Fiicele noastre de sare

 [text premiat la Blecher Fest 2018]

de Norbert Matei

Bărbatul purta un smoking negru și pantofi lăcuiți. Stătea întins pe o parte, cu ochii închiși și obrazul și umărul drept îngropate în nisip și apă sărată, acolo unde valurile spălau țărmul cât era ziua de lungă.

Apa venea și îl acoperea până la brâu, apoi se retrăgea pentru scurtă vreme. Doar ca să facă același lucru din nou. Și din nou. Bărbatul era un om al apelor, iar oceanul nu putea trezi un om al apelor. Doar soarele putea. Așa că atunci când dimineața începu să se consume, spre prânz, iar razele să iasă din nori, bărbatul deschise ochii și trase cu poftă aerul curat în plămâni.

Ce simțea el nu era ca o mahmureală și nici ca trezirea extenuantă la viață a unui naufragiat care călcase apa toată noaptea. Uneori își imagina că trebuie să fie mai aproape de ce simt balenele eșuate. Avusese de făcut ceva important. Un plan fusese pus la punct și responsabilitatea fusese numai a lui, iar el dăduse greș. Acum se afla acolo, fără să își amintească ce făcuse sau, mai degrabă, ce nu făcuse.

Se ridică într-un cot și își scutură nisipul de pe față și din păr, apoi își dezmorți maxilarul. Particulele aspre îi scrâșniră  puternic între măsele până să se strâmbe și să le scuipe, chinuindu-se să invoce fiecare picătură de salivă pe care o avea în corp. Aruncă apoi o privire la linia orizontului. Un petrolier robust în depărtare. Țipete de pescăruși. Zgomotul valurilor. Se ridică în capul oaselor și privi peste umăr. Dune de nisip și smocuri de iarbă uscată. Un gard din bârne de lemn, care nu despărțea nimic de nimic. Din nou, țipete de pescăruși.

Lăsă mâna dreaptă să-i alunece în buzunar ca și când ar fi fost programată să facă asta și să scoată între două degete o bucată de hârtie udă și împăturită în două. O scutură cu grijă și o lăsă să se usuce în vântul sărat pentru câteva clipe, apoi o deschise și citi.

11:56. ALICE ARSENEAULT. 7. TOCMAI A ÎNVĂȚAT SĂ MEARGĂ PE BICICLETĂ.

Autorul mesajului folosise un creion pentru a așterne pe hârtie cuvintele, care erau scrise cu majuscule tremurate și erau despărțite de câte un punct bine apăsat în foaie. În unele locuri apăsase atât de tare că foia era găurită. Era o gaură înainte de TOCMAI A ÎNVĂȚAT SĂ MEARGĂ PE BICICLETĂ și una după.

          Aruncă încă o privire spre ocean și încă una în spatele lui, la dunele de nisip, apoi se ridică cu totul. Încercă pentru o clipă să își amintească poziția corectă a picioarelor. Trebuiau să fie paralele? Nu trebuiau? Cu mâinile ce trebuia să facă? Anumite lucruri îi veneau de la sine. Altele nu. Hotără să încerce și să vadă ce funcționează, iar asta îl ajută să rămână în poziția corectă definitiv.

          Analiză din nou biletul. O oră marca începutul mesajului.

11:56.

Își flexă ușor brațul stâng vrând să-și consulte ceasul, dar cele două limbi metalice indicau ora 03:15. Știa că ceasul lui nu rămăsese pur și simplu fără baterie. Cu fiecare spargere a valurilor de țărm, bărbatul începu să își amintească. Unele lucruri erau mai clare decât altele. Alte lucruri erau pur și simplu. Toate îl dureau la fel de tare.

Un pescăruș tăie aerul aproape de capul lui și slobozi un țipăt ascuțit. Bărbatul băgă cu grijă biletul înapoi în buzunar și ascultă vuietul care venea de după dunele de nisip. Era acolo o șosea, iar pe ea treceau mașini. Unele dintre mașinile acelea aveau să se oprească la doi kilometri spre stânga lui, în parcarea restaurantului pescăresc La Tortue Tardive.

Avea o treabă acolo și era uregentă. Simțea că timpul nu era de partea lui. Era ca și când viața lui sau a cuiva drag depindea de asta, așa că o luă din loc.

Pe lângă toate astea, nu băuse decât apă sărată în ultima vreme. Deci îi era sete.

