşi va mai aduce aminte de Evie cea care rătăcea pe drumuri. Iar eu atunci voi fi mai bătrân şi aşezat la casa mea iar mătuşa va fi o bătrână urâtă şi foarte cicălitoare. Dar sunt sigur că o să ne aducem aminte de bănuielile ei şi o să râdem cu poftă.

Şi sigur că am fi râs dacă nu s-ar fi întâmplat ceva care deschise cutia Pandorei, lăsând să iasă toţi monştrii sacri ai îndoielii şi suspiciunii. Şi pentru nişte ţărani cu mintea necoaptă un foc de paie poate însemna un adevărat incendiu.

Totul începu într-o după-masă târzie când stăteam în sufragerie la o partidă de bridge, cu câte un păhărel de brandy şi când tocmai istoriseam şansele cailor pe care pariasem bani. Diane era convinsă că aveam să îi pierd pe toţi şi tata îşi încrunta sprâncenele în semn de dezaprobare. Mama tăcea şi ne bătea pe toţi servindu-şi doar atuuri de treflă, făcând ca echipa femeilor să aibă un scor impresionant.

Deodată cineva bătu violent în uşă şi nu mai aşteptă să răspundem, năvălind direct în sufragerie. Era tatăl lui Evie şi o ducea pe aceasta în braţe. Într-o cămaşă albă, cu picioarele străvezii şi cu mânuțele palide aş fi zis că este moartă. Dar se mişca, se zvârcolea şi scotea nişte sunete terifiante. Tata, azvârlind cărţile de acolo, imediat sări să o consulte. O întinseră pe canapea în timp ce fata îşi încleşta degetele şi pumnii, trăgând de cuvertura de pat și scoţând nişte şuierături de groază.

— Estelle, adu-mi geanta de consultaţii, repede! o zori pe mama, în timp ce o imobiliza pe Evie.

Mătuşa, împietrită de consternare se refugie în pragul uşii, de acolo privind spre bolnavă, cu nişte ochi plini de o spaimă de nedescris. Ţinându-şi palmele lipite de gură, de abia se abţinea să nu ţipe. Tremura toată şi ştiam că este în pragul unei căderi nervoase, astfel că m-am dus să o liniştesc. Între timp mama sosise cu echipamentul şi tata, înconjurat de sătenii care între timp se îmbulziseră în sufrageria noastră, încercă să o ajute pe Evie să respire. Ţăranii priveau stupefiaţi această operaţiune şi în mintea lor începeau să încolţească tot felul de poveşti. Tata, furibund, se năpusti cu întrebări spre părintele lui Evie:

— Ce a mâncat? Ce a băut? Unde a fost?

— Ca de obicei, răspundea acesta spăşit, îngrijorat. Ca de obicei.

Tata trecu la examinarea mâinilor şi picioarelor ei, care erau pline de nişte erupţii violacee. Apoi, oarecum mai liniştit îi făcu o injecţie şi foarte curând Evie putu să respire mai uşor. În continuare scotea nişte huruituri nu prea plăcute auzului şi oamenii din jur deveneau şi mai neliniştiţi.

— O să fie bine, îi linişti tata. A avut o alergie, nu ştiu de la ce. Cel mai bine să o ţineţi o perioadă departe de tot ce face „ca de obicei”. Nu o mai lăsaţi de capul ei pe drumuri! Cine ştie, o fi cules vreun  fruct din pădure.

În ciuda faptului că Evie era vizibil din ce în ce mai bine feţele sătenilor trădau o nelinişte nevrotică. Nu credeau o iotă din explicaţiile doctorului şi priveau în jurul lor ca şi cum din orice unghier vreun spirit rău ar fi putut să-i înhaţe. O cercetau pe Diane cu mult interes şi puteam să jur că pe undeva nu își ținuse gura și povestise cuiva despre prostiile cum că fata ar fi un mag rău. Acum toată gloata părea să-i dea dreptate şi nimic, nicio dovadă a ştiinţei nu mai putea să-i întoarcă de pe această pantă a suspiciunilor. Şi ca şi cum nu era de ajuns, Diane ţâşni din mâinile mele şi apropriindu-se de ei începu să ţipe, cu un glas plin de disperare şi agonie:

— Nu medic îi trebuie! Duceţi-o la preot! Până nu vă nenoroceşte pe toţi!

