Oniric

de M. K. Lynn

Într-o zi m-am hotărât să nu mă mai trezesc.

Deloc.

Regrete? Prea puține, din fericire. Insignifiante.

Perdele diafane atârnau greu de bara de metal. Geamul – deschis. Afară ploua. În cameră – frig.

Îmi păsa?

Nu.

Camera strălucea de tristețe. Cenușie, mobilier bogat, dar picurat de timp, oglinzi pe toți cei patru pereți. Stăteam pe pat. Puteam, în sfârșit, să-mi ridic brațele.

Mă uitam tâmp la palmele prin care se vedea peretele opus, cu dulapul și oglinda cenușie.

Ah, da.

Râd.

Un vis.

De parcă aș fi putut spera la mai mult.

Nu m-aș fi întors nici dacă aș fi avut pentru ce. Eram… bine.

Atât.

Ploaia intra prin geamul deschis, se lovea de perdele și se scurgea pe podeaua lustruită. Nu puteam să văd nimic dincolo de zăbrelele de fier ale balconului – ceața densă ocupa tot universul lumii noi în care am ales să rămân. Ce lume era – nu mă interesa. Atâta timp cât nu făcea parte din trecut – nu mă deranja.

Atunci am observat.

Nu-mi mai era frig.

Nu mai simțeam acel atac de furnicături prin tot corpul. Nu mai auzeam sângele trecându-mi prin urechi. Nu mai.

Panica trecu tot atât de repede cum și ajunsese. De ce ar trebui să mă intereseze? Ce s-ar schimba dacă aș afla?

Așa ziceam și eu.

Îmi contemplam imaginea desfigurată de semiumbre în oglinda de pe peretele opus. Nu știam cât timp trecuse – camera părea aruncată dincolo de legile timpului. Ceasul de pe noptieră avea acele prinse la ora zece și zece minute. Ciudat.

Ceva mă făcuse să întorc capul spre oglinda din față. Atunci am văzut.

Te uitai la mine.

Țipasem.

Iar în minutul următor mi-am dat seama de altceva. Camera nu avea nici o ușă, doar geamul deschis larg, care nu-mi inspira încredere.

Aveai acea privire cu care oamenii în alb observau comportamentul cobailor. Țipam de frică. Îți dai seama cât de anormal e să vezi pe cineva lângă tine în oglindă?

Acum înțeleg că poate nu te-ai prins că te vedeam.

Mă ridicasem încet din pat. Mi s-a părut că se schimbase ceva în felul în care mă priveai – se strecurase teama.

De ce mă uitam fix?

De ce țipasem?

Puteam să te văd?

Iar înainte să mă decid să fac ceva, vântul ploii de afară îți șterse chipul de parcă nici n-ar fi fost.

Cine erai?

Nu știam.

Oricărui om îi este caracteristic un anumit grad de curiozitate. Mă consideram om, deci era normal să vreau să aflu.

Nu?

Mă apropiasem de oglindă.

Ochi gri, păr negru, piele palidă.

Încercam inutil să găsesc ce văzusem cu un moment înainte. Începusem să-mi închipui că înnebuneam, când prin geam intră o briză și făcu valuri mici pe suprafața pe care o crezusem sticlă.

Ce tâmpenie!

Unde eram?

Chiar voiam să aflu.

Nu știam cât de periculos era să ating substanța necunoscută. Majoritatea eroilor în cărțile de tot felul pe care am reușit să le audiez făceau lucruri stupide, atingeau obiecte pe care n-ar fi trebuit să le atingă și, bineînțeles, sfârșeau în cel mai groaznic mod posibil. Nu mă consider un erou principal dintr-o carte pentru că nu am nimic special. Dar, totuși, să ating un lichid indignant asemănător mercurului ar fi fost o decizie clar greșită.

Aș fi stat, probabil, o veșnicie contemplând bietul obiect dacă n-ar fi început camera să se autodistrugă.

Centrul de greutate se modifică brusc. Geamul deveni podea: dulapul, cărțile, patul, noptierele, chiar și perdelele diafane dispărură în ceața ploii de afară.

Dacă nu mă prindeam de rama oglinzii, pieream în vid.

Ceața consuma încet pereții încăperii.

Să mă grăbesc?

Mă apucasem de rama de lemn.

Ca să știi – n-am făcut sport niciodată. Nu am ridicat niciodată brațul fără ajutor. Să mă ridic ca să ating oglinda era prea mult. Abia puteam să nu dau drumul ramei de lemn ce-mi zgâria palmele la fiecare încercare de a o apuca mai bine.

Centrul de greutate se modifică din nou. Până să mă devoreze groaza, camera se roti din nou și oglinda se apropie brusc. Realizasem acest fapt doar după ce valurile cenușii se uniseră deasupra capului meu.

PARTEA I. POVESTE

Valurile mării n-o să se oprească niciodată. Trebuie să învăț să înot împotriva curentului.

Miros de pește. Apă. Zgomot înăbușit de picioare. Corpul îmi era mai greu decât a fost vreodată – nu știam dacă pot măcar să-mi deschid ochii.

Nu puteam.

Mă simțeam… ciudat. Nu eram… eu.

Chiar nu eram!

Suflet închis într-un corp străin… și nici măcar nu mi se oferise controlul!

Mă obișnuisem să fiu un corp cu suflet, dar mi-am dat seama că, de fapt, totul era invers. Eram un suflet ce deținea un corp.

Zgomotele se întețeau. Trupul binevoi să întredeschidă ochii, ca eu, în sfârșit, să-mi dau seama unde mă aflam.

Apă. Multă apă. Un golf sau ceva asemănător cu multe docuri de lemn vechi. Șubrede, roase de vânt și valuri, cu picioarele acoperite de straturi nenumărate de mucegai. Bărci vechi, sure, aliniate lângă acele poduri distruse de la bun început, se legănau solitar în ritmul valurilor moarte, lipsite de albastrul curat al apelor libere.

Pe unul din docurile acelea mă aflam eu.

Orizontul estompa cârdul de vase cu velele și catargele umflate de vânt. Cerul vestea furtună. Era spre asfințit, luna își ridica securea sus, mult deasupra marginii apei.

Orașul de pe malul micului port se întindea până sus, pe vârful dealului. Casele mărunte, grămădite, fără curți și grădini, gemeau de lume și boli, de foame și gunoaie, de lipsuri și speranță. Speranța se deslușea cel mai bine.

Oamenii erau cerniți de griji. Mișunau în jurul malului, mereu grăbiți, cu hainele și ochii lungiți la pietrele trotuarelor. Departe, se deslușea conturul unei vechi biserici de lemn, cu crucea cârligată strâmb ce domina înălțimile orașului.

Copaci goi, lipsiți de frunze. Sfârșit de vară.

Corpul nu binevoi să se privească, așa că nu aveam nici o idee cum arătam. Se mișca greu, legănându-se. Ori eram bărbat și eram beat, ori eram femeie și eram ciuntită de boală.

Nu simțeam nimic din necesitățile coliviei mele. Nici foame, nici sete, nici altceva. Nimic. Absurd.

Ciudat!

De ce?

Ce s-a întâmplat?

Unde mă aflam?

Cu ce scop am fost aruncat din camera cu oglinzi în acea margine de lume, fără să mi se explice ce trebuia, de fapt, să fac?

Sau poate nu trebuia să fac nimic.

Doar să putrezesc pe malul acelor ape, captive în mâinile viitoarei civilizații, fără control asupra corpului dăruit, până înnebuneam de singurătate!

Nu!

Categoric nu!

Mâna trupului se smuci brusc. Pentru un moment, îi simțisem factura.

Oase. Mușchi. Sânge.

Așa, deci?

Te-am prins!

Mi-au trebuit vreo douăzeci de minute ca să obțin controlul asupra materialului cu care urmam să lucrez. Dificil, cum era întotdeauna în cazul meu.

Micul port, între timp, se umpluse de lumini gălbui din felinare. Palpitau în apa fumurie. Lăsau umbre adânci în colțurile caselor. Se reflectau de geamurile sordide și cădeau greu pe pietrele umede, sclipind în noroi.

Pornisem greoi spre oraș. În altă parte nu avea sens să merg.

Deasupra capului meu se aprindeau stele. Seara cobora stâlcit pe trotuarele înguste, pătrunzând în case și dormitoare, aprinzând tot mai multe lumini, până orașul începu să strălucească.

De undeva din spate se auzeau sunete vibrante de lăută. Serenade dulci în lumina asfințitului din degete umplute de bătături. Balcoane cu perdele diafane, ghivece mari cu flori mărunte, ramele albe ale geamurilor închise strâns. Fără răspuns.

Suflete pierdute urlau din colțurile întunecate ale străzilor închise de pereți. Corpuri fără acoperiș dormeau sub grămezi de cârpe, cu părul alb ieșind de după ele și mâinile încleștate pe existență.

Am grăbit pasul, deși nu știam unde să merg.

Culoarul îngust pe care mergeam se bifurcase. Una din cărări urca pe scări lungi spre vârful dealului. Alta cobora brusc spre o vale întunecată.

O pisică neagră trecu grăbită printre picioarele mele și o luă spre vârf. Semn? Puțin probabil.

Am urmat-o.

Cum să alegi un drum întunecat în locul celui luminat de flăcări? Nu înțeleg.

Scările mă amețeau îngrozitor. Pereții sumbri alunecau caleidoscopic în fața ochilor. Mă țineam de cărămizile murdare ale caselor ca să nu cad și nu voiam să înțeleg ce căutam, de fapt, acolo. Unde mergeam. De ce.

Aș fi putut să-mi imaginez că era, de fapt, Providența. Că așa îmi era soarta să rămân în acel oraș, să fac rost de o familie, să trăiesc o viață și, eventual, să mor într-o atmosferă deprimată. O viață împrumutată. După care m-aș fi reîntors, probabil, în camera cu oglinzi și aș fi luat-o de la capăt.

Aș fi putut.

Oamenii treceau ca niște umbre, urmărind cu ochi tulburi fiecare mișcare ce o făceam. Capătul scărilor se ridica mai sus cu fiecare treaptă. Respiram greu.

Un bubuit surd îmi atrase atenția. Mă oprisem din mers. În spate se întindea o cascadă gri de case, luminate ca într-un păienjeniș de lumini palide până în jos, spre docuri. Apa, pelerină neagră, ascundea pericolul.

Ce fusese acel zgomot?

Nu știam.

Contemplasem orizontul azuriu un timp, fără să deslușesc nimic. Oamenii ce treceau pe lângă, grăbiți mai devreme, se opriseră brusc la auzul sunetului. Aveau capetele ridicate sus, ca acei câini de vânătoare ce încercau să afle prada.

Nu era nimic.

Reluasem aventura.

Scările s-au finalizat într-o piață. De fapt, semăna mai mult cu o terasă la înălțime – scaune stricate, bănci cu lemne lipsă, statuie din centrul havuzului uscat lăsată în paragină.

Atât?

Da.

Luasem loc în fața unui copac gol. Banca părea șubredă. Scârțâia.

Era sfârșit de vară.

Frigul serii mă găsi brusc. Tremuram și încercam să nu-mi pierd speranța.

Poate trebuia s-o iau pe altă cărare?

Casa în fața căreia stăteam era înaltă, pictată odată în roz, dar roasă de timp. Geamurile sclipeau de curățenie. În spatele sticlei – perdele grele, închise, negre.

Pe geamul de lângă uși strălucea o lumânare.

Sclipirile mi-au prins privirea.

Încet, în jurul acelei străluciri, parcă formându-se din neant, apăru un chip. Aceeași expresie de interes sec, lipsit de emoții. Privire plictisită de clișee.