***

           Alice Arseneault parcă în fața restaurantului, apoi mai rămase o vreme în scaun, cu mâinile pe volan și centura trasă peste piept. O mulțime de întrebări nu îi dădeau pace și roiau în capul ei ca niște viespi sălbatice, dându-i o migrenă teribilă.

          Mai întâi își dădu jos ochelarii de soare, pe care îi băgă la loc în tocul lor, iar tocul îl lăsă să alunece în geantă. Apoi decuplă centura. Apoi aruncă o privire în oglindă. O mulțime de întrebări nu îi dădeau pace. Ce anume căuta acolo nu mai era una dintre ele.

          Deschise torpedoul și băgă mâna în mormanul de cărți de vizită, pliante și articolele decupate din ziare și reviste. Toate abordau aceleași subiecte și promovau aceleași servicii: vrăjitoare, clarvăzătoare, ședințe de spiritism sau ghicitoare. De sub ele trase afară un telefon vechi, de culoare argintie. Cu niște ani înainte telefonul îi ținuse secretă aventura pe care o avuse cu un bărbat cu 20 de ani mai tânăr ca ea. Acum, chiar dacă nu mai avea de cine să ascundă lucruri, telefonul acela îi păstra în secret durerea. Deși se gândea la moartea fiicei ei mai mult ca la un gol, pe care niciuna dintre femeile acelea, care pretindeau că au puteri speciale sau talente nemaivăzute, nu fusese în stare să i-l umple. Cu excepția uneia dintre ele.

Cu unghia degetului mare împinse în sus ecranul telefonului și tastă codul de securitate, apoi reciti ultimul mesaj. 11:56. LA TORTUE TARDIVE. MASA 7. EL VA FI ACOLO. TE ROG AI GRIJĂ. MADAME M.

Își verifică ceasul: 11.54.

Băgă telefonul în geantă, ieși din mașină și intră în holul restaurantului.

          Fata care era însărcinată cu primirea clienților purta pantaloni albi de costum și un tricou în dungi și se fâstâci o vreme când Alice își dădu numele.

          „Ești nouă?” o întrebă Alice schițând un zâmbet.

          Fata ridică privirea și aprobă, scuturându-și bărbia și strângându-și rușinată buzele.

          „Uite-mă.” o ajută Alice indicând cu degetul arătător pe tabel numele ei. „Masa 7. Alice Arseneault!”

          „Da, desigur, doamnă Arseneault!” intonă fata cu o voce tremurândă.  „Soțul dumneavoastră a ajuns deja!”

„Nu e soțul meu!” îi răspunse Alice privindu-și mâinile.

„Desigur. Veniți dupa mine, vă rog?”

          Alice ezită. Acolo, în hol, în partea opusa pupitrului din lemn împrejmuit de plase de pescuit al hostessei, se afla o oglindă ovală montată între niște fotografii vechi îngălbenite și un colac de salvare. Făcu un pas în fața ei și își dădu jos balonzaidul maro, împăturindu-l în două și așezându-și-l pe braț, rămânând doar în puloverul alb și blugii evazați albaștri. Își scoase repede rujul din geantă și își corectă buzele, apoi se ciupi încet de pielea flască de pe gât și își masă ușor obrajii ridați. Apoi își aranjă părul cărunt.

          „N-o să mă recunoască!” șopti ea, după care porni pe urmele hostessei.

***

          Până în momentul acela, bărbatul în smoking de la masa șapte bău nici mai mult și nici mai puțin de cinci sticle de apă rece de la robinet. Când hostessa o aduse pe Alice Arseneault la locul ei, bărbatul ținea capul dat pe spate, iar lipită de buze sticla cu numărul șase. O ochi cu privirea pe Alice, care se așeză de partea cealaltă a mesei, dar nu coborâ sticla de la gură. Continuă să bea până când nu mai fu nimic de băut în ea, iar atunci lăsă sticla transpirată pe masă și o astupă la loc cu dopul de plută, se șterse la gură cu șervetul din farfurie și închise ochii, savurând senzația pe care lichidul rece și nesărat i-l lăsase în gură. Simțea cum apa dulce curge prin el cu repeziciunea unui izovr natural, reanimându-i fiecare părticică din corp. Degetele și brațele și picioarele și umerii își recapătaseră forțele. Spatele i se îndreptase și fruntea i se descrețise. O pâclă parcă îi acoperise până atunci ochii, dar dispăruse complet în momentul acela.

