Un prieten

(pași mărunți)

de Gelu Teampău

Astăzi vreau să vă vorbesc despre unul dintre marii mei prieteni. Ştefan Bolea mi-a fost coleg în facultate, acum aproape 20 de ani, şi de atunci am rămas buni prieteni, deşi nu ne-am întâlnit prea des. Astăzi, Ştefan este posesorul a două doctorate, are o sumedenie de cărţi publicate, predă la facultatea de filozofie, lucrează în corpul editorial al revistei Apostrof şi citeşte pe rupte. De fapt, în prezenţa lui e bine să vă păziţi biblioteca, deoarece v-o devorează pe loc, căci el este un prădător nesăţios al cuvântului scris. Când realizezi care este deschiderea culturală a lui Ştefan, când constaţi câte limbi cunoaşte şi cum nici un autor important nu-i este străin, când îi citeşti cărţile, de poeme, de proză sau cercetările riguroase poţi, pe bună dreptate, să te intimidezi. S-a spus despre generaţia noastră că este una confuză, dacă nu chiar pierdută, căci ne-a prins schimbarea de regim chiar la începutul adolescenţei, o etapă atât de delicată în dezvoltarea personală, şi ne-a dat peste cap busola.  Dar Ştefan este unul dintre aceia (dacă sunt puţini sau mulţi, nu sunt în măsură să spun, deoarece am trecut examenul de bacalaureat şi de atunci am declarat război deschis calculelor) care nu doar că salvează o generaţie, ci îi dau contur.

Astăzi, cei mai tineri decât noi ne consideră bătrâni şi caduci, ori chiar uzaţi moral. Cei mai în vârstă ne consideră încă necopţi, lipsiţi de rigoare şi de verticalitate. Profit de ocazie pentru a le confirma tuturor faptul că au dreptate. Dar le mai spun şi că nu aceasta contează. Contează că unii dintre noi au izbutit să convertească sentimentele de frustrare, de rătăcire, de inutilitate, de disperare, de furie, de părăsire, în opere a căror trăinicie este garantată de faptul că nici generaţiile viitoare nu se vor naşte învăţate. Probabil că nu vor mai trece prin experienţele noastre, probabil că nu vor simţi aceleaşi angoase, probabil că nici măcar nu vor înţelege cum cineva le poate experimenta. Dar ceva îmi spune că întotdeauna vor exista cei care scormonesc pe sub scoarţa realităţii şi sapă în minele sufletului, în căutare de pepite cu care să cumpere tihnă, iubire şi viaţă pentru ceilalţi.

Deşi scrie cu o vână intimă şi subiectivă, slovele lui Ştefan capătă valoare universală tocmai pentru că sunt libere de orice constrângere formală şi de orice prejudecăţi. Scrisul său e perfect liber, şi din el răbufneşte furia, disperarea, dezamăgirea, regretul, dar şi umorul năprasnic, inteligenţa fără margini, încrederea în capacitatea umană de a răzbi şi, poate, înainte de toate, luciditatea profundă care îi conferă claritate morală. El ştie ce este bine şi ce este rău, şi o spune răspicat, ca un oracol care nu are timp de calambururi. Dar atenţie, scrisul lui Ştefan nu este unul comod, siropos ori pufos. El strânge cuvintele de gât, le îneacă în apele subterane ale fluviilor lăuntrice şi le scoate apoi la suprafaţă cu mâna lui puternică de viking care are de lucru şi, uneori, le decapitează şi le înfige ţestele în ţepuşe, pentru a ne expune carnea şi sângele lor. El pleacă în expediţie pe mările îngheţate ale solitudinii şi ale peregrinării spirituale şi se întoarce cu drakkarul doldora de prada de război cu sinele, pe care ne-o aruncă la picioare.

Cine se limitează, însă, la aspectul formal al operei sale, uneori brutal şi grunjos, alteori muzical şi susurat, atât de fermecător pe cât e de şocant, ratează miezul moale şi gustos al sevei emoţionale care-i irigă rândurile. Ştefan este, şi poate nu i-ar plăcea să audă asta, confirmarea normalităţii. El simte, el doreşte, el iubeşte, el urăşte, el pleacă şi vine, cade şi se ridică, urlă şi tace, şi toate acestea pentru că este viu. Ştefan Bolea este VIU! Aceasta este certitudinea pe care o avem, acesta este impulsul pe care ni-l transmite cu lovituri de târnăcop, aceasta este bucuria pe care o resimţim atunci când ne trage de păr în siajul vieţii lui incandescente, prin abilitatea de a stăpâni cuvântul.

Vă recomand să pătrundeţi în edificiul Bolea. Dacă aveţi nevoie, puneţi-vă cască de protecţie, cotiere şi genunchiere, dacă nu chiar armură medievală sau costum de kevlar intelectual şi păşiţi în halele, în peşterile, pe pajiştile şi pe piscurile pe care marele meu prieten le-a desfundat, defrişat, asanat şi desţelenit pentru noi. Aveţi de învăţat multe despre ceea ce nici nu ştiaţi că nu ştiaţi.

Spun toate acestea deoarece, întâlnindu-mă cu Ştefan săptămâna trecută, am aflat de la el că unul dintre prietenii noşti dragi, cel căruia noi îi spuneam Tarzan, a murit. Iar atunci când constat că ne împuţinăm vertiginos, este de datoria mea să vorbesc despre cei care rămân, cel puţin deocamdată.

#

text preluat din emisiunea Cultură și divertisment difuzată pe Radio Renașterea

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #57 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *