Soholodova

de Ionuț Manea

Toată viața am muncit ca o proastă. Am grijă de doamna Pavelescu de câțiva ani. Viața mea este simplă. Mă trezesc la opt, spăl, fac de mâncare, șterg praful. Aceeași rutină. Nimic deosebit. Bărbatul mi-a murit acum zece ani de cancer la prostată. Ne-am iubit mult, dacă nu ar fi avut toată ziua sticla-n bot, poate ar mai fi trăit. Dar s-a dus. Nu am avut copii. Nu a vrut Dumnezeu. Mi-am dorit de ce să nu recunosc. Fără copii viața este o buruiană de pe marginea drumului. Mă rog la Dumnezeu să-mi dea sănătate. Mă uit pe geam și mă gândesc la viața mea. La mama. Sunt la sfârșit de drum și nimic nu s-a conturat. S-a ales praful de casă după ce a murit bărbatu-meu. Am mai încercat să-mi refac viața de câteva ori dar în zadar. Nu a ieșit bine. Muncesc și mă uit în jur la lucrurile inutile pe care le-am strâns. Nu-mi vor folosi la nimic. Azi e ziua plății. Mă denigrează, ipocritul, vorbesc despre fiul doamnei Pavelescu. Nu-l sufăr. Rabd și las capul în pământ. Așa a răbdat și mama. Și acum zace la doi metri sub pământ. Măcar acolo e întuneric și liniște. Acoperit de pământ mai bine decât înconjurat de proști.

  „ O necioplită, Dumnezeu să mă ierte că e femeie bătrână. Mama a slăbit cinci kilograme de când am lăsat-o în grija doamnei Soholodova. Miroase a alcool, domnule comisar. Într-o seară am dat o fugă inopinată  la mama. Și ce credeți? Dezbrăcată în dormitor cu un bărbat. Un om al străzii. Mi-a căzut fața de rușine. Mama e paralizată nu poate vorbi. Și ei se hârjoneau. Cum, domnule, la șaizeci de ani să-ți ardă de așa ceva? Nimfomană în toată puterea cuvântului. Face mâncare o dată la patru zile. Mizerie pe jos cât vezi cu ochii. Pentru ce să o țin? I-am strâns boarfele și am scos-o din apartament. Întrebați vecinii să vedeți ce zgomote scotea noaptea scorpia. Mama a fost o femeie respectabilă, un doctor bun. Nu permit așa ceva în casa mamei mele. ” Domnul Pavelescu.

      De când am venit să lucrez aici, am simțit că mă urmărește cu privirea aia înveninată. Nu mă slăbește deloc. Mă tachinează, mă ia la mișto. Pune mâna pe mine ticălosul. Știu ce vrea un bărbat de la o femeie, dar sunt bătrână, ce dracu! Când sosește ziua plății mi se strânge carnea de frică. Numără banii de două ori și face insinuări. Știu eu. Oi fi bătrână dar proastă nu sunt. Zice: „ Mamaie pentru banii ăștia ar trebui să mergi de-a bușilea.” Și-mi aruncă o scatoalcă pe cur nerușinatul. Dar ce să fac? Banii sunt bani. Fără bani nu putem trăi. Am înghițit multe la viața mea. Am îndurat pentru că am frică de Dumnezeu. M-a scos afară după cinci ani ca pe o cârpă. Cu noaptea-n cap. Ce era să fac la ora aia? M-am dus în gară. Acolo mai vin bătrâni și poate găsesc ceva de lucru. În cel mai rău caz luam trenul spre casă. În satul meu. La o sută kilometri de Iași. În sala de așteptare am adormit. Apoi am simțit o mână. Am sărit ca arsă. Un tânăr cu barbă și părul lung, beat.

-Mamaie, mă duc să iau o sticlă de vin. Mă aștepți?

-Ce ai maică? Ție rău? Slab, uscat îmi putea fi fiu. Și dus a fost. Am adormit din nou. Am visat-o pe mama pe gârlă, aduna bujori și dădea din cap. Când o visez așa, de fiecare dată se întâmplă ceva rău. A venit diavolul din nou. S-a lipit de mine. Mirosea a alcool.

-M-ai așteptat? Bun. Unde te duci?

-Nicăieri mamă. Aștept și eu.

-Pe cine? Pe Dumnezeu? Râdea. O canalie, mi-am zis.