          Alice îi făcu un semn ospătarului și comandă un pahar de vin roșu.

„Bună!” zise ea privindu-l atentă, încercând parcă să-l memoreze cât de bine putea. Bărbatul era tânăr și avea ochii la fel de albaștri ca oceanul pe timp de vară. Pielea care îi acoperea maxilarul proeminent era bărbierită impecabil, iar părul negru și lucios pieptănat peste cap. Purta un smoking negru și o cămașă albă cu jabou care, în opinia lui Alice, păreau cel puțin demodate. Mâinile îi erau mici și păreau fine, ca ale unui bărbat care nu avusese din cele mai obișnuite și grele preocupări în viață.

          Bărbatul era mereu cel care spărgea gheața. Oamenii pe care îi întâlnea nu erau tot timpul din cei mai vorbăreți. Nu îl mai salutare nimeni așa, până în momentul acela. Se gândi la ce să răspundă și aruncă o privire în jur.

Un scâncet de copil într-un căruț. Cineva sorbind zgomots dintr-un pahar. Porțelan zgâriat de tacâmuri. Ospătarii trecând prin ușile batante ale bucătăriei. Muzică în surdină. Râsete. Zgomot de vase. Cineva întrebând dacă își poate fuma țigara electronică înăuntru. Pahare ciocnindu-se. Cineva sugând zgomotos conținutul unei stridii. Pocnetul unei sticle de vin spumant proaspăt deschise. Cineva luptându-se cu cochilia unui crab. O fetiță intrând în restaurant, de pe terasa care dădea spre plajă, împreună cu tatăl ei înalt, îmbrăcat în pantaloni gri, cămașă bleumarin și pălărie Panama. Fetița purta o pelerină de ploaie verde și ținea în brațe un zmeu.

          „Fiica mea iubea zmeele!” răspunse el urmărindu-i pe cei doi „I-am făcut unul pe care am desenat împreună o rachetă! Cred că i-a plăcut ăla în mod special.” făcu o pauză și își mută privirea către sticlele goale din fața lui, apoi o privi pe Alice în ochi. „Își dorea să ajungă în spațiu!”

          „Cred că toți copii își doresc să devină astronauți.”

          „Nu și ea. Nu a apucat!”

          „Fiica ta?”

          „Nu. Fiica ta!” îi răspunse el rece „Nora a fost numele ei. Părinții ei au vrut să o trimită la Le Rosey, pentru că e cea mai bună școală din Elveția. Dar nu a apucat. Îmi pare rău pentru asta.” făcu din nou o pauză, analizând sticlele goale „Acum tatăl ei își trăiește durerea cum poate. Mama ei face la fel. Dar mama ei s-a săturat. De aia a venit aici. Pentru că s-a săturat. Și crede că eu pot s-o ajut.”

          „Și poți?”

          „E treaba mea să o ajut…”

***

          Chelnerul reveni la masă cu un pahar de vin roșu. La indicațiile bărbatului în smoking plecă și reveni cu încă o sticlă de apă de la robinet, apoi le strânse pe cele goale pe o tavă rotundă și plecă din nou.

„Te-ai gândit bine la asta! Nu te pot conduce dacă nu te-ai gândit bine la asta!” spuse bărbatul în smoking după ce bău și a șaptea sticlă dintr-o înghițitură.

Alice Arseneault nu-i răspunse. Sorbi de câteva ori din vinul ei, fără să își dezlipească privirea de el.

„Când ar trebui să o facem?”

„Oricând crezi că ești gata.”

„E multă lume aici. O să ne vadă cineva și o să ne oprească!”

Bărbatul zâmbi, jucându-se cu degetele pe sticla goală încă aburită.

„N-o să ne vadă nimeni!”

Din nou, Alice Arseneault nu spuse nimic. Sorbi din pahar și îl privi pe bărbat.

„Arăți de parcă vrei să mă întrebi ceva!”

Alice răsuci o vreme piciorul paharului între degete, apoi dădu aprobator din cap.

„Poți să mă întrebi. Toată lumea vrea să mă întrebe câte ceva. Dar n-o să-ți pice prea ușor răspunsurile.”

„În ce sens n-o să-mi pice prea ușor?”

„În sensul că s-ar putea să nu crezi tot ce îți spun. Nimeni nu crede. Deci n-o să te învinuiesc.”