Din acel moment panica cuprinse satul. Toată lumea începu să şuşotească pe la colţuri, să umble cu grijă pe uliţe, să evite cu prisosinţă răscrucea de drumuri, care se zvonea că ar fi blestemată şi Evie ajunse să fie şi mai marginalizată.  După ora şase nu mai vedeai suflet de om pe străzi şi dintr-un sătuc plin de voioşie se transformase într-unul în care oamenii îşi roteau ochii pândind colţurile şi umbrele, ca nu cumva să fie fermecaţi de ceva rău. Evident că eu nu credeam o iotă din aceste scorneli de-a dreptul fantastice care porniseră de la mătuşa mea guralivă, pusă pe criticat mereu. Eram convins că dacă un nebun porneşte un zvon şi reuşeşte să facă pe alţi câţiva să-l urmeze trebuie să fie şi oameni cu mintea limpede, aşa ca mine, care să vadă lucrurile aşa cum sunt cu adevărat. Biata Evie este doar un copil bolnav, nimic mai mult.

Într-o zi când mă întorceam din nenumăratele mele călătorii de afaceri am întâlnit-o pe Evie în acelaşi loc, ghemuită în praf, jucându-se cu nişte crenguţe. Drumul era pustiu din toate direcţiile, aşa că am încetinit ca să pot să o privesc mai bine. Peste tot pe unde mergem în ultima vreme eram sfătuit pios şi în şoaptă ca nu cumva să mă aproprii de ea. Toate interdicţiile începeau cu „ Să nu cumva…” şi mi se punea o gheară în stomac de indignare ori de câte ori auzeam asta de la cineva. La o petrecere privată a primarului Sawyer am răbufnit ca un taur: „Ei şi ce mi se poate întâmpla dacă mă apropii de ea?” „Îţi leagă destinul, în veci nu te mai însori şi nici copii nu o să ai!” dădu verdictul Diane, la unison cu alte cucoane mai de vază ale satului. Am fost pur şi simplu scârbit de acest răspuns şi am decis să-l şi uit.

Acum, mânat de acestă provocare de a-i sfida pe săteni am decis să cobor din maşină şi să mă duc spre Evie care în continuare îşi vedea de joacă, murmurând un fel de cântecel. Când am ajuns în dreptul ei mă privi speriată şi se dădu înapoi. Atunci am văzut că îi sângera genunchiul drept şi nişte pietriş se afla înfipt în rană. Primul meu gând fu să o iau acasă unde îi puteam dezinfecta rana cu soluţiile tatei.

— Vino, am să am grijă de buba pe care ţi-ai făcut-o la genunchi, am întins mâna spre ea.

Nici vorbă să o ating! Privirea ei era plină de furie şi respingere.

— Haide Evie! Nu am să-ţi fac nici un rău! am exclamat exasperat.

— Rău, murumură ea cu privirea întunecată. Foarte rău mersul cu dumneata!

— De ce ar fi?

— Părinţi.

— Ţi-au spus să nu mergi cu străinii, desigur. Dar eu nu sunt străin. Vrei să rămâi aici singură cu buba la picior sângerând?

— Îhî, îngână ea cu ochii mari, rotunzi, speriaţi.

— Nu prea îţi plac oamenii, aşa-i Evie?

  • Nici ei nu plăcut Evie.

— Nu e adevărat, am râs eu. De ce spui asta?

— Eu pericol pentru oameni, replică cu o sinceritate devastatoare.

— Deloc! Vino să-ţi arăt! Nu o să păţim niciunul dintre noi nimic.

Am reuşit într-un final să o conving să se suie în maşină împreună cu mine, dar nu înainte de a se întoarce şi de a da cu piciorul în claia de crenguţe pe care o construise cu destulă migală. Ceea ce mătuşa mea ar fi numit vrăjitorie, eu numesc o alăturare inofensivă de  lucruri pe care natura i le oferise pe post de jucării, în lipsa unora scumpe, învelite în hârtie creponată pe care Diane le vedea expuse în vitrinele de la Londra. Cu toţii ne-am jucat acoperiţi până la coate în praf, murdărie şi noroi, în tufişuri şi pe străzi şi niciunul dintre noi nu devenise un mag periculos.

— Îţi place să te joci aici, aşa-i? De ce? am întrebat-o în timp ce ne deplasam spre casă.

— E locul meu, îmi răspunse simplu, privind în faţă prin geam.

— Bine, Evie! Mă bucur că ţi-ai creat un mic univers al tău, un loc al tău unde să te simţi bine. Asta e tot ce contează, am asigurat-o cu un surâs.