Tu.

Tresărisem.

Iar?

Aveam halucinații?

Cine erai?

De ce… mă priveai?

Te-ai încruntat. Vreo confuzie, încurcătură, era imposibil să te fi putut vedea!

Și, totuși, iată-ne: față în față.

Mă ridicasem de pe bancă. Voiam să te văd.

Ridicasei mâna să atingi sticla. Degetele străluceau intens în razele lumânării. Vrăjitorie curată!

Simțeam răceala sticlei în aer. Îmi rămăsese o clipă.

Ușile se deschiseră brusc. Imaginea feerică se șterse cu pâlpâiala lumânării.

Nu!

Din casă au ieșit trei copii. Două fete și un băiat, fără însoțitori și în mare grabă. Cea mai mică, de vreo cinci-șase ani, purta o rochie albă, deosebit de albă, cu o grămadă de gherghefuri pe toate marginile. Pe cap – o pălărie. Pielea – roz fin.

Cea mai mare, de vreo treisprezece-paisprezece ani, în pragul adolescenței, pierduse farmecul copilăriei demult. Nas cârn, ochi cruzi, rochie ruptă în dreptul genunchilor, păr negru. Pe cap – o bonetă. Pielea – maur.

Băiatul părea să fie fratele celei mai mici. Blond, vreo zece-unsprezece ani, cu cravata legată strâmb, strângea la piept o lesă roasă de dinți. Pe obrajii rumeni se rostogoleau lacrimile visului distrus. Pe cap – pălărie de paie. Pielea – fierbinte.

Cei mici se țineau de mâna celei mai mari, care își duse poverile spre scări.

– Unde mergem, Liz? Unde ne duci?

Copila continuă să scâncească tot drumul. Bruneta își dădea ochii peste cap și repeta același răspuns:

– Mergem să ne jucăm în port! Nu mai întreba!

Băiatul continua să jelească trecutul. Lacrimile se grămădeau în suflet și coborau pe obraji, până se pierdeau în praful drumului.

M-am hotărât să consider acea lumânare un semn. Mă luasem după copii.

Bruneta mă privi alarmată – nu mă cunoștea, deci prezentam un pericol. Grăbi pasul.

Stăruisem și eu.

O luă la fugă pe trepte. Copiii îi atârnau de mâini ca două coșuri. La un moment dat luă fetița în brațe. Ochii albaștri mă contemplau atent de după umărul brunetei. Fix.

Atent.

Curios.

Buclele blonde săltau cu fiecare treaptă.

I-am zâmbit.

Îmi zâmbise.

Băiatul continua să scâncească. Luna își aprinse becul strălucitor. Scările nu mă mai amețeau. Umbrele își săpau loc în pietrele treptelor, în cărămizile caselor, în copacii goi din vale.

În spatele meu.

În ochii albaștri din față.

În părul negru al fetei de cel mult paisprezece ani.

Dispăru după colț.

Subit.

O luă pe cărarea întunecată.

Pe strada umplută de noapte domina liniștea. Undeva în dreapta foșneau valurile golfului, invizibile, dar sonore. Acoperișurile prindeau în capcane de lemn razele stelelor, greieri surzi rodeau strunele lustruite în noroiul uliței. Geamuri fără lumânări.

Fiecare pas răsuna în ecouri. Păsări mici roiau în jurul caselor, ciugulind resturi. Nu se depărtau de grinzi – erau prinse de ideea seacă a unei libertăți efemere.

Ochii albaștri au dispărut printre umbre. Copiii coborau spre docuri.

Unde fugeau?

De cine fugeau?

Asta trebuia să aflu?

Peisajul se modifică brusc: pereții din piatră au regresat la lemn putrezit de vântul umed, ramele albe și balcoanele geamurilor au cedat totul schelelor de lemn cioplite strâmb, tarabele au prins număr.

Miros de pește.

Butoaie cu funduri sparte.

Copiii se îndreptau spre capătul aleii, unde se întrezăreau vag casele vechi ale pescarilor. În razele felinarelor, albul rochiei celei mici suda lumina și întunericul.

Îmi era frig.

Dintr-odată, bruneta coti spre una dintre case. Portița de fier scârțâi ascuțit în liniștea dominantă, iar după stătea o bătrână ninsă de timp. Toate bijuteriile le avea cu ea.

Bătrâna luă în brațe băiatul și era gata să le deschidă ușa, când mă zări. Se uita lung, atent, încercând să mă ghicească, după care îmi făcu semn să mă apropii.

Portița de fier scârțâi din nou.

Bătrâna mă privi iar, după care mă invită înăuntru cu un gest larg. Bruneta se uită alarmată, dar nu îndrăzni să spună nimic.

Ușa scârțâi lung.

Camera sumbră în nuanțe de roșu crea atmosfera unui loc lipsit de legile obișnuite ale naturii. Pereți umpluți de rafturi cu cărți, sticle colorate, plante uscate și tot felul de statuete păreau lustruite de ezoterie. În mijloc – o masă acoperită cu o țesătură groasă de sac, pe masă – o sferă de cristal iluminată de o lampă cu gaz, înconjurată de cărți de tarot. Lângă masă – trei scaune de lemn.

Bătrâna se așeză pe unul din scaune și luă băiatul în brațe. Bruneta îi cedă locul celei mici. Eu – pe ultimul scaun.

Liniște.

Ochi verzi în față.

Privire fixă.

– Vreau să găsesc ieșirea, mă aud zicând.

Bătrâna strânse de pe masă cărțile fără să-mi răspundă. În liniștea nopții pâlpâia lampa, smârcea băiatul și vrăjitoarea amesteca soarta mea între palme.

N-am crezut niciodată în ghicit. Poate pentru că, de obicei, mi se prezicea nimicul. Întunericul cel mai aspru.

Nu mă îngrijora oricum, da?

Degetele groase alunecau ușor pe bucățile roase de carton. Magia pâlpâia în aer.