          „În regulă!” răspunse Alice și luă încă o gură de vin, apoi își așeză mâinile una peste altă pe masă, la fel cum și le-ar fi ținut un avocat, și își formulă prima întrebare.

          „De ce faci asta?”

          „Fac asta doar pentru oamenii care vor să…” bărbatul ezită scurt, iar Alice prinse o licărire pasageră în ochii lui, apoi continuă „Pentru oamenii care vor să nu se mai întoarcă.”

          „Ăsta nu e un răspuns!”

          „De ce?” întrebă bărbatul tresărind ca și când mintea i-ar fi plutit în altă direcție până atunci.

          „Pentru că te-am întrebat de ce o faci. Nu pentru cine.”

          Bărbatul zâmbi.

          „Cred că…” închise ochii și își așeză și el mâinile pe masă. „Cred că pentru fiica mea. Dacă fac asta aflu de fiecare dată câte ceva despre ea!”

          „Unde e fiica ta?”

          „Nu știu…”

          „Cum afli lucruri despre ea?”

          „Uneori îmi sunt șoptite. Alte ori le găsesc scrise pe un bilet.”

          „Cine scrie biletele?”

          „Nu știu!”

          „Nu poți să-ți vezi fiica!”

          „Din păcate nu…”

          „De ce?”

          „Nu știu…”

          Pe obrajii lui Alice se scurseră câteva lacrimi, care dispărură repede în manșeta puloverului ei.

          Bărbatul își completă răspunsul.

          „Cred că am decis că alte lucruri sunt importante. Lucruri precum călătoritul. Mereu mi-a plăcut să văd lumea. Să văd lumea de pe mare. Asta mi-a plăcut enorm.”

          „Și muzica!” completă Alice.

          „Da. Și muzica!” confirmă el schimbându-și poziția mâinilor și așternâdu-și degetele pe masă ca și când s-ar fi pregătit să cânte la pian. „Încă îmi place muzica. Păcat că nu o mai aud atât de des.”

          „De ce?”

          „Nu poți să cânți muzică acolo. Nici instrumentele nu sună bine!”

          „Unde?”

          Bărbatul zâmbi din nou și deschise ochii.

          „Ai aflat și astăzi ceva despre fiica ta?”

          „Da, am aflat.”

          „Bilet? Șoapte?”

          „Bilet.”

          „Pot să-l văd?”

          Bărbatul luă biletul din buzunar și îl împinse cu degetul până lângă tacâmurile așezate încă în ordine în fața lui Alice, iar Alice îl luă, îl citi și i-l înapoie. Apoi șopti ceva. Bărbatul o privi întrebător.

          „Nimic. Vorbeam singură!” răspunse ea ștergându-și din nou obrajii de lacrimi cu mâneca puloverului.

          „Nici eu nu am mai vrut să mă întorc.” zise el după un moment lung de tăcere apăsătoare „Nu-mi mai amintesc de ce. Îmi amintesc doar că am alunecat într-un loc cald și întunecat, care după o vreme nu a mai fost atât de întunecat și atât de cald. Era greu să respiri acolo, iar toată apa era sărată. Apoi cineva mi-a spus că dacă fac treaba asta o să știu ce face fiica mea și o să pot să mă întorc la ea. Cu cât îmi fac treaba mai repede, cu atât mă întorc mai repede! Și vreau să mă întorc repede. Nu cred că am prea mult timp. Vreau să o văd. Până nu începe să-mi simtă lipsa!”

          „Care era numele fiicei tale?”

          „Poftim?” bărbatul luă sticla goală și o ridică, făcându-i semn ospătarului să aducă una plină.

          „Cum o chema pe fiica ta?”

          Bărbatul se gândi, apoi răspunse.

          „Nu-mi amintesc. Ești gata acum? Simt că ești gata.”

          Alice Arseneault dădu peste cap restul de vin din pahar și îi răspunse, iar pentru o vreme bărbatul în smoking nu mai schiță niciun gest.