Odată ajunşi în încăperea răcoroasă unde tata obişnuia să-şi consulte pacienţii,am întins-o pe pat şi am început să cotrobăi printre nenumăratele sticluţe verzui. Am găsit un dezinfectant pe bază de alcool şi mă pregăteam să îl aplic pe un tifon steril în momentul în care mătuşa mea, însoţită de vreo alte trei gaiţe își făcu apariţia. Toate dădură din mâini cu o disperare infernală încercând să schiţeze nişte cruci, scuipară ca nişte găini oripilate în direcţia noastră şi murmurară rugăciuni în latină cu o viteză de care nu le credeam în stare. Eu mi-am văzut de treabă, în sensul că am aplicat bandajul usturător pe genunchiul fetei şi în mod firesc aceasta ţipă aproape involuntar. Atunci, Diane însufleţită de cumulul de demonstraţii bisericoase ale celorlalte, se repezi în faţa fetei şi sâsâind, pe o voce tremurândă, dar plină de ură , îi zise:

— N-ai să poţi să mă atingi, Creatură! Uite că port protecţie!

Își săltă rochia, arătându-şi breteaua de mătase roşie înfăşurată de glezna ei.  Celelalte femei procedară la fel şi în vacarmul creat am avut noroc să o iau în braţe pe Evie şi să mă pot furişa afară cu ea, acum că genunchiul ei era în ordine.

După această aventură nu am mai văzut-o pe fetiţă o perioadă de timp. O lăsasem la locul ei şi îmi luasem la revedere de la ea zâmbind, reamintindu-i că nimic rău nu se întâmplase. Însă la scurt timp, într-o dimineaţă foarte devreme tata veni furios acasă. Avea lacrimi în ochi şi mirosea a tărie. Ochii lui, foarte negri acum urlau de furie şi am simţit-o pe mama lipindu-se de mine în timp ce-şi strângea capotul în jurul ei. Tata nu dormise acasă, dar acest lucru era o obişnuinţă având pacienţi asupra cărora obişnuia să vegheze. Însă această furie sălbatică nu îi era caracteristică.

— M-am bătut cu reverendul Magony, ne anunţă şi noi am rămas înmărmuriţi.

Văzând feţele noastre consternate, continuă:

— Evie este în stare foarte gravă.

— Dar ce s-a întâmplat? se auzi vocea panicată a mamei.

— Are pneumonie săraca fată.

— Dar este vară, am murmurat eu nemaiînţelegând nimic.

— De asta m-am bătut cu reverendul. Se pare că sătenii au apucat-o pe Evie şi au dus-o la biserică, cerându-i imperios să facă ceva cu ea, să alunge răul din ea. Sunt atât de însufleţiţi de prostiile lui Diane încât nu mai gândesc, nu mai văd nimic altceva decât cum să scape de biata fată.

— Şi ce s-a întâmplat la biserică?

— Au scăldat-o toată noaptea în apă rece sfinţită. Iar şi iar, până când a căzut din picioare de febră. E răcită cobză la plămâni. Şi asta nu e tot…

— Dar ce mai e?

— Are ambele şolduri şi spatele de un roşu violet încât te dor ochii dacă te uiţi. Au bătut-o cu crucile de lemn până când săraca fiinţă s-a prăbuşit. M-au chemat când abia mai respira.

— Şi te-ai încăierat cu Magony? am întrebat eu imaginându-mi cu greu scena în care tata, un gentleman perfect se ia la bătaie cu măruntul şi îndesatul Magony.

— Nu m-am putut abţine, am turbat de furie şi neputinţă. Nu ştiu, Estelle, nu ştiu dacă va supravieţui.

— Dumnezeule! se cutremură mama, punându-şi ceva pe umeri şi luând-o spre casa unde locuia familia lui Evie.

— Biata Evie, am murmurat  eu, cu tristeţe, aducându-mi aminte cu ce pace îmi povestise că își găsise un locşor al ei. Ce soartă urâtă, nemeritată.

— Mă gândesc serios să o trimit pe Diane acasă, zise tata prăbuşindu-se în fotoliu, obosit.

— Cred că ar fi cel mai bine!

— Nici n-am de gând să mai stau prea mult! rosti mătuşa apărând în pragul uşii. Am auzit că nu mai are mult de trăit. V-am scăpat de pacoste!

— Diane, te rog – mârâi tata – vorbeşti despre o fetiţă foarte bolnavă pe care nu ştiu cum să o ţin în viaţă.

— Iar eu nu ştiu cum să vă smulg demonii din braţe ca să nu îi mai îmbrăţişaţi atât de creduli!