Împărat, Prost, Moarte.

Impresionant. Cum am spus – întuneric.

Vrăjitoarea se uită fix de sub pleoapele lipsite de gene.

– Renunță.

– Nu.

Bătrâna clătină din cap dezaprobator, doborând cu o mișcare imense construcții urcate pe speranță.

Copila brunetă aruncă o privire piezișă spre geamul opac.

Băiatul se opri brusc din smârcit.

Blonda încetă din a mai da din picioare.

Geamul?

Ce e cu el?

Șuieratul lung se desluși în ultima clipă. Ghiuleaua explodă chiar în mijlocul străzii, prăbușind pereții locuinței vrăjitorești, doborând acoperișul, spărgând sticla geamurilor.

Abia reușisem să strâng la pământ copila cu bucle blonde, după care să aud cum picioarele din față ale mesei s-au prăbușit sub greutatea parilor din acoperiș și a pietrelor groazei nimicitoare. Masa prăbușită devenise scut, fața de masă – mantie, pereții – pericol, iar norocul – deus ex-machine.

Exploziile continuau, dar deviat: ghiulelele plesneau haotic în jur, dar departe. Praful se răscula într-o ceață densă, opacă, ce ridica granițe de neînvins între universul casei prăbușite și orașul spart ca o sferă de sticlă.

Mă încumetasem să deschid ochii și să eliberez capul blond din strânsoare. Copila începu să scâncească de frică. Picioarele mesei scârțâiau amenințător.

Praf.

Pericol.

Nu puteam să respir.

Printre tusea distrugătoare am reușit să deslușesc răgetul nebun al panicii ce acoperise orașul. Trebuia să mă grăbesc.

Cu un brânci puternic doborâsem masa de lemn și, încet, mă ridicasem cu copila la piept. Câțiva pași mai încolo bruneta trăgea disperat de mâna bătrânei, încercând să o scoată de sub grămada de pietre. Lacrimile grele lăsau urme curate în masca din cenușă neagră ce-i acoperea fața.

Băiatul – nicăieri.

Printre parii de lemn rupți și colbul de argint cărțile risipite de tarot păreau fragmentele unui vas de cristal, doborât de furia sorții. Viitorul cernea din sita ei, iar străinii ce încercau să-i prindă firele erau aruncați în brațele uitării. În întuneric.

Mă apropiasem de brunetă și o strânsesem de umăr.

Se uită la mine. Ochii negri mureau încet, înnecați în ploaia disperării.

– Trebuie să mergem.

Fata dădu din cap, și, aruncând o ultimă privire mâinii de care se ținea strâns până atunci, o lăsă jos.

Copila din brațele mele începu să plângă. Buclele blonde tresăreau de fiecare dată când își chema mama. Bruneta întinse mâinile spre ea, luând-o din brațele mele.

Unde trebuia să mă duc?

Ce trebuia să fac?

Răspunsul veni subit, de după colț, în număr mare.

Un grup de războinici, cu rânjete amenințătoare și valul de teroare în spate, călcau pe ruinele caselor și roiau în căutare de comori. Moartea sticlea în ochii lor tulburi de setea de cruzime.

Unul dintre ei, căpitanul, arătă spre fetița blondă și scoase un urlet de victorie.

– Am găsit-o! Soarta!

Îi strânsesem mâna brunetei.

– Fugi!

Pietrele casei dărâmate se ridicau în obstacole greu de depășit. În spate, urletele și gălăgia piraților ne călcau urmele, ridicând din praful drumurilor pereți de groază.

Inspir.

Expir.

Inspir din nou.

Aceeași bifurcare a drumurilor de mai devreme. Pisica neagră o luase din nou în sus, spre vârful dealului, printre pietrele pereților dărâmați de ghiulele.

Atunci spre vârf.

Ce urma să fac după nu mă interesa.

Nu mă interesa nimic, niciodată!

Aceleași scări amețitoare. Același spațiu deschis de unde se vedea marea întunecatâ. Casa copiilor distrusă până în temelii.

Nu mai era nici o cale de scăpare.

Copila blondă scânci mai tare. O luasem în brațe și mă grăbisem să mă ascund în spatele bucăților de perete cu vopseaua roz cojită pe alocuri.

Mă distanțam încet, parcă dezlipindu-mă de imaginea dărâmâturilor roz. Orizontul se ridică în pereți vopsiți, cerul se ilumină orbitor de reflectoarele fierbinți, copila blondă se topi într-o păpușă de porțelan, cea brunetă dispăru după cortină, iar curtea deveni scena care urma să înceapă.

Mă întorsesem spre public.

Sală goală.

SFÂRȘITUL PĂRȚII I

***

Aceeași cameră gri fără uși.

Balconul strălucea în lumina unui asfințit de vară. Draperiile trase abia lăsau lumina aurie să coloreze monocromul dispersat în oglinzi.

De la capăt.

Picioarele îmi păreau prinse cu lanțuri de pat.

Mă ridicasem în capul oaselor, îmi trecusem mâna prin păr. Praful strălucea în perdeaua de lumină făcută de crăpătura țesăturii de la geam. Îmi apăruse în minte imaginea, încă proaspătă, a chipului mistuit de deschiderea unei uși.

Ce trebuia să fac acum?

Praful auriu se roti în valuri, formând vârtejuri de lumină.

Liniște.

Urmăream vraja acelei perdele de lumină fără să-mi dau seama de trecerea timpului. De fapt, timpul părea prins în capcana acelor fire mici de praf strălucitor, incapabil să evadeze. Întinsesem mâna să le ating – îmi părea mai fermecător decât orice nuanță de gri ce mă înconjura în camera cu oglinzi. Trebuia să evadez.

Colbul strălucitor îmi scăpa printre degete – nu se lăsa prins de mâna materială. Era liber.

Briza scoase praful în furtună pe fereastră, lăsând în urma sa perdelele trase strâns.

Întuneric.

Mă ridicasem de pe pat.