-Auzi! și eu îl aștept. Hai să-l așteptăm împreună. Cu siguranța va veni. Mai degrabă vine Godot. A golit sticla pe jumătate. M-a luat de după gât, mi s-a ridicat părul pe spate. Nu știam ce să fac.

-Uite. M-am gândit. Vezi dumneata. E iarnă. Sunt atâtea pericole. Mata nu poți rămâne aici. Vii cu mine.

-Unde să vin maică?!

-Am o mătușă la sat. Luăm trenul și duși suntem. Ai grijă de ea, de casă…

     Mărturia tânărului inculpat:

  ,, Nu o cunoșteam pe doamna Soholodova. Nu am văzut-o înainte în viața mea. În gară am ajuns în jurul orei cincisprezece. Această femeie m-a abordat. Mi-a oferit o sticlă de vin ieftin pe care a luat-o dânsa de la chioșcul din gară. Apoi a început să-mi turuie povestea vieții ei. Recunosc, nu eram într-o stare potrivită. Cuvintele ei se înfiletau în țeastă. Am avut o zi grea.  Nu eram în apele mele, într-un cuvânt. Vinul l-am acceptat, din politețe. Inițial am vrut să beau sticla și să mă tirez. Apoi, doamna cu pricina ce mi-a făcut plângere nu se mai oprea. Mi-a umplut capul cu prostiile ei de-o viață de căcat de la marginea lumii. Dumneavoastră ce ați fi făcut în locul meu?I-am zis: „ Vrei să mergem în vagoanele alea de acolo?” Erau două vagoane trase deoparte. Și ea tot turuia. Nimic. Am mai întrebat-o o dată. Apoi am decis, pentru că nu se oprea practic din turuit, să o iau cu mine, să o duc acolo, să mai dezmorțim puțin atmosfera. Afară era frig…”

   Duhnea a alcool și a mahorcă. Mi-a propus acest diavol cu limba lui spurcată să mergem, zice, la vagoanele alea, că are un geamantan acolo, pus de dimineață, unde are ceva de îmbucat. Inițial nu am vrut să merg. Apoi m-a forțat. A tras de mine. Că dacă nu vin, face urât, m-a amenințat. Am mers. Ce era să fac? Afară era ger. Să intru și eu am zis: Nu pot domnule, scările sunt înalte, picioarele mele sunt anchilozate, el nimic, tot insista. Am vrut să plec. A sărit de sus ca un vultur, m-a prins de haină, mi s-a făcut pielea găina. „ Dacă nu urci te bat de te caci pe tine, mamaie” a spus. Îmi era frică, zău. A tras de mine animalul și m-a târât în patru labe ca pe un câine. M-am rugat la Dumnezeu dar nu m-a auzit. Dumnezeu nu aude imediat. M-am rugat încă o dată. Am început să plâng. L-am implorat în genunchi. În vagonul doi și acum țin minte. Ne-am așezat. A scos un pahar din geacă și a zis: „Toarnă fă!” Nu am îndrăznit să nu fac ce îmi cere. Vedeți dumneavoastră, așa făcea răposatul și apoi îl apucau pandaliile, nu mai aveai cu cine să te înțelegi. Îmi era frică. A scos dintr-odată mădularul din pantalon. Tare, în sus. Am încremenit. Am zis: „ Ptiu drace!Maică sfântă!” Dihanie domnule, dihanie, așa ceva nu am mai văzut. Imens. Roșu. „ Atinge-l!” a spus. Oricum mă bătea dacă nu făceam ce spune, iar eu la bătaie nu rezist. Decât să iau bătaie mai bine mor. Am luat toată viața mea bătaie de la răposatul, cu pământ, cu lemn, cu sticlă, cu ce nu am luat. Nu mai vreau să trec prin ce am trecut. Am atins spurcatul, doamne iartă-mă, că am crezut că intru în pământ de rușine. Dar ce era să fac? Am văzut că îi place, închidea ochii. Ca un copil. Eu nu am avut copii. Am zis că, totuși, poate dracul nu este atât de negru. Am mângâiat-o așa vreo o jumătate de ceas. Și, pe nepusă masă, a deschis ochii, s-a uitat ca un drac la mine: „ Ia-o în gură!” Cale de întors nu aveam. Intrasem în horă trebuia să joc până la capăt. M-am gândit la Dumnezeu, cu ochii închiși, îmi cădeau lacrimile pe mădular de rușine. Se topise lumea-n mine, se făcuse mică. Nu mai vroiam să deschid ochii. Vroiam să ard acolo, să intru în pământ de rușine, de greață. Bine, rău, viața merge înainte. Când am simțit ceva cald în gură mi-am dat seama că s-a terminat porcul. Am scuipat.

