Cormac McCarthy, “The Sunset Limited”

(arena culturală: cartea & filmul)

de Alexandra Medaru

Cormac McCarthy (n. 1933, pe adevăratul său nume Charles McCarthy) este un romancier și scenarist american, autor a zece romane încadrate în literatura gotică sudistă, western și post-apocaliptică. Scriitorul, ce provenea din Providence, își petrece copilăria în Knoxville, Tennessee, unde tatăl său, avocat, absolvent al Universității Yale primește un post la Tennessee Valley Authority. Astfel, McCarthy crește în sudul Statelor Unite în credința romano-catolică, absolvind un liceu parohial, dar abandonând Universitatea din Tennessee în 1961.

Timpul petrecut în Tennessee stă la baza operelor sale, dominate de violență și vărsare de sânge, chiar autorul recunoscând într-un interviu din 2007 că atunci când „crești în Sud, vei vedea violență. Și violența este destul de urâtă”.

Copil fiind, este foarte interesat de lumea naturală, un alt element ce se regăsește în scrierile lui unde redă „descrieri stranii ale mediilor naturale” (Erik Hage, Cormac McCarthy: A Literary Companion, McFarland & Company, Inc., Publishers, 2010), chiar autorul afirmând că opera sa preferată este „Moby Dick” de Herman Melville și scriind un scenariu intitulat „Whales and Men”, o meditație asupra  naturii balenelor.

Debutul ca romancier are loc în 1965 cu „The Orchard Keeper”, o operă care îl pune în poziția de moștenitor al tradiției Sudiste pentru care reprezentativ era scriitorul William Faulkner. Acest roman de debut este văzut de critici ca fiind îngreunat de tonuri asemănătoare cu ale lui Faulkner, pe când The New York Times consideră opera „impresionantă”, dar având un handicap major datorită „admirației umile și excesive pentru Faulkner”. Totuși romanul este premiat de William Faulkner Foundation Award.

Vreme de peste patruzeci de ani în care a scris nenumărate opere, Cormac McCarthy se ține departe de atenția publică, spunând într-un interviu acordat lui Oprah Winfrey în 2007 că „a vorbi despre scris i s-ar fi părut mai degrabă prostesc când poți petrece acel timp scriind”, iar McCarthy demonstrează că timpul petrecut la masa de scris a fost unul care a condus la apariția unor romane de cea mai înaltă calitate, romane care lasă loc de numeroase întrebări, deoarece sunt caracterizate de complexitate, dar și de un mister ce se întunecă de-a lungul firului epic încărcat de acțiuni ce nu pot fi rezolvate sau explicate. Criticul Dana Phillips spunea că „viziunea morală sau politică asupra lumii (din cărțile lui McCarthy n.n.) este sortită să fie răscolitoare pentru cititor” (Erik Hage, Cormac McCarthy: A Literary Companion, McFarland & Company, Inc., Publishers, 2010).

Romanul de căpătâi al scriitorului american, „Blood Meridian” (1985), deschide o nouă viziune literară, caracterizată de un pesimism puternic, de un peisaj apocaliptic și de crezul că natura umană este inevitabil mânată de violență. Dacă inițial criticul literar Harold Bloom n-a reușit să întrevadă măreția acestei opere, datorită „carnagiului copleșitor” (Erik Hage, Cormac McCarthy: A Literary Companion, McFarland & Company, Inc., Publishers, 2010), mai târziu avea să o amintească în rândul celor mai bune romane americane ale tuturor timpurilor, considerându-l pe McCarthy unul dintre cei patru cei mai importanți romancieri americani ai timpurilor sale, ceilalți fiind Thomas Pynchon, Don DeLillo și Philip Roth.

Talentul lui McCarthy nu este recunoscut doar de Bloom, autorul primind în 2007 Premiul Pulitzer pentru romanul „The Road” (2006), iar ecaranizarea din 2007 a romanului „No Country for Old Men” a câștigat patru Premii Oscar (pentru Cel mai bun film, Cel mai bun actor într-un rol secundar, Cel mai bun regizor și Cel mai bun scenariu adaptat), având alte patru nominalizări.