 

***

          Femei și bărbați de toate vârstele veneau la restaurant. Numele restaurantului putea fi La Tortue Tardive sau Romeo’s By The Sea sau Due Fratelli sau Ronnie’s. Bărbatul în smoking călătoarea mult și călătorea peste tot. Cu precădere în locurile în care oceanul îi atrăgea pe cei suferinzi. Femei și bărbați de toate vârstele își beau ultimele pahare de vin, ultimele beri, ultimele cafele, își mâncau ultimele porții de scoici sau paste înnegrite cu cerneală de sepie scăldate în sos roșu și fructe de mare. Bărbatul în smoking negru îi așteptea mereu de cealaltă parte a mesei. Discuta cu ei despre orice i-ar fi făcut să se simtă mai bine. Unii plângeau pe toată durata conversației. Alții erau senini și împăcați cu ei. Alții îi cereau să îi ajute să se răzgândească. Unii chiar încercau să îl convingă că nu o s-o facă. Apoi bărbatul îi conducea pe toți în ocean. Unii îl rugau să îi țină de mâna. Alții insistau că se vor descurca singuri. Traversau împreună plaja sau faleza sau bucata de pământ care se întâlnea cu apa și de acolo totul se întâmpla repede și năucitor, ca într-un vis. Bărbatul în smoking le spunea că ajută să privească linia orizontului. Și făceau cu toții ce le spunea el, până când apa devenea prea adâncă. Până când linia orizontului dispărea. Atunci încercau să înoate la suprafață, dar doar pentru o fracțiune de secundă. Bărbatul în smoking îi ajuta pe toți să se scufunde, iar apa sărată le intra în haine și în piele, inundându-le buzunarele, urechile, gurile, dezactivându-le telefoanele, care, din când în când, sunau chiar în momentul acela. Nimeni nu avea să mai răspundă la ele. Niciodată.

          Bărbatul în smoking făcea asta de multă vreme, dar nu dintotdeauna.

***

          Femeia din fața lui nu era Alice Arseneault. I-o spusese chiar ea, iar bărbatul în smoking avu nevoie de câteva momente ca să se simtă convins. Apoi se simți păcălit. Sau mai degrabă înșelat. Da, înșelat era cuvântul pe care îl căuta. Termină de băut sticla cu numărul zece și o lăsă pe masă, cât timp femeia aceea stranie continua să îl fixeze cu privirea.

          „Îmi cer scuze că v-am irosit timpul!” îi zise el pe un ton oficial și rece apoi vru să se ridice, dar femeia îl apucă de braț și îl împinse la loc în scaun.

Îi vorbi, chiar dacă era convinsă că el nu mai avea răbdare să o asculte.

          „Nu sunt Alice Aresnault, dar o cunosc pe Alice Arseneault!” repetă ea fixându-și coatele pe masă și aplecându-se spre el „Numele meu e Marie. Marie Ducas! Îți spune ceva numele ăsta?”

          Bărbatul o privi absent.

          „O știu doar pe domnișoara Arseneault. A ratat întâlnirea noastră. Nu e nimic. Se mai întâmplă. Probabil va veni în altă zi!”

          „Alice nu o să vină să vă vedeți! Niciodată! Am găsit-o și am convins-o că merită să trăiască. Chiar dacă s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu fiica ei!”

          „Doare să pierzi un copil…” concluzionă el privind în altă parte.

          „Habar nu ai!”

          „Dacă ai convins-o și chiar nu o s-o întâlnesc niciodată, atunci ești mai bună la treaba asta decât sunt eu!”

          „Sunt mai bună decât tine la o mulțime de lucruri!”

          Femeia care nu era Alice Arseneault, ci Marie Ducas, ridică vocea și își încleștă pumnii. Privirea ei era electrică, iar când se intersectă din nou cu cea a bărbatului, Marie observă că nu era nimic în ochii lui care să îi dea de înțeles că toate lucrurile acelea însemnau ceva pentru el. Cu atât mai puțin numele ei. De când se așezase la masă încercase să își dea seama unde mai văzuse privirea aceea absentă. La pești. O văzuse la pești.

          „Îmi cer din nou scuze pentru încurcătură!” repetă bărbatul în smoking, apoi se ridică și începu să fluiere, meargând liniștit către terasă, cu mâinile în buzunare.

          Marie izbucni în lacrimi și rămase acolo, ștergându-și nasul și încercând să își controleze avalanșa de emoții. În cele din urmă renunță și sări de pe scaun și alergă pe terasă. Nu era nimeni acolo. Vântul era prea puternic pentru un prânz liniștit afară. Cu toate astea vântul era numai bun pentru ridicat zmee. Fetița, care intrase mai devreme în restaurant cu tatăl ei, dirija sforile făpturii înaripate din plastic și aluminiu, din vârful unei dune de nisip. Marie coborî în fugă treptele din scândură și îl ajunse pe bărbat din urmă, chiar acolo unde valurile mușcau din țărm cât era ziua de lungă.