— Haideţi să ne liniştim, am propus eu în grabă. O partidă de bridge, mătuşă, diseară?

— Nici vorbă! îmi aruncă, plecând ofensată.

Pe Evie o îngrijiră cu rândul părinţii mei. Din când în când mergeam şi eu dar recunosc că mi se păreau foarte respingătoare acea piele albă, zbârcită de boală, camera îmbâcsită şi mirosul greu care atârna ca un plumb. Era ceva atât de morbid încât aveai impresia că poți să inhalezi moartea încetul cu încetul, ca printr-o pâlnie. Apoi simţeai cum se răspândeşte în corpul tău sănătos, făcându-te depresiv, slab, prăpădit. Am fost mai mereu prost dispus şi mai mereu la cuţite cu mătuşa mea care se încăpăţânase să nu plece acasă până nu avea să vadă cum se va desfăşura tratamentul lui Evie.

Evie însă nu se lăsă şi încetul cu încetul învinse boala şi doar câteva vânătăi urâte mai aminteau de acea noapte de coşmar. Cât fusese Evie în convalescenţă, satul revenise la normal, oamenii zâmbeau, se salutau şi mergeau nestingheriţi pe uliţe. Când trecea vreunul la răscrucea de drumuri unde fetiţa îşi făcea veacul doar atunci puteai să zăreşti o urmă de nelinişte pe chipul lui. De obicei se opreau, făceau cruce şi plecau grăbiţi mai departe. Când Evie își recăpătă forţele într-atât cât să poată să iasă la joacă la locul ei obişnuit, abia atunci se declanșă din nou panica. Atunci mătuşa în loc să plece la Londra începu să se închidă în camera ei sau să iasă seara la tot felul de întâlniri tainice. Am ştiut că ceva îngrozitor va urma…

Şi nici nu am avut mult de aşteptat. Într-o frumoasă seară de iulie, când mă pregăteam să mă delectez cu o carte bună şi cu nişte gin tonic înecat într-o lămâie verde am auzit o mare larmă venind de afară. Până m-am descotorosit de papuci, primarul era deja în casa noastră, ascunzând-o pe mama în debara, ca nu cumva să fie găsită. Sătenii erau furioşi pe noi, mai ales pe tata. Disperat şi înnebunit de spaimă l-am întrebat unde este tata şi îmi răspunse vag că l-ar fi închis în clădirea primăriei ca să nu fie ţinta grupului învrăjbit. Îmi recomandă cu o voce dură să stau cu mama, ascunşi în debara în caz că vor pătrunde în casă. După ce plecă, răvăşit şi cuprins de panică am început să strig după servitori, dar niciunul nu se mai afla în serviciul nostru. Am înţeles că aleseseră să se alăture grupului revoltat. Am asigurat-o pe mama că totul va fi în ordine şi am rugat-o să rămână închisă în acel spaţiu strâmt, apoi am luat puşca de vânătoare a tatei şi am pornit spre casa lui Evie.

Mi-a luat ceva timp să ajung acolo fără să fiu observat de masa mare de oameni care stătea ciorchine în faţa intrării modeste a familiei fetei. Băteau în poartă, strigau, se îmbulzeau, aveau cruci imense făcute din lemn pe care le ridicau spre cer, aruncau cu apă sfinţită în curte şi mai mulţi dintre ei ardeau tămâie. Erau furioşi şi puşi pe fapte mari. Dacă m-ar fi văzut sunt sigur că viaţa mea ar fi fost în pericol, astfel că m-am strecurat cât de încet şi fără zgomot am putut, spre partea din spate a casei. Acolo printre căpiţele de fân şi grajdul de lemn am zărit-o pe mama fetei, ducând-o în braţe pe Evie şi ascunzând-o printre puţinii cai pe care îi aveau.

Atunci am înţeles că sătenii trecuseră de poartă şi pătrunseseră în curte şi în casă. Se auzea vocea sfioasă a tatălui, încercând să-i facă să înţeleagă că fata nu se mai află acolo. După un scurt moment de larmă şi învălmăşeală am văzut că uşa fusese aruncată practic afară şi oamenii se îmbulziseră în curte pentru ca apoi să o ia spre grajd şi spre căpiţa unde mă ascundeam. Traseră de uşile grajdului cu o hotărâre care mă cutremură. Parcă erau posedaţi, mânaţi de o mânie periculosă şi irevocabilă.

— Ieşi afară de acolo, fiinţă haină! am auzit vocea mătuşii mele, venind din mijlocul grupului care fremăta de nerăbdare.