În 2009, Cormac McCarthy este răsplătit și cu Premiul PEN/Saul Bellow, acordat de PEN Amercian Center, primind astfel recunoașterea pentru reușitele sale de-a lungul întregii cariere scriitoricești.

În ciuda intitulării date de autor: „un roman în formă dramatică”, volumul „The Sunset Limited” (PICADOR, 2011) este, în toate sensurile, o operă dramatică, existând o limitare în timp și spațiu a acțiunii reprezentate, aceasta desfășurându-se într-un apartament, de-a lungul câtorva ore în care cele două personaje, Black și White, interacționează, între cele două apărând un conflict dramatic ce se naște din ciocnirea a două caractere cu viziuni diametral opuse. De asemenea, textul este compus din dialoguri (chiar și dintr-un monolog ce închide opera) intercalate cu indicații scenice, referitoare, mai ales, la decor, căci în cea mai mare parte a operei cei doi eroi stau așezați la o masă pe care se află un ziar și Biblia (unul dintre elementele în jurul căruia va gravita întreaga acțiune a dramei), considerată de negru cea mai bună carte scrisă vreodată (așa cum reiese dintr-un schimb de replici în urma căruia aflăm că albul nu a citit decât anumite părți din ea). Mai mult, cu referire la încadrarea operei, trebuie menționat că ea a fost pentru prima oară prezentată publicului pe scena de la Steppenwolf Theatre din Chicago (o reprezentație în care însuși McCarthy s-a implicat activ), fiind apoi jucată la New York, Galway (Irlanda), dar și la București în regia lui Andrei și Andreea Grosu, cu Șerban Pavlu și Richard Bovnoczki în rolurile principale.

Debutul operei ni-i arată, în interiorul unui apartament, pe Black și White (utilizarea unor nume specifice ar fi fost derizorie înaintea temelor dezbătute pe parcursul dramei și a finalului spre care curge acțiunea, acestea fiind alese astfel pentru a sugera funcția lor alegorică, subliniindu-se două orientări metafizice ce contrastează), care provin din medii cu totul opuse. Black, aflat în partea dreaptă a camerei (să fie oare de vină faptul că el stă de partea luminii în această parte a vieții sale?), este un negru ce vorbește în graiul stâlcit al afro-americanilor din Sud. White, aflat în partea opusă (precum cel ce se alătură întunericului), este un alb de vârstă mijlocie, cu haine sport. Până și îmbrăcămintea întărește condiția personajului ce dorește cu toată ființa să scape de ororile acestei lumi, deși negrul se întreabă ce ar trebui să facă în privința lui încă din replica care deschide o conversație ce se întinde pe mai mult de o sută de pagini.

Dacă negrul se află într-o dilemă, la capătul opus stă albul care are o singură certitudine: The Sunset Limited, care pentru acesta înseamnă destinația finală – solitudinea și nimicul, aduse de moarte (o evadare din iadul produs de ceilalți semeni, din istoria tragică a umanității, din propria alienare ce nu mai lasă loc pentru o apropiere reală de vreunul dintre cunoscuții săi, căci profesorul nu are nici măcar un prieten adevărat).

Astfel, de-a lungul firului narativ dependent de dinamica dintre cele două personaje, vom reîntâlni teme precum semnificația suferinței umane, existența lui Dumnezeu (ateism versus creștinism), nihilismul sau sinuciderea, toate acestea oferind operei o gravitate filosofică ce funcționează, deși nu avem de-a face cu un roman. Aceasta se datorează iscusinței cu care McCarthy construiește dialogurile cărora le imprimă caracteristici ale narațiunii – tot ce aflăm despre personaje, aflăm din conversația dintre doi eroi cu poziții filosofice diferite: albul este un profesor ateu, nihilist, convins că toate valorile în care credea au dispărut; negrul este un fost pușcăriaș, creștin, convins că Dumnezeu îi vorbește și că salvarea unui om stă în mâinile altuia.