          „Alice și-a pierdut fiica!” strigă Marie prinzându-l pe bărbat de umăr și bruscându-l, întorcându-l cu fața către ea „Și eu mi-am pierdut fiica. Mi-am pierdut-o chiar aici. A venit pe la prânz și a băut un pahar de vin, apoi a intrat în ocean și nu a mai ieșit niciodată!”

          „Îmi pare rău să aud asta!” îi răspunse bărbatul, apoi se întoarse și păși în apă. Marie îl urmări până când apa le ajunse amândurora la brâu, iar valurile îi făceau înaintarea tot mai anevoioasă. Îl apucă din nou de umăr și de data asta bărbatul nu se mai opri. Marie îl urmări oricum.

          „Mi-am pierdut fiica!” țipă ea din nou „Și mi-am pierdut și tatăl! Vrei să știi cum a murit? Era pianist pe un vas de croazieră și a sărit peste bord într-o noapte! Ne-a lăsat singure pe mine și pe mama doar pentru că i-a frânt inima o femeie căreia nici măcar n-o să-i știu vreodată numele! M-a lăsat și apoi mi-a luat și fiica! Ai senzația că cineva îți spune ceva despre mine? Nu îți spune nimeni nimic. Am învățat să merg pe bicicletă cu atât de mult timp în urmă că am avut timp și să uit! Ți-a zis despre nunțile mele? Despre toate patru? Ți-a spus de ce nu am un sân? De ce nu pot să mă atașez de oameni normali? De ce am coșamururi noaptea? Ți-a spus cât de dor îmi e de fiica mea?”

           Bărbatul nu dădu semne că ar fi intenționat să se oprească și să o asculte, iar atunci Marie îl prinse de păr și îl trase spre ea ridicându-se pe vârfuri. Valurile creșteau și acum apa le trecea de piept. În curând Marie fu nevoită să își încline capul pe spate pentru a nu înghiți apă.

          „Tată, oprește-te!” strigă ea, iar țipătul ei răsună ca un scâncet de copil.

Bărbatul în smoking se întoarse pentru ultima dată, o privi la fel de absent ca până atunci, apoi dispăru cu totul sub apă.

          Valurile erau tot mai greu de înfurntat, iar Marie încercă să găsească fundul apei cu vârfurile picioarelor dar nu era nimic acolo. Puloverul și pantalonii și cizmele i se îmbibaseră cu apă și o trăgeau în jos. Cu cât încerca să se mențină la suprafață mai mult, cu atât se simțea mai grea. Cu un ultim efort mai strigă ceva, apoi un val îi ridică apa peste cap și o apăsă în jos cu o forță căreia Marie nu putu să îi facă față. Se scufundă ca o ancoră, continuând să privească la silueta bărbatului în smoking până când aceasta nu fu decât o pată întunecată, apoi nimic.

           I se păru obositor să se mai lupte așa că își lăsă brațele și picioarele moi și pur și simplu se scufundă. Când simți că totul era pe cale să se termine, începu să fredoneze cântecul pe care tatăl ei o învățase să-l cânte la pian – primul și ultimul. Irving Gordon îl compusese cu câteva decenii înainte, iar Uncomparable fusese titlul original, dar apoi compania de inregistrări a decis că un altul ar fi mai potrivit. Cântecul a devenit faimos în 1952, pe albumul lui Nat King Cole cu același nume: Unforgettable. Începuse să îl fredoneze la masă, în șoaptă, sperând că bărbatul ar fi recunoscut-o. Apoi bărbatul începu să-l fredoneze, fluierând, chiar când ieșea din restaurant. Speră, pentru o clipă, că tatăl ei ar fi auzit-o și s-ar fi întors. Simți fundul apei cu picioarele și atunci ridică mâinile, dar nu ajunse cu ele la suprafață. Era într-un loc adânc. Dar Marie Ducas fusese în locuri mai adânci și mai întunecate de atât. Își îndreptă tot corpul ca și când tocmai s-ar fi ridicat din pat și și-ar fi dezmorțit articulațiile, apoi, într-o fracțiune de secundă se ghemui și își apucă pe rând cizmele și scăpă de ele. Apoi își dădu jos pantalonii, picioarele alunecându-i afară din ei ca niște țipari dintr-un ascunziș subacvatic. Apoi scăpă de pulover. Apoi înotă la suprafață. Aerul proaspăt îi umplu plămânii și aproape o făcu să amețească. Un alt val o băgă înapoi sub apă, dar de data asta ieși repede la suprafață și începu să înoate. Cu fiecare palmă de apă pe care o împingea în spate spera ca tatăl ei să se întoarcă și să o ajute.

