Cum este omul inautentic?

de Daniel Sur

O operă autentică, tradiții autentice, un sentiment autentic, o patrie autentică, o libertate autentică, o viață autentică, un om autentic. Cele enumerate aici sunt tot atâtea obsesii ale omului contemporan, care este tot mai preocupat de autenticitate cu cât lumea virtuală se află într-o trepidantă ascensiune. Ce înseamnă să fii autentic? Ce ți se întâmplă dacă nu reușești să scapi de inautenticitate?

Un „guru“ al lumii contemporane, Steve Jobs, în 2005, a ținut un discurs în fața absolvenților Universității Stanford, care poate fi considerat un fel de crez al omului contemporan care își caută compulsiv fericirea în autenticitate: „Timpul vostru este limitat, așa că nu-l irosiți trăind în locul altcuiva. Nu fiți prinși în dogme, care înseamnă să trăiți cu rezultatele gândirii altor oameni. Nu lăsați «zgomotul» creat de opiniile altora să vă distragă de la vocea voastră interioară. Și, cel mai important, aveți curajul să vă urmați inima și intuiția. Ele știu, cumva, ceea ce vreți să deveniți cu adevărat.“

Și dacă nu reușești să atingi starea de beatitudine propovăduită de Jobs? Ești considerat tarat, bolnav? Ar trebui să fii reținut și izolat de societate? Inauntenticul devine victima autenticului fără repere?

Pentru a răspunde indirect la aceste întrebări, cred că ar fi suficient să creionăm portretul robot al inautenticului. Și cum am putea face asta mai eficient, dacă nu în antiteză cu omul autentic?

Trebuie să o spunem din capul locului, omul autentic este o prezență căutată. Este invidiat și râvnit. Este modelul nostru în viață. De ce? Este omul sigur pe el. Omul Adevărat. Garantat de cei din jur și este persoana care nu poate fi tăgăduită, pusă la îndoială. Este o autoritate recunoscută. Un om care se cunoaște și se acceptă și care nu dorește să fie și să fie văzut altfel decât este. Care își permite să se arate cu toate ale lui – și bune, și rele, pentru că fericirea lui nu depinde în mod esențial de părerea celorlalți. Un om omologat. Un ins care se comportă în perfect acord cu sine, sincer în raport cu propria fire, dar, mai ales, sincer față de ceilalți. Omul autentic este el însuși și nimeni altcineva. Este omul care locuiește în centrul lumii sale interioare. Pe scurt, un om rar și integral. Într-unul din editorialele din Dilema veche, Andrei Pleșu îl descrie ca fiind omul care „face lucruri la care nu aderă cu totalitatea ființei sale“. O persoană prezentă și cu „mintea, și cu inima, și cu trupul.“

Omul autentic nu mai trebuie să răspundă la întrebarea  „cine sunt eu?“ pentru că știe. Nu mai trebuie să devină ceea ce este, pentru că deja este. El este mereu spus, prezentat, afirmat. Omul autentic nu are neliniști, nemulțumiri și nu mai simte impulsul să mai acționeze. Să se mai caute, să progreseze. Pentru că nu poate fi mai mult decât ceea ce este. Și nu poate fi altfel decât cum este. Omul când devine autentic nu mai are istorie. El este limita. Un om fără disimulări, fără sincope, fără fragmente, fără rest.

Cu toate astea, se pare că omul autentic este pândit de amenințarea de a nu mai fi el însuși. Andrei Pleșu spune chiar că autenticitatea nu este o redută pe care să nu o mai pierzi, că de fapt, suntem autentici doar din când în când. Că în rest, trăim vag schizofrenic, „împrăștiați“, divizați interior, astfel încât fiecare dimensiune a ființei noastre evoluează pe cont propriu, fără să se intersecteze în mod necesar cu celelalte. Dar cine poate fi un om dacă nu el însuși? Răspunsul scurt ar fi că omul inauntentic este o persoană politicoasă (adică falsă), oportunistă, ipocrită, convențională, disciplinată, superficială, neatentă. Un individ care se aliniază obligațiilor familiale sau de serviciu, își cultivă anturajului, se lasă purtat de conjunctură, iar întrebarea  „cine sunt eu?“ este în permanență deschisă. Pe scurt, insul inauntentic este absent sau parțial absent. Absent, atât față de sine însăși, cât față de ceilalți. Un om care are doar aerul că participă la ce se întâmplă în jur. Spune lucruri pe care nu le crede, este de acord cu idei care nu îl conving, se declară emoționat de lucruri care, în fond, îl lasă rece. Omul inautentic produce și se ascunde în duplicitate, în limbaj dublu. Își cenzurează spontaneitatea. Acceptă senin să fie exilat în afara lui însuși, deține dexteritate în a-și multiplica chipul dacă conjunctura o cere. Omul inautentic nu este un disident. Este omul conformismului, a rolurilor și al măștilor sociale.

Inautenticul nu știe că e inautentic. Iar când află nu e pe jumătate salvat, ca să parafrază o expresie populară, ci, din contră, este aruncat într-un demers damnat la inautenticitate. Pentru că trimite la un model al împlinirii personale, ori, așa cum am amintit, autenticitate exclude modelul, conformismul.

Omul inautentic este omul istoriei. Este omul restului, al insatisfacției, al disimulării, al căutărilor și, de aceea, al progresului.

Bibliografie:

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/autenticitate

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #55 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.