Apolinicul (lucid și rațional) se confruntă cu Dionisiacul (injust și haotic), fiind preluată viziunea filosofului german Friedrich Wilhelm Nietzsche că figura dionisiacă, datorită cunoștințelor sale, este în stare să înțeleagă că nu poate schimba balanța eternă a lucrurilor, iar aceasta o dezgustă, întocmai cum profesorul este dezgustat de tragedia existenței, iar, în ceea ce îl privește, propria sa poveste se află în Untergang. Declinul, care a dus către sinuciderea văzută ca o cale de salvare de toate relele pamântești, se datorează crezului că toate valorile supreme ale existenței au fost inventate și că în timp și-au pierdut semnificațiile pe care cândva le aveau pentru el, astfel că viața sa nu își mai are sensul; și iată că se destăinuie viziunea nihilistă a profesorului care își dorește ca dincolo de moarte să nu mai existe nimic:

„Well, here’s my news, Reverend. I yearn for the darkness. I pray for death. Real death. If I thought that in death I would meet the people I’ve known in life I dont know what I’d do. That would be the ultimate horror. The ultimate despair. If I had to meet my mother again and start all of that all over, only this time without the prospect of death to look forward to? Well. That would be the final nightmare. Kafka on wheels.

I want the dead to be dead. Forever. And I want to be one of them. […] My heart warms just thinking about it. Silence. Blackness. Aloneness. Peace. And all of it only a heartbeat away.”

La nivelul structurii, cu toate că nu există o delimitare clară, avem de-a face cu trei acte. În primul, Black, care îl oprise pe profesor să se arunce înaintea metroului, luându-l prizonier în apartamentul dintr-un bloc locuit de drogați, bețivi și alte scursuri, încearcă să afle motivele depresiei suicidare ale albului și să îl convingă că viața merită trăită, antidotul regăsindu-se în comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii săi, el fiind la rândul său un bun cunoscător al naturii umane înclinate spre violență. Cu ani în urmă fusese condamnat pentru crimă, și aproape murise în închisoare după ce un alt prizonier îl înjunghiase în urma unui conflict la cantină. Aflat pe moarte, Dumnezeu îi vorbise și astfel începuse să propovăduiască cuvântul Celui de Sus și să-i ajute pe drogați, bețivi sau hoți, sperând că va auzi vocea Domnului din nou. Cum își spune povestea și încearcă să o afle și pe a profesorului, fostul pușcăriaș domină cea dintâi parte a operei dramatice, oferind bunătatea creștină (întoarce și celălalt obraz) albului cu care este răbdător, deși acesta din urmă este adesea jignitor, uneori considerându-și propriile viziuni superioare celor ale negrului și amintind mereu că el vrea să plece („I’ve got to go”) spre întâlnirea cu metroul Sunset Limited, și deci cu moartea ce se va produce tocmai de ziua lui.

În al doilea act, cele două personaje iau masa împreună la propunerea negrului care povestește întâmplări din închisoare și astfel pare să se nască o prietenie care ar putea contracara cinismul, ura de sine și mizantropia albului, însă acest act (în care atmosfera este mai relaxată) se dovedește a fi doar o pregătire a celui ce închide opera, dominat eminamente de albul înfuriat de credința insistentă a negrului în Dumnezeu și în omenire. Acum profesorul este cel care dă tonul dialogului. Educat, citit și un bun cunoscător al civilizației Occidentale, albul nu îl aude pe Dumnezeu (Dumnezeu este mort, spune același Nietzsche), alegând să meargă pe calea sa. „Ich kann nicht ander”. Ironic cum tocmai el îl citează pe Martin Luther, reformatorul creștinismului, religia în care îi este imposibil să creadă, tot așa cum nu mai crede nici în umanism sau în marile opere literare și artistice, întrucât cunoștințele privind lumea (pe care o asociază cu lagărele de la Dachau) l-au condus către un singur crez – omul nu poate transcende natura sa violentă:

„When you read the history of the world you are reading a saga of bloodshed and greed and folly the import of which is impossible to ignore. And yet we imagine that the future will somehow be different. I’ve no idea why we are even still here but in all probability we will not be here much longer.”