Genunchii îmi tremurau de oboseală. Mă dizolvăm în timp.

Încet.

Lent.

Inevitabil.

Mă sprijinisem de peretele opus geamului. Oglinda goală, fără ramă, reflecta lumina din ochii mei. Îmi lipisem mâna de suprafața rece. Voiam atât de mult să părăsesc liniștea acelui gri cotropitor!

Oglinda… nu.

Suprafață rece, tare, solidă… nu aveam libertatea să plec.

Întuneric și singurătate.

Alunecasem pe perete în jos.

Ce urma să se întâmple? Ce putea să mă uimească mai mult?

Lumina aurie dincolo de perdele mă atrăgea îngrozitor. Era atât de ușor să mă arunc în brațele ei, încât teama din vene îmi oprea orice mișcare.

Era mult prea ușor să renunț.

Stop.

Jos, lângă draperiile grele, strălucea un grăunte de lumină. Razele asfințitului și-au uitat ultimul fragment de supranatural.

Strălucea atât de puternic, încât mă dureau ochii.

Cum am putut să nu-l observ de la început?

Mă întinsesem pe jos, dar, cu toată înălțimea mea, nu-mi ajungea o sforțare ca să ating divinul.

Mă întorsesem pe spate.

Pe tavan, sub ochii mei, luase ființă o nouă oglindă. Marginile ei îmi constrângeau liniile corpului fad.

Statuie spartă, bandajată în haine.

Întinsesem mâinile în părți. Oglinda se lungi după ele. Comic.

Ridicasem brațul spre ea.

Tavanul începu să picure, scurgându-se pe podea. Picături mici, transparente, traversau perpendicular văzduhul, inundând camera în lacrimi.

Nu mai plângeți.

Încă nu mă întorc.

Apa sărată în disperare mă ridica tot mai sus, spre oglindă. Grăuntele de lumină rămăsese prins de podea.

Unde ajungeam de data asta?

PARTEA II. COȘMAR

Razele soarelui îmi distrug tot universul umplut de întuneric. Poate, totuși, căldura lor nu e atât de istovitoare cum am crezut la început.

Mă trezisem brusc.

Tresărisem chiar.

Vagon gol.

Corpul ce mi se oferise a ațipit cu un moment înainte să-l posed. Capul lipit de geam vibra în tact sticlei iluminate de asfințit. Orașul de dincolo sclipea ca un mărgăritar: clădiri înalte, toate îmbrăcate în sticlă, reflectau libertatea. Păsările mângâiau cu vârfurile aripilor norii aurii pictați în ferestre. Podul șerpuia prin oraș, spărgându-l în două.

Zâmbisem.

Atârnam din nou de firul pânzei libertății.

Scaunele de lemn lustruit răspândeau în toate colțurile vagonului umbra soarelui. Praful strălucea natural – o amintire vagă a vrăjitoriei din camera cu oglinzi.

Închisesem ochii.

În cea de-a doua călătorie a mea mi-am dorit, pentru o clipă, să nu mai fug.

Trenul șerpuia printre clădiri, trecea prin ele, spărgea liniștea. Nu se oprea. Și poate aș fi rămas în acel vagon, pe acel loc, pentru totdeauna dacă, din fericire, acesta nu încetini, oprindu-se pe un pod.

Mă îndreptasem spre uși, care se deschiseseră cu un scârțâit zgomotos.

Aerul orașului pierdut în viitorul utopic era același aer pe care îl respiram mereu.

Cald.

Ușor.

Liber.

Lumina apusului, împrăștiată peste pământ, se fisura în blocurile de la bariera orizontului, în podul din mijlocul lumii, printre degetele palmei mele întinse.

Trenul își închise ușile și porni, îndepărtându-se de pod, în căutarea altor suflete rătăcite.

Mă întorsesem de la lumina copleșitoare. Trebuia să ajung pe pământ.

Depărtarea înghițea marginile trotuarului. Șinele trosneau, încalzite, iar eu alunecam încet în valurile de beton ale orașului.

Mirosul de sticlă se disipa ușor în pereți de nisip întărit. Drumul spărgea în două maluri uscatul prăpastiilor artificiale. Oameni – nicăieri.

Singurătatea mă urmărea mereu ca o umbră, doar că atunci când mă întorceam să o văd nu o puteam găsi prelinsă pe pământ în spatele meu. Știam că era acolo, undeva, prinsă în straturi vâscoase în jurul inimii mele reci.

Era prea cald afară.

Prea cald.

În sticlele îmbrăcate în umbre se oglindea corpul străin pe care îl posedam. Avea brațe subțiri și purta roșu. Părea o stafie ce traversa supranatural dintr-o oglindă în alta.

Iar din spate, neașteptat, apăruseră două oglindiri străine.

Fata înconjurată de același praf strălucitor după care tânjisem în camera cu oglinzi zburda râzând, urmărită îndeaproape de o haită de lupi. Blana lor neagră, murdară de sângele prăzilor sfâșiate, reflecta în nuanțe incandescente colbul plutitor pe pereții de sticlă. Vântul vitezei ridica în spatele fetei nori din rochia albă, iar amurgul îi cedase culoarea soarelui adormit.

Trecuse în grabă pe lângă mine, de parcă nici n-ar fi fost.

Dezlipisem privirea de la sticlă. Râsul necunoscutei îmi răsuna insistent între oasele craniului.

Fata se desprinse de pământ, se împinse cu talpa de peretele unui bloc și ateriză pe marginea acoperișului. Haita o urmă, fascinată de grația bucății de carne pe care trebuiau să o prindă.

Curiozitatea omoară pisici.

Fugeam.

Din nou.

Urmăream de jos cum picioarele subțiri săreau de pe un bloc de sticlă pe altul, cum balansau pe firele atârnate mult deasupra pământului, cum călcau atent pe balustradele cilindrice de metal.

Necunoscuta continua să se amuze de apropierea sfârșitului.