Nu veni nici un răspuns, lucru care încinse mânia revoltaţilor şi mai mult. Tăbărâră pe uşile grajdului şi traseră ca nebunii, sfâşiind lemnul putrezit scoarţă cu scoarţă. Când în sfârşit uşile cedară, fărâmiţându-se, Evie scoase un ţipăt de groază. Atunci mânat de o extraordinară forţă de decizie, cu dinţii strânşi de furie şi cu ochii scăpărându-mi de o nebunie sălbatică am luat puşca şi am tras în aer. Doar un foc de avertizare. Bufnitura puternică, în ecoul nopţii se părea că produsese rezultatul scontat. Liniştea se aşternu şi toate privirile erau îndreptate în direcţia mea. Iar eu şedeam ca o statuie, strângând puşca şi privindu-i cu ură. Aş fi vrut să-i găuresc pe toţi rând pe rând, dar mi-era imposibil, căci mai aveam doar două gloanţe şi ei n-ar fi venit unul câte unul, ca mieii la tăiat, ci s-ar fi năpustit asupra mea, smulgându-mi puşca şi îngenunchindu-mi mândria şi voinţa.

Lucru care se şi întâmplă. Când își reveniră din uluiala pe care le-o produsese gestul meu eroic, l-am auzit pe primarul Sawyer:

— Băiete, doar nu o să ne împuşti pe toţi?!

— Nu o să o facă! Luaţi-i arma! strigară mai mulţi la unison, în timp ce eu încercam să-i ţintesc pe toţi care făceau pasul spre mine.

Am fost dezarmat într-un mod ruşinos, pus la pământ şi dojenit ca un copil de către primar.

— Nu ne mai sta în cale, vrei? mă sfredeli cu privirea lui de gheaţă în timp ce lumea spumega şi se îmbulzea în grajd.

Iată cât de mic e pasul de la erou la un om care acționase prosteşte şi impulsiv. Am procedat total greşit, îmi repet de un milion de ori prin minte şi mă simt de fiecare dată neputincios şi furios. Dacă aş mai fi stat în ascunzătoare… dacă aş fi folosit puşca într-un alt moment, îndreptată către o persoană şi nu spre cer… Acum eram la închisoare, dar nu mai aveam regrete.

Am fost împins odată cu gloata şi dezarmat, doar ca să fiu martor la terifianta imagine a disperării unei fiinţe absolut nevinovate. Faţa congestionată de frică a mamei fetei era sfâşietoare şi insuportabil de privit. Evie tremura din toate încheieturile, dar avea o ţinută demnă, curajoasă şi capul ei mic de copil zvâcnea dintr-o parte în alta, încercând să anticipeze care dintre săteni se va năpusti asupra ei. Mama ei se așeză în genunchi, implorând milă, iertare şi îndurare. Dar nu avea pe cine şi nici nu fu ascultată. Caii nechezau cu patos, prevestind tragedia care urmă.

— Creatură rea ce eşti! o acuză Diane, în cor cu alţii.

— Nu sunt rea! țipă plângând fata.

— Te vom scoate afară din acest sat, vicleano! Pe noi nu ne duci de nas cu chipul de fetiţă!

Diane începu să înainteze spre Evie împinsă şi încurajată de mulţimea tumultuoasă, însetată parcă de sânge şi suferinţă; total orbită de ură şi spaimă. Fata, într-un crâmpei de speranţă, inconştientă de urmările gestului ei, apucă furca de lângă ţarcurile cailor şi cu răsuflarea tăiată o aținti spre pieptul mătuşii mele. N-am apucat să ţip, am deschis doar gura, mimând vorbirea, căci nici un sunet nu-mi părăsea gâtlejul. Şi până la urmă ce rost ar mai fi avut şi strigătul meu implorator? Niciunul. Evie deja comisese gestul monstruos, iar Diane zăcea într-un morman de haine însângerate, horcăind o spumă roşiatică pe nas şi pe gură. În ochii ei, înainte să se stingă lumina vieţii, era încă acolo adâncimea întunecoasă a urii. Sunt convins că murise cu ură în suflet şi ochi şi o detestă pe Evie şi dincolo de moarte. Cât despre Evie, ea se prăbuşi cu furca în mână şi cu un suspin de copil, cu vocea plină de vinovăţie, se uită înspre noi şi spuse:

— Acum sunt rea.