Reiterarea ateismului său și a urii împotriva semenilor săi („I don’t believe in God. Can you understand that? Look around you man. Cant you see? The clamor and din of those in torment has to be the sound most pleasing to his ear. And I loathe these discussions. The argument of the village atheist whose single passion is to revile endlessly that which he denies the existence of in the first place. Your fellowship is a fellowship of pain and nothing more. And if that pain were actually collective instead of simply reiterative then the sheer weight of it would drag the world from the walls of the universe and send it crashing and burning through whatever night it might yet be capable of engendering until it was not even ash. And justice? Brotherhood? Eternal life? Good god, man. Show me a religion that prepares one for death. For nothingness. There’s a church I might enter. Yours prepares one only for more life. For dreams and illusions and lies. If you could banish the fear of death from men’s hearts they wouldnt live a day. Who would want this nightmare if not for fear of the next? The shadow of the axe hangs over every joy. Every road ends in death. Or worse. Every friendship. Every love. Torment, betrayal, loss, suffering, pain, age, indignity, and hideous lingering illness. All with a single conclusion. For you and for every one and everything that you have chosen to care for. There’s the true brotherhood. The true fellowship. And everyone is a member for life. You tell me that my brother is my salvation? My salvation? Well then damn him. Damn him in every shape and form and guise. Do I see myself in him? Yes. I do. And what I see sickens me. Do you understand me? Can you understand me?”) amplifică tensiunea punctului culminant, negrul încercând cu ultimele sale cuvinte să îl convingă să rămână pe cel care se autointitulează „professor of darkness”, înainte de a părăsi apartamentul.

Negrul este înfrânt (la fel ca Iisus în Grădina Ghetsimani, înainte de moartea-i pe cruce) și printre lacrimi cere lui Dumnezeu explicații: „If you wanted me to help him how come you didnt give me the words?”, dar răspunsul întârzie să apară, amplificându-se astfel pentru câteva momente viziunea profesorului asupra credinței.

Deznodământul este dramatic. Din punct de vedere intelectual, albul triumfă, însă această victorie, ce duce la moartea profesorului, este una amară. Din punct de vedere al credinței, avem de-a face cu o înfrângere temporară a negrului, căci este nevoie de un monolog adresat lui Dumnezeu pentru a  rămâne fidel propriei credințe tulburate pentru o vreme:

„[…] how come you didnt give me the words? You give em to him. What about me?

That’s all right. That’s all right. If you never speak again you know I’ll keep your word.

Is that okay? Is that okay?”

Totuși, în ciuda finalului încărcat de dramatism și aparent favorabil viziunii profesorului, McCarthy nu încearcă să impună nici unul dintre cele două crezuri asupra cititorului. Prin dialoguri și acțiuni el urmărește să captureze procesul intern al celor doi indivizi care interacționează: unul, rațional, marcat de istoria lumii, de societate, de cunoștințele acumulate; altul, plin de speranță și de credință. Datorită modului în care pune accent pe istoria din spatele personajelor, pe schimburile de replici, pe construcția gradată a tensiunii, opera dramatică a lui McCarthy amintește de romanele lui Steinbeck care spunea că scriitorul trebuie să transmită cititorului ceva ce el simte că e important. Și tocmai asta face McCarthy în „The Sunset Limited” unde scrie istoria a doi oameni care nu reușesc să se convingă unul pe celălalt, dar care pentru o scurtă perioadă de timp se confesează unul altuia așa cum te-ai confesa doar unui necunoscut.

Ecranizarea

Opera dramatică „The Sunset Limited” a fost ecranizată pentru micile ecrane în 2011 cu Tommy Lee Jones (care a și regizat filmul) și Samuel L. Jackson în rolurile principale, adaptarea pentru ecran păstrând scenariul original scris de Cormac McCarthy.