Oare cine o fi fost?

Mutam picioarele din ce în ce mai repede. Tălpile călcau ușor, fără împotrivire, aerul nu mă împingea înapoi, soarele sclipea la orizont. Fugeam, dar parcă n-aș fi fugit.

Râdeam.

Începeam să înțeleg acea stare. Părea uluitor de asemănătoare cu fericirea. Voiam s-o prind de picior, să pot să ating liniștea.

Necunoscuta întinsese mâinile în părți. Râdea în fața brizei, imita un avion, rotind brațele prin praful auriu ce o înconjura. Ajungând la un bloc prea înalt pentru libertatea ei, fata se aruncă în brațele vidului, se prinse de un felinar și ateriză pe trotuarul încălzit. Haita nu avea atâta curaj – căuta o cale de întoarcere.

Fata se strâmbă la lupi, după care se uită lung la clădirea pe care nu o putea cuceri.

O ajunsesem din urmă.

Nu mă vedea.

Se uita fix prin mine.

Ai simțit vreodată că persoana cu care vorbești te privește, dar nu te vede? De parcă v-ar despărți un perete de sticlă prin care poți vedea doar tu. Sau o perdea diafană ce desparte ploaia de pat. Sau o boală incurabilă.

Semăna puțin cu tine. Avea aceeași privire ce consuma orice idee diferită de a celorlalți. Acel interes pentru aventuri, mai ales pentru cele străine. Acea sclipire ce îți distruge mereu chipul când dispari.

Întinsesem palma.

Soarele cobora tot mai jos, părăsind lumea celor vii.

O prinsesem de braț cu ultima sclipire a asfințitului.

Orașul se inundă brusc de întuneric.

Fata țipă, îngrozită.

Praful strălucitor cedă lumina haosului și căzu, neputincios, pe asfaltul rece, la picioarele necunoscutei. Deasupra capului, norii se strânseră amenințător într-un vârtej negru. Deși nu aveam cum, am simțit-o.

Groaza.

Fata mă privea speriată, dar nu încerca să se elibereze.

– De ce ai făcut asta?!

Adică?

– Cine te-a pus să strici totul?!

Mă prinsese de mână și fugi spre clădire, aruncând priviri disperate în spate. În întuneric, rochia ei albă cândva se umplu de umbrele spaimei. Mâna cu care mă lega strâns de groaza ei tremura încet.

– De ce fugim?

– Cum adică de ce?! Tu nu vezi ce vine?

Întorsesem capul.

Printre clădirile de cristal închis bezna năștea larvele pericolului.

Nu deslușeam nimic.

Asfaltul devenea din ce în ce mai palpabil. Pașii deveneau tot mai grei, vântul nu mă lăsa să mă salvez. Inspiram aerul dens mai mult decât era nevoie.

Ușa de sticlă se deschise larg.

Un pas.

Ușă închisă în spate.

Liniște.

Clădirea de sticlă pe dinafară era un mijloc de copac pe dinăuntru. Podeaua lipsea – din vid urcau scări mucegăite spre infinitul sumbru. O briză rece se ridica și ea zguduind sufletele, rochia plină de umbre și haina mea roșie, ruptă.

Necunoscuta nu-mi lăsa mâna.

Urcam trepte scârțâietoare, verzi de mușchi și neatinse de timp.

În spate, în crescendo, se pregătea ceva.

Pașii deveneau din ce în ce mai puternici. Mâna ce mă strângea se acoperi de transpirație.

Tremolo.

Niciodată să nu cobori la subsol când auzi muzica terorii.

Da?

Alunecasem.

Mâna umedă îmi scapă din palmă.

Țipam.

Întunericul vidului mă înghițea încet, devorându-mi curajul de a riposta. Treptele umede zburau în fața ochilor, sub sunetul strigătelor de ajutor și al țipătului de groază al fetei ce încerca să mă ajungă din urmă.

Ceva mi se încolăcise în jurul piciorului stâng, deși vedeam clar că era liber.

Atunci simțisem.

Durere.

Nu încercasem ceva atât de real și tangibil de o grămadă de timp. Oasele piciorului se distruseră în zeci de bucăți sub presiunea necunoscută. Delirul torturii îmi topi percepția – țipam după ajutor.

Zgâriam cu unghiile până la sânge treptele de lemn, decojind așchii ascuțite, până când, din fericire, am reușit să mă prind de o ramură ieșită din perete. Necunoscuta ajunse imediat, mă prinse de gulerul hainei roșii și mă trase din toate puterile spre ea.

Piciorul se rupse din genunchi.

Creatura plecase cu el.

Nu mai aveam voce să strig. Durerea mă copleșea. Îmi doream să renunț.

Era atât de ușor să renunț atunci!

Printre lacrimile ce îmi ungeau fața, am deslușit chipul fetei.

Plângea și ea.

Mă prinse de brațe și mă trase în sus. Ma agățasem de gâtul ei și mă ridicasem pe piciorul întreg.

Poate vrei să afli cum mai urcam scările?

Eh.

Ne târam.

Iar din spate, odată cu fiecare picătură de agonie ce lăsa urme pe treptele mucegăite, urcau umbrele.

Ar fi fost un act de mare curaj dacă îi ziceam fetei să mă lase și să se salveze. Nu aveam acel curaj. Egoismul și setea de existență mă sileau să mă prind de acel nor, de acea ultimă șansă de scăpare.

Nu realizam nimic din toate astea atunci. Îmi urcam corpul împrumutat, respins pentru reutilizare, sărind de pe o treaptă pe alta, respirând greu, ascultând disperarea în plânsul fetei.

Nu deslușeam capătul acelei scări. Părea că treptele urcau la nesfârșit, lăsându-ne pradă necunoscutului.

Cauchemar!