      Mărturia tânărului inculpat:

   O adevărată nebunie. Am o soție tânără, un copil acasă. În vagonul numărul doi, staționat în stație. Ne-am așezat unul lângă celălalt. Am adormit, am băut sticla de vin. Și baba, ce credeți, mă pipăia. Mi-a desfăcut șlițul. Știa muierea, trebuie să recunosc. A scos-o afară, și a început să o mângâie, delicat, cum am spus înainte, știa meserie. Sunt bărbat și unul slab. Era firesc să se întâmple ceea ce s-a întâmplat. . Noapte, singuri în vagon. Problema era alta. Bătrâna era nimfomană. După primul număr, deși acum îmi e greață când îmi amintesc, mai voia. Trăgea de mine și-mi spunea: „ Hai maică, ce, nu mai poți!” Mi-a fost jenă să recunosc că nu mai pot, doar eram tânăr, și am mai făcut-o încă o dată. Deși ultima dată nu a fost atât de plăcut. Mă gândeam la soție, firește. Dar, credeți-mă, domnule comisar, nu am mai văzut așa femeie drăcoasă în viața mea, necheza ca un cal, se zvârcolea ca un drac și la sfârșit tot nu a fost mulțumită, mai voia nebuna. A tras de mine, m-a zgâriat, uite, aici, aici. Am sărit din tren, a strigat, a aruncat cu un pantof după mine. Și am fugit într-un bar să mă răcoresc. ”

   Nu a durat mult a doua oară. Se lăsase o tristețe în vagon. Parcă picase cerul pe noi. Muți. Ne era rușine. Eu mă duc, a zis. Nu aveam nimic de comentat, să se ducă, dă-l dracu, bine că am scăpat. Dar nesimțitul a căutat prin bagaje și mi-a găsit banii ascunși primiți de la domnul Pavelescu. Mi-a aruncat o sută și a luat restul. Erau două mii. Stai, am zis, cum vine asta, domnule comisar, mă și fute spurcatul și-mi ia și banii. Eu știam că e invers. Și am sărit cu unghiile să-l dobor. Până la bani, am zis. Ori eu, ori el. Negru am văzut în fața ochilor. Dar bărbatul e bărbat, nu aveam forța necesară să-l pun jos. El e tânăr, eu sunt bătrână. Am sărit după el. Nu era țipenie de om, era trecut de ora unu, noaptea. A trecut un manevrant. Un om scund, gras, îmbrăcat în salopetă, cu tâmplele albite. Am strigat după ajutor. Domnul s-a uitat la mine de parcă văzuse pe dracul. „Mi-a furat banii, hoțul”, am zis. Abia se mișca. Până s-a întors, fugise aghiuță. Se uita ca la circ. Și mi-am dat seama, uitasem să mă închei la cămașă. Sânii îmi erau pe afară. Mi-a zis: „Femeie, nu ți-e rușine. Pune ceva pe tine.” M-am rușinat, ce era să fac. Mi-am cerut scuze și i-am explicat situația. M-a ascultat manevrantul. A dat din cap de câteva ori și mi-a zis: „Să nu vă mai prind pe aici. Ăsta nu e loc de cățelărit. ” A tras șapca pe ochi și a luat-o înainte. Tot ce-i spusesem, intrase pe o ureche și ieșise pe alta. Mototolul. Unii oameni trăiesc degeaba, domnule comisar. Ăsta este adevărul, da. Sunt ca frunzele. Nu au niciun rost. Bate vântul în ele de le găsesc dracii și degeaba. Așa a făcut Dumnezeu,lumea, cu toate ciudățeniile ei. Să suportăm și noi pe alții cum ne suportă el. Am mers, apoi, pe peron. Erau doi oameni drăguți, bine îmbrăcați vreau să spun. Așa păreau de la distanță. M-am apropiat și le-am cerut ajutorul. El, înalt cu palton negru, părea un om bun. Se uita la mine cu milă. Mă asculta și mă aproba. Dar doamna, subțirică, mai tânără decât dânsul, nu mă privea cu ochi buni. Le-am explicat situația ingrată în care mă găseam, omițând momentele greu de explicat, evident. Eram turbată, aș fi mers oriunde să-mi recuperez banii. Măcar să sune, am rugat stăruitor, la salvare,  la poliție, oriunde. Domnul pedant a vrut să scoată telefonul mobil. Eu nu am. Cu cine dracu să vorbesc. Cu mama, sub pământ. Dar după toate astea, mi-am zis, îmi iau și eu unul, uite, te scapă de situațiile astea penibile. Și doamna l-a oprit. I-a zis: „Liviu, nu se cade. Nu știm ce s-a întâmplat acolo – a arătat spre vagoane de parcă acolo era iadul – și pe lângă asta, nu mi se pare potrivită ora și doamna nu-mi inspiră încredere. ” Liviu al meu a cedat. A băgat telefonul la loc și mi-a bălmăjit scuze patetice. M-am uita la ei cu scârbă. Am plecat mai departe, dezamăgită. Ce-ți e și cu lumea asta. Decât să se facă de ocară, mai bine mor. Așa a fost mereu, de aia lasă Dumnezeu coarne vacii. Să se ferească omul de ea.