Filmul ne introduce în atmosfera copleșitoare caracteristică întregii pelicule cu câteva detalii ce amplifică apăsarea: afară plouă, metroul trece; pentru ca apoi prim-planul să fie pus pe obiectele dintr-un apartament murdar, iar de acolo mutat pe cele două personaje – Black (Samuel L. Jackson) și White (Tommy Lee Jones) – aflate cumva în contrast: negrul este calm, încercând să afle de ce albul a hotărât să își curme viața; albul arată obosit, dar e într-o continuă stare de agitație, dorind să iasă în orice moment pe ușă.

În debutul filmului, ritmul este alert, stabilit de Samuel L. Jackson. Tommy Lee Jones încearcă să țină pasul cu el, dar personalitatea personajului său (care este un ateu, nihilist, suferind de depresie suicidară) nu-i permite să facă mai mult decât să răspundă întrebărilor celui dintâi, așa cum ar răspunde un pacient aflat în fața psihiatrului, și astfel aflăm că profesorul vrea să se sinucidă de ziua lui, că a iubit lucruri fragile precum cultura sau arta, că tatăl său a murit de cancer. Scena în care Jones se întinde pe o canapea (dacă personajele ar fi stat numai la masă, filmul ar fi fost prea static) întărește senzația unei ședințe de psihoterapie în care albul se destăinuie necunoscutului care l-a salvat.

Dacă incipitul se potrivește scenariului scris de McCarthy, din păcate scena în care Samuel L. Jackson își face nevoile în timp ce vorbește cu Jones nu este din cele mai reușite. Intenția regizorului trebuie să fi fost aceea de a arăta că Jackson, un fost pușcăriaș, este obișnuit cu apropierea de semenii săi, dar simpla menționare a faptului că adesea la el în apartament își găsesc adăpost tot felul de bețivi și drogați pe care încearcă să îi ajute ar fi fost suficientă, întrucât mai târziu avem ocazia să aflăm mai multe despre viața din penitenciar și chiar să îl vedem pe Jackson transformându-se într-un adevărat monstru când povestește despre cum era să moară, o scenă jucată cu măiestrie și care face spectatorul să trăiască povestea la fel de intens precum actorul. Cu excepția acelei scene în care parcă se transformă în criminalul ce a fost cândva (cadrele sunt filmate de așa natură încât actorul să pară uriaș și înspăimântător), pe parcursul filmului Jackson are un joc actoricesc glumeț și blând, menit să scoată la iveală dedesubturile sumbre ale profesorului interpretat de Jones.

Pe parcursul peliculei Jackson este actorul activ, pe când Lee este adesea pasiv, însă pasivitatea sa începe să se reducă când negrul îi oferă de mâncare în timp ce albul privește pe geam spre întunericul adânc al nopții, întuneric ce se regăsește în însuși personajul interpretat de Jones.

Deși albul îi povestise negrului că nu crede în nimic, cel din urmă se încăpățânează să rostească rugăciunea, iar în această scenă mimica lui Tommy Lee Jones se potrivește perfect cu personajul acid pe care îl joacă.

De-a lungul mesei, s-ar părea că se leagă o prietenie, însă insistențele fostului pușcăriaș referitoare la salvarea prin credință atrag furia albului care vrea doar moartea (moment în care muzica de pe fundal se amplifică ca pentru a-i întări spusele), acesta declarând că singura religie în care ar crede ar fi cea care te pregătește pentru nimic.

Odată rostite aceste cuvinte, are loc o schimbare în jocul actoricesc al celor doi. Samuel L. Jackson își pierde încrederea, pe când Jones aplecat la urechea sa pare Diavolul întruchipat (în scena în care afirmă că nu vrea iubirea lui Dumnezeu, ci doar nimicul), iar negrul nu mai are nici altă opțiune decât aceea de a-l lăsa să plece pe cel pe care credea că îl salvase cu câteva ore în urmă.