          Ajunse la țărm singură și se prăbuși pe nisip. Vru să plângă, dar pentru prima dată se simțea ca și când nu existau destule motive pe lume pentru lacrimile ei.

Se întoarse cu fața în sus și privi cerul înnorat.

          „Salut!” strigă fetița apropiindu-se de ea, ținându-și zmeul la subsuoară, cu firul de plastic înfășurat în jurul lui.

          „Salutare!” îi răspunse Marie ridicându-se, sprijinindu-se într-un cot și dându-și părul încâlcit și ud de pe față.

          „Tata zice că apa e prea rece în perioada asta ca să înot!”

          „Tatăl tău știe ce spune!” aprobă Marie înfrigurată.

          „Unde îți sunt hainele?”

          „În apă!”

          „De ce sunt în apă?”

          „Nu vrei să știi!”

          „Vine tata!” remarcă fetița arătând cu degetul spre restaurant, iar Marie își răsuci gâtul în direcția aceea și văzu că bărbatul în cămașă bleumarin și pălărie albă se îndrepta spre ele, însoțit de unul dintre ospătari și o femeie.

          „Or să-ți dea ei haine!”

          „Mă îndoiesc!” zise Marie ridicându-se în picioare. „Adulții nu dau haine gratis!”

          „Probabil ai dreptate!” zise fetița uitându-se de jos la Marie „Dar bărbatul care era cu tine unde-i?”

          „Înoată încă!”

          Fetița analiză suprafața apei și nu păru convinsă.

          „Nu îl văd!”

          „Crede-mă, e acolo undeva…”

          „Și nu îi e frig?”

          Marie se gândi la un răspuns bun, iar în cele din urmă alese unul. Din nou, fetița nu păru convinsă.

          „Nu există sirene. Sunt doar povești!”

***

          În seara aceea Marie o sună pe Alice Arseneault. Vorbiră din nou despre cum se simțeau. Despre fiicele lor. Despre faptul că erau furioase. Despre faptul că nu crezuseră nici măcar pentru o clipă că depresia ucide precum cancerul sau hipotermia. Despre cum trăiră cu impresia că mereu vor avea mai mult timp să îndrepte lucrurile. Alice începu să plângă prima, iar Marie o ascultă până când se calmă, apoi o invită să-și petreacă un weekend împreună.

          „Peste două săptămâni. Ce zici?”

          Alice acceptă dintr-o suflare.

          „Da, mi-ar prinde bine niște soare. Poate chiar niște plajă cum trebuie.”

După ce își luară la revedere, Marie Ducas și Alice Areseneaul își mutară setările telefoanelor pe silențios – amândouă aveau un somn fragil – apoi se duseră la culcare în paturi matrimoniale în care își petreceau nopțile singure.

Marie nu putu să adoarmă. După ce bătu și împinse pilota și pernele cu mâinile și spatele și picioarele, vreme de câteva ore, într-un final sări din pat, se îmbrăcă repede, luă cheile, apoi se urcă în mașină.

Conduse o vreme de-a lungul coastei până când găsi o bucată de plajă pe care putea intra cu mașina. Parcă pe cât de aproape de apă putu, apoi ieși și înconjură mașina deschizând toate portierele. După ce făcu asta își conectă telefonul la sistemul audio al mașinii. Selectă din playlist Unforgettable de Nat king Kole și dădu volumul la maximum.

Muzica se izbi de vuietul asurzitor al valurilor, dar reuși să treacă de el. Undeva, în întuneric, pielea bărbatului era verzuie și îmbibată cu apă, iar smokingul lui era plin de alge și pești mici care înnoptau acolo. Asta îi dădea uneori o stare de disconfort, dar nu și atunci. Ascultă până la capăt, iar când telefonul lui Marie repetă piesa, bărbatul o ascultă din nou.

Marie Ducas parcă acolo în aproape fiecare noapte, deschizând toate portierele și punând aceeași piesă la aproape nesfârșit. Făcu asta pentru multă vreme. Dar nu pentru totdeauna.

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #54 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.