Din adâncimea întunericului începu să urce un vuiet infernal. Întâi încet, apoi mai tare, mai tare, până îmi doborî gândurile și lăsă în loc adrenalina. Mă aruncasem în față, spărgându-mi nasul de trepte, dar nu simțisem durerea. Îmi băgam unghiile distruse în lemn și îmi trăgeam corpul spre capătul scării.

– Lasă-mă! LASĂ-MĂ!

Mă părăsise până și vocea. Țipătul aducea mai mult a șoapte pe care sufletul de obicei le ține numai pentru el.

Fata îmi prinse capul între palme.

– Tu controlezi totul! Salvează-ne!

O strânsesem de brațe.

– Tu știi!… Zbori!…Scoate-mă de aici!…

Cedasem.

Plângeam în hohote.

– Nu mai vreau nimic! Promit că nu mai ies! Scapă-mă!…

Pe fața ei se citea disperarea mea, oglindită.

Mă luase în brațe, îmi strânse capul la piept.

Vuietul continua să crească. Clădirea începu să tremure. Toate treptele scârțâiau în unison.

Voiam să se termine.

Să înceteze.

Să nu mai!

GATA!

Liniștea mă surzi.

Deschisesem ochii.

Eram pe ultima treaptă, chiar în fața ușii ce dădea spre acoperiș.

Aveam picioarele întregi.

Îi aruncasem necunoscutei priviri nedumerite.

Chiar controlam totul?

De ce?

De ce eu?

Ea, în schimb, mă ridică în picioare și, deschizând ușa de fier, mă luă de mână.

Avea din nou acea încredere în ochi.

– Haide!

Și pășisem după ea pragul.

Acoperișul amintea o platformă de lemn înconjurată de coroana unui copac imens. Prin frunziș se deslușeau clădirile negre, lipsite de viață, ale orașului muribund. Cerul năștea tuneluri întunecate, ce se roteau încontinuu deasupra capetelor noastre.

– Ce facem acum?

Fata mă privi, zâmbind trist.

– Doar tu ne poți salva!

– Dar nu știu cum!

În frunziș începură să răsune colții lupilor.

Reveniseră.

Necunoscuta îmi aruncă o privire deznădăjduită.

– Tu chiar îți dorești atât de mult să mă omori?

Ce?!

– Nu!

Ochii lupilor sclipeau în nuanțe sângerii printre umbre.

Fata mă prinse de mâini.

– Sunt Sora! Nu mă recunoști?!

Platforma se crăpă la mijloc. Norul alunecă spre prăpastie.

Se prinse strâns de mâinile mele.

Plângea.

Din nou.

Țipa.

– De ce mă urăști atât de mult?! Am vrut să te ajut! Lasă-mă să trăiesc!

– Dar nu-ți vreau răul!

De ce trebuia să pierd totul, mereu?

Fața uscată rămăsese uscată. Emoțiile mă lăsaseră în singurătate. Mă uitam tâmp la frica de uitare a necunoscutei pe care o țineam strâns de mâini.

În jur, totul se schimbase. Nu mai era acel oraș de sticlă, nu mai era cerul plin de nori periculoși, nu mai erau ochi în întuneric ce îmi doreau chinul. Nu mai erau nici frunzele. Rămăsesem doar eu, prăpastia de stâncă roșiatică și ea.

Mă privea resemnată.

– Bine.

Aruncă o privire fugară spre abis, după care îmi dărui un ultim zâmbet.

– Nu uita de precauție.

Și-mi dădu drumul mâinilor.

Din adâncuri, încet, prăpastia se umplea de apă.

Atunci mi-am amintit cine era acea necunoscută.

Era Sora. Cerul și sora mea.

Și o lăsasem să dispară.

Plângeam din nou, de parcă apa imensă ce creștea nu era destulă pentru a înmormânta amintirile vremurilor în care norul zburda pe cer și fugea de urletul lupilor.

Vina mă copleșea.

În genunchi, în fața mării, urmăream cum valurile se apropiau tot mai mult de corpul împrumutat. Apa îmi ajunsese până peste umeri când ridicasem capul spre cer.

– Vreau la voi.

Și închisesem ochii.

SFÂRȘITUL PĂRȚII II

***

Ningea.

Perdelele diafane zăceau cu colțurile îngropate în grămada de zăpadă din fața balconului.

Plângeam.

Lacrimile curgeau pe obrajii mei, lăsând dâre lungi de tristețe.

Voiam să renunț.

Nu știam ce mă distruse mai mult: coșmarul din turn sau pierderea cerului. Doar îmi doream să nu mai revin prin acele locuri niciodată – îmi era frică să încerc din nou să sper.

Briza îmi atinse fața umedă de lacrimi.

Ar fi trebuit să o simt rece.

Pe podea, prin grămada de zăpadă de la geam străluceau cioburile geamului distrus. Lumina neclară, lipsită de viață, se spărgea atingând perdeaua, zăpada și bucățile de sticlă, creând pe tavan și pereți desene orbitoare. Tristețea urca cu gheare de cristal pe zidurile cutiei mele reci.

Îmi era atât de frig că mă simțeam fierbinte.

Cioburile de sticlă străluceau ușor, în clinchet abia perceptibil.

Mă ridicasem din pat.

Amețeam îngrozitor. Mă prinsesem de perete, târându-mi astfel tristețea către fereastră.

Cioburile ascuțite, cu vârfuri amenințătoare și dificil de evitat, îmi atrăgeau privirea înălbită de frici. Mă lăsasem în genunchi în fața omătului și apucasem unul dintre cioburi între degete.

Îi căutam neajunsuri.

O simplă bucată de sticlă nu putea să fie ideală. Cum nici eu nu eram. Îmi era antipatic gândul că în acea lume mărginită de patru pereți doar eu nu puteam atinge perfecțiunea. Așa se întâmplă de obicei – ce nu-ți place la tine cauți în alții ca să te consolezi, să tragi egalul între tine și restul lumii.

Unicul lucru care făcea bucata de sticlă imperfectă era faptul că nu mă oglindea. Deloc.