Finalul este răvășitor, jucat excelent de Jackson care strigă de câteva ori după profesorul dispărut fără urmă, spunându-i că va veni pe peron din nou. Copleșit de neputință, Jackson se trântește pe jos, lângă canapeaua pe care Jones zăcuse cândva, întrebându-l pe Dumnezeu de ce nu i-a dat cuvintele potrivite. Filmul se încheie cu un Jackson zdruncinat, în spatele căruia soarele răsare, iar spectatorul rămâne cu întrebarea: va ajunge acesta iarăși la timp?

„The Sunset Limited” este o peliculă ce rămâne cu spectatorul mult timp după ce filmul s-a încheiat datorită temelor abordate, a viziunilor opuse privind lumea și credința, dar și a jocului actoricesc de cea mai înaltă calitate.

Atât filmul, cât și opera dramatică sunt recomandate celor pasionați de religie, istorie, filosofie, dar și celor cărora le place arta ce pune accent pe latura psihologică a personajelor în construirea acțiunii, căci spectatorii/cititorii vor fi imersați timp de o oră și jumătate într-un apartament în care întreaga conversație purtată este despre credință și necredință, despre viață și moarte, despre ce ghidează două personalități diametral opuse.

#

Despre autoare:

ALEXANDRA MEDARU (n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică și realistă (proză, dramă, poezie) și critic literar. A absolvit Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice București (cu o lucrare de diplomă susținută la disciplina „Geopolitică”, intitulată Conflicte rasiale – consecințe geoeconomice și geopolitice, 2010). De asemenea, deține o diplomă de master în cadrul aceleiași facultăți obținută la catedra de „Geopolitică” (cu lucrarea Tibet – China, un conflict latent, 2012). A lucrat ca specialist de comunicare, în prezent fiind copywriter. S-a implicat, de asemenea, în activități de voluntariat la ONG-urile Wilderness Research and Conservation și Queero – Accept România. A debutat în 2013 cu textul „Păcatul” (în Revista de Povestiri), iar un an mai târziu a participat la Inspired – Concurs de idei, secțiunea Dramaturgie, cu textul „Contrabandă-n alb și negru”, distins cu Premiul al II-lea. Tot în 2014 a absolvit Atelierul SF&F organizat de Revista de povestiri și Bookblog, fiind membră fondatoare a grupului literar Secția 14 din care a făcut parte până în septembrie 2016. În 2015, nuvela dark fantasy „ReÎnnoirea” este publicată în revista Argos, nr. 10, și, ulterior, în antologia Eroi fără voie (Ed. Millennium Books). În 2016, Alexandra Medaru a publicat proza scurtă „Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan” (Revista de suspans, nr. 25). Câteva luni mai târziu, se lansează și în critică literară, în paginile revistei culturale EgoPHobia, cu rubrica „Arena culturală: cartea și filmul” (cu articole despre autori precum Umberto Eco sau Truman Capote). A participat ca invitată specială la lansările Editurii Crux Publishing din cadrul Târgului Internațional Gaudeamus 2016 unde a vorbit despre romanul „Aer și MSbP” de Răzvan T. Coloja, făcând o prezentare „exemplu-școală” (conform Oliviu Crâznic, scriitor, critic literar și consilier juridic) a volumului. La sfârșitul aceluiași an, a susținut alături de Oliviu Crâznic prezentarea publică FANTASTICUL DE IMPACT: DE LA GHILGAMEȘ LA „URZEALA TRONURILOR. În 2017, a publicat la începutul lunii februarie, povestea „Ființele nopții din urmă” (space frontier) în Cotidianul Național Puterea, iar în același an parte din articolele sale critice au fost preluate de Select News. Din 2017, este editor al rubricii literare „Lecturi potrivite/recomandate de Alexandra” din revista culturală EgoPHobia, iar în același an a lansat volumul liric „Demoni și demiurgi” (Editura EIKON). Blog personal: Taramuridenicaieri.ro.

 

2 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #55 — sumar | www.egophobia.ro

  2. Pingback: Cormac McCarthy, The Sunet Limited | TARAMURI DE NICAIERI

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.