   Mărturia tânărului inculpat:

   „ Eram la Celeste când m-ați ridicat. Barul de pe colț, peste drum de gară. Am băut o sticlă de Milcov. Eram epuizat. Voiam să-mi limpezesc gândurile.  Acolo m-a racolat o tânără, pe nume Paula. I-am luat și ei o sticlă de Milcov. O știu din vedere, am mai văzut-o prin zonă. Stă la Celeste și la Afrodisiac în timpul nopții,ziua doarme sau dracu știe. Paula mi-a promis că mergem la ea mai târziu. După ce am băut coniacul, m-a pus diavolița, să-i mai iau un pachet de țigări și o sticlă de vin. Bani aveam, numai ce luasem salariul. A zis că stă peste drum, la doi pași. Am urcat pe scări la etajul trei. Miroseau scările a urină de câine. Avea o garsonieră, cum să vă spun, cât o cutie de chibrituri, domnule comisar. Strada Platonov numărul opt, apartament optsprezece. Ne-am făcut comozi, a pornit televizorul. Ne-am pus un pahar de vin. Deși doamna Soholodova îmi stăruia și acum în creier, am zis să o fac și pe asta. Am strâns din dinți ce era să fac? În timp ce mă dezbrăca, am observat că se uită insistent pe hol. La cine dracu?, mi-am zis. Și a apărut o matahală de om din întuneric, domnule comisar. Gros, răpciugos. M-am pierdut cu firea și am fugit. În toată vânzoleala aia, mi-am uitat haina. În care îmi rămăsese mai mult de jumătate din salariul pe luna respectivă, peste o mie de lei. Apoi am ieșit în stradă și am strigat: Ajutor! Hoții!”

       A doua oară ne-am întâlnit pe scările secției de poliție. M-a prins de mână. „ Ce faci aici?” m-a întrebat. M-a tras după el. Mi-a jurat că nu a vrut să-mi ia banii. Că mi-i va da înapoi cât ai zice pește. Să-mi retrag plângerea. Se uita lumea la noi. M-a sărutat pe gât și mi-a șoptit că mă va duce departe de aici, are o casă de vacanță lângă Iași, și vom uita de toate. Ca o proastă l-am crezut. Ne-am oprit la o cafenea din  împrejurimi. Acolo după ce a băut, a uitat de mine. S-a înhăitat cu una, vopsită din cap până-n picioare. „Cine e bunica?” așa mi-a zis. M-am ridicat să plec. Atâta ocară și sufletul îmi era greu, simțeam cum plutește prin odaia plină de fum și înoată ca o broască țestoasă. Dar m-a oprit. S-a uitat la mine ca un turbat. „ Nu poți pleca, avem de rezolvat ceva mai întâi.” Am mers la gară din nou. Să luăm un personal spre sat. Am avut încredere în el. Mi-a zis că-i mai trebuie o sută de lei pentru bilete.  I-a luat și s-a dus. A trecut o oră. Apoi două. Timpul îmi încețoșa ochii. Am așteptat până seara, după zece. A dispărut fără urmă. Sunt prea slabă pentru lumea asta, domnule comisar. O frunză moale în bătaia vântului nu e o rușine, dar nici o realizare nu-i.