Pe Evie am văzut-o la multă vreme după acest incident. O duseseră la închisoarea de femei din  Holloway unde datorită poveştilor macabre care circulau în jurul ei fusese încarcerată într-o celulă individuală. După ce una sau mai multe dintre femei fuseseră găsite moarte, palierul fusese golit şi Evie rămăsese singură în acel sector. Izolarea, mizeria şi suferinţa o cuprinseră în totalitate. Când am revăzut-o, după mulţi ani de la incidentul cu Diane, arăta îmbătrânită şi pierdută. Nu ştia în ce dată eram, dacă era zi sau noapte şi era prea puţin conştientă ca să putem discuta lucruri serioase. Într-una dintre vizite, atunci când i-am dus bomboane de ciocolată pe care le înfulecă dintr-o înghiţitură, îmi spuse ceva straniu:

— Ţi-aş cere iertare, dar nu pot să o fac pentru că e nemeritat.

— Nu trebuie, i-am spus eu. Diane s-a purtat îngrozitor cu tine, noi toţi ne-am purtat inuman. E o greşeală comună.

Dădu din cap, apoi am lăsat-o în lumea ei. Probabil că gândurile îi rătăceau la răscrucea de drumuri, unde cred eu că fusese cea mai fericită. Înainte să ies, îmi spuse cu o voce fermă:

— Nu o să te însori.

Într-adevăr, nu m-am căsătorit niciodată şi nici copii n-am avut. Dar asta e doar o coincidenţă.

Despre autoare:

Tessa Nadir ( n. 1988, Braşov) este scriitoare de romane poliţiste, SF-Fantasy şi Horror. A absolvit Facultatea de Drept şi Sociologie din cadrul Universităţii Transilvania Braşov. A studiat Medicină Legală, Criminalistică, Psihologie. Are aptitudini psiho-pedagogice atestate prin diplomă. A urmat cursurile unui liceu bilingv având certificate pentru mai multe limbi străine inclusiv engleza. A participat la mai multe concursuri ale Universităţii cu lucrări în domeniul dreptului civil şi penal. A făcut voluntariat în cadrul departamentului de executare silită a C.E.B. Braşov, apoi a lucrat ca jurist.

A debutat în 2015 cu romanul poliţist Sânge şi Flori de Portocal (editura Tracus Arte) în cadrul Târgului Internaţional Gaudeamus, avându-l alături pe scriitorul şi poetul Octavian Soviany. Lansarea de la Braşov şi cartea au fost prezentate într-un articol din Monitorul Expres.

În 2016 a urmat romanul SF-Horror Lacrimi de Ceacâr (editura Vremea), în cadrul Târgului de Carte Bookfest avându-i ca invitaţi pe Silvia Colfescu şi scriitorul Michael Haulica. Lansarea de la Braşov a fost prezentată în articolul „O lume stranie dezvăluită la Braşov” în secţiunea de Cultură a Adevărul.ro (de  Ionela Roşu).

Dr. Prof. Univ. Virgil Borcan despre Lacrimi de Ceacâr: „…Lacrimi de Ceacâr ne pune în faţa unei poveşti imaginare, într-un decor care nu e neapărat science-fiction, fără să fie propriu-zis nici lumea noastră de azi. Iubirea şi ura, fidelitatea şi trădarea, vocaţia şi ratarea, atent dozate şi într-un perfect balans narativ sunt puse în pagină de Tessa Nadir cu o surprinzător de bună cunoaştere psihologică, astfel încât elementele de fantasy nu obturează nicidecum verosimilitatea personajelor. Iubitorii genului au de ce să se bucure, ca şi cititorul obişnuit de altfel, fie el şi din mult deplânsa „eră cibernetică” pe care, iată, o trăim.”

În 2017 a publicat romanul poliţist Vremea Justiţiarului, la editura Vremea, în cadrul Târgului Internaţional Gaudeamus, avându-i alături pe  Silvia Colfescu şi scriitorul şi criticul literar Oliviu Crâznic.

Silvia Colfescu despre Vremea Justiţiarului:” … povestirea ne duce în lumea misterioasă a tulburărilor minţii, izvor de complicaţii infinite, de aventuri neprevăzute şi de deznodăminte neaşteptate. Personaje pe care le îndrăgeşti, priviri luminoase de chihlimbar, raţionamente greşite de la început – chiar dacă din dragoste de dreptate, tot ce se întâmplă în această carte surprinde cititorul, făcându-l să n-o lase din mână până la ultima pagină. Şi atunci cu regret.”

Blogul personal: tessanadirblog.ro.

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #53 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.