În schimb, în adâncurile sale răsăreau furtuni și vânturi nemaipomenite, ce distrugeau și combinau din nou umbra haosului pur.

Mă făcea să cred că sunt cel mai neînsemnat punct din univers. Că orice aș face n-aș fi în stare să modific nimic.

Omnia fluunt.

Îmi tremurau palmele. Aș fi vrut să fac ceva, să schimb ceva, să nu mai aștept adierile Providenței! Îmi doream să devin țestoasa ce căra lumea în spatele său. Foarte mult.

Plângeam, din nou.

Picăturile reci cădeau uniform peste furtunile haosului prins în ciobul de sticlă. Nu mă puteam aduna, îmi simțeam puterile disipate dincolo de balcon, iar curajul, absent, lăsase o dâră de întuneric în capul meu.

Dintr-odată, din adâncurile țăndării haosului apăru o sclipire ce se roti în spirală, crescând, umplând tot ciobul, până lumina orbitoare mă făcu să nu mai pot privi. Din lumină, încet, parcă gâdilând fantasticul, au apărut degetele, apoi palma, antebrațul.

Nu-mi puteam lua ochii, deși lumina mă orbea.

Palma mi se așeză, caldă, pe obraz și îmi șterse lacrimile.

Erai tu.

În acel moment mi-am dat seama de ceva.

Nu trebuia niciodată să fug. Oriunde aș fi nu pot să fug de mine. Mă urmăresc mereu aceleași frânturi de lanț, același metal ruginit, aceleași cicatrici de bici imprimate pe amintiri.

Trebuia să mă întorc.

Trebuia să lupt!

Cine mai eram dacă nu luptam pentru nimic, în toată viața mea? Ce mai puteam numi important? Ce aș fi regretat cel mai mult înainte să dispar?

Plângeam și îmi doream să pot să te văd.

Erai și continui să fii singura persoană ce mă va putea înțelege vreodată.

Frica se disipa între degetele tale. În locul ei se instaură încrederea. Trebuia să caut ieșirea.

Trebuia să mă întorc!

Scăpasem ciobul de sticlă în zăpadă. Mâna ta se diluă între sclipirile fulgilor ce prinseră în capcană perdeaua diafană.

Mă repezisem spre oglinzi.

Rămăseseră doar trei.

Atinsesem suprafețele lucioase și lichide. De data asta puteam să aleg.

Fără să stau pe gânduri, mă aruncasem în abisul celei de-a treia oglinzi.

Ciobul de sticlă dispăru în zăpada ce începea să se topească.

PARTEA III. FAMILIE

Oricât de mult mi-aș dori câteodată să scap, nu reușesc decât să mă împiedic și să cad. Cine m-ar putea învăța cum să-mi culeg sticla curajului meu spart? Pentru că, evident, nu mă descurc.

Pentru prima dată simțisem timpul din jurul meu fără să deschid ochii.

Era anul 1914.

Operă.

Purtam negru.

Îmi aminteam că văzusem aceeași sală într-o fotografie atât de veche, încât marginile îi putreziseră, iar imaginea era imposibil de deslușit.

Și totuși, eram acolo.

Mirosul de parfumuri, dantele și sacouri umplea sala. Candelabrele iluminau feeric vârfurile curbelor aurite de pe pereți. Pe scenă, înfiptă în rolul tragic, surzea sticlăria eroina principală.

Din tavanul negru, inexplicabil cădeau încet mii de fulgi reci, mărunți și albi. Rotindu-se lin, ei reflectau strălucirea candelabrului și se așezau ușor pe scaunele nenumărate, pe decor, pe scenă, pe spectatori și muzică.

Nimeni nu-i băga în seamă.

Eu aveam ochii larg deschiși.

Eram un fluture în doliu.  O insectă invizibilă pentru spectatori.

Întinzându-mi aripile, mă dădusem încet în voia aerului. Planam printre fulgi, ferindu-mă de ei, și singurul gând care mă făcea să-mi continui zborul era frica de a cădea în abis.

În marea de negru de dedesubt rochiile colorate creau valuri de splendoare și grație. Mă apropiasem de ele, căutând un loc de aterizare.

Atunci le-am văzut.

Părul negru, strâns în lanțuri ondulate, prinsese ca într-o capcană miriade de flori mici și azurii. Inflorescența sclipea în lumina scenică, iar fulgii umpluseră părul de cristale de gheață.

O chema Maya.

Mă așezasem pe una din nenumăratele flori și admiram văzduhul domnit de acea înălțime.

Maya privea scena. Ochii, ca și Oglinzile, reflectau realitatea, fără să o lase să atingă tainele interiorului său. Genele negre și lungi strângeau pe obrajii palizi umbre grele. Degetele albe strângeau în pumni rochia albastră de catifea. Încordarea îi făcea umerii să pară mai ascuțiți, iar fața – mai lungă.

Sala se întunecă. Eroina principală, otrăvită, era întinsă pe patul morții. Din culise apăru eroul.

Eroul.

Pentru un moment, fața fetei se ilumină de fericire, dar imediat tristețea îi luase locul.

Îl chema Nosh.

Brunet, palid, ochi gri.

De-ai ști cât de mult semănau!

Eroul se duse spre eroină să o sărute.

Maya clipi de câteva ori și își coborî privirea în poală. Roti inelul de aur scump și se încruntă. Un fulg singuratic îi ateriză pe nas.

Nu se topi.

Opera își închise cortina.

Lumina își aruncă brațele spre umbre.

Maya se ridică de la locul ei și se grăbi spre ieșire. Petalele florilor tremurau ușor în valurile frigului, faldurile rochiei străluceau tot mai intens in brațele luminii.

Repede.

Mai repede!

Dincolo de ușa de lemn se întindeau scări slab luminate, cu oamenii puțini împrăștiați în colțuri întunecoase, toți purtând negrul doliului. Maya nu-i băgă în seamă. Nu avea timp.

Scările încovoiate le coborî