Imbaldin

[text în care am inclus un fragment din Florin Bratu cu acordul acestuia]

de Gorun Manolescu

• Vorbeşte lumea…
• Da, c-aş fi în realitate o târfuliţă. Tu ce spui?
• Da, eşti o târfă. Atât de reală! Eşti chiar Realitatea!
• Când schimbăm instantaneu într-o schimbare fantastică de neimaginat…
• Ce?
• Poziţiile.
• Pare că ne jucăm. Ce joc! Sunt dependent. Am devenit dependent. Mai dependent decât de orice joc de noroc…
• Şi ajungem amândoi până la cer…mereu altfel.
• Dar întotdeauna la fel şi nu. Dar dacă nu ne-am mai juca?
• Ceee…?
• Începi să te sperii?
• Ei aşi! Dar poate că da…

Am ajuns  amândoi acolo. Era o vreme câinoasă. Ne refugiasem în cafeneaua-bibliotecă cu câte un şvarţ în faţă aburind. Am luat o carte prăfuită şi am început să o răsfoim împreună. Din raftul lângă care stăteam în liniştea desăvârşită se auzea ceva ca un foşnet  un fel de mişcare abia perceptibilă carii torceau o crimă perfectă uitată în scândurile vechi de brad. A venit patronul ne-a rugat să ne mutăm la altă masă era masa Lui.  Îl aştepta. Am dat să ne ridicăm. Atunci a apărut. Ne-a făcut semn să stăm liniştiţi s-a aşezat şi El calm îmbrăcat într-un fel de anteriu mai degrabă o cămaşă imensă de lucru  era înalt, foarte înalt cu  barbă şi mustăţi cu ţeasta rasă. Îl vedeam ca prin ceaţă. Era El cu acel imbaldin în jurul capului. Imbaldin?! Aşa îi ziceam noi în copilărie colegi de clasă, printr-a patra să fi fost, se ascundea în dulăpiorul de sub fereastră unde ne ţineam hainele pe care le dezbrăcam când era frig afară şi rămâneam în uniformele de şcoală şi unde îl găseam după ore când dădeam la o parte uşile glisante şi ne pregăteam să ieşim îmbrăcaţi mai gros pe stradă. Imbaldin? Aşa îi ziceam eu fără să ştiu de ce la ceea ce-i înconjura capul ca o coroană vaporoasă  pe care doar puţini o vedeau şi eu eram printre ei. N-am stat mult. Ne-am băut cafelele. El o tărie dublă. Fără să scoatem nici o vorbă. I-a făcut semn patronului a achitat nota pentru toţi ne-a zis să-l urmăm  şi aşa am ajuns în atelierul lui de la mansardă unde îl aştepta un model o femeie dezbrăcată lascivă cu forme pline  zveltă deşi părea  plină şi aţâţătoare.  A început cu o anumită frenezie calmă s-o picteze parcă în joacă un joc care nu se mai termina. La sfârşit fără să-i spună nimic a privit-o lung dar absent. Parcă am auzit-o spunând sau mi s-a părut mişcându-se abia simţit pe scaunul pe care stătea cu picioarele de această dată din ce în ce mai  desfăcute până atunci le ţinuse unul peste altul. Am auzit-o, chiar am auzit-o: acum faceţi cu mine ce vreţi…. În ochii Lui a apărut un fel de zâmbet. Nu pervers. Nu jucăuş. Nu…I-a zis calm: Îmbracă-te şi du-te…A început să plângă liniştit lacrămile-i curgeau pe obrajii ei nefardaţi expresivi  plini de tristeţe. Hai, du-te. Te aşteptai să fi violată? Ea şi-a înăbuşit un suspin. A început să vorbească  încet ca pentru ea… nu ştiu dar atunci când o femeie vrea să fie violată şi nu este e  mai rău de un milion de ori mai rău ca atunci când e violată şi nu vrea şi nu ştiu dacă am vrut sau nu să fiu violată dar este trist… Lacrimile au început să-i curgă apoi şiroaie. Am avut senzaţia că tu cea de lângă mine eşti  cea de pe podiumul pe care pozaseşi.  Te-am strâns puternic lângă mine ai vibrat din toată fiinţa…  Atunci te-am iubit necondiţionat. Orice joc încetase. El plecase să se spele pe mâini de vopsea după ce acoperise pânza pictată. Te-ai furişat tiptil şi m-ai tras şi pe mine de mână dând la o parte un colţ de învelitoare să privim ce pictase. Într-adevăr surpriza a fost… da, pentru că acolo era în poziţie verticală un cactus cilindric un adevărat falus în vârf îi înflorise îi înflorea o ciudată şi plăpândă floare îmbobocită care miraculos se desfăcea rotitor etalându-şi petalele de un roz diafan virând  spre violet şi alături  în pârg o splendidă floare carnivoră de un roşu intens întunecat.

Am auzit apoi peste câteva săptămâni că el dispăruse pur şi simplu fără urmă. Fusese căutat peste tot. Inclusiv de poliţie. Inutil.

Ne-m strecurat amândoi într-un amurg când lumina se juca cu întunericul în atelierul de la mansardă lucrurile erau aşa cum le lăsasem prin geamul din tavanul mansardei plin de praf se filtra acea lumină a amurgului blând ucis de seară ca un ecou ne-am oprit în faţa unui tablou încastrat în perete care reprezenta o porţiune de zid de cărămidă şi care parcă spunea „Acesta nu-i un zid!” Am început să-l pipăim deodată s-a deschis am văzut alt tablou cu El pictându-ne pe noi strâns îmbrăţişaţi. Am pătruns amândoi în tabloul pictat, deşi am rămas şi în mansardă, şi de acolo în altul unde îmbrăţişarea noastră continua cu mai multă fervoare şi autenticitate şi de acolo în altul şi în altul şi în altul…până când în faţa Pictorului s-a deschis un hău de întunecime care lumina nefiresc, o lumină neagră puternică a unui Rumi de suflet împăcat,  în care am intrat continuând să rămânem şi în mansardă… liniştea, acea linişte  ne-a  înfăşurat trupurile integrate într-un tot transparent micile particule din jurul nostru s-au aprins rotindu-se cu viteze năucitoare aura strălucea ca un blitz strălucea se curba înfricoşător de tare mansarda împingea căldura emanată de corpurile noastre într-unul singur  tot mai aproape din ce în ce mai aproape simţeam cum zgârciurile strâng oasele până se sparg  mâinile ne-au căzut  pe podea am trecut  prin pereţi am ieşit în mijlocul străzii au rămas în urmă mici găuri în jurul cărora limfa căpăta culori vineţii celulele  s-au  dizolvat de fericire sfere minuscule ni  s-au  insinuat sub piele umflături mici ca nişte insecte ce urcau dar acum ne încordam cât puteam  şi razele ţâşneau în jurul nostru ne ascundeau într-un halou pluteam fără oprelişti într-un cocon închis deschizându-se al  unei alte Realităţi care era chiar Reală atâta de Reală eram tot una cu această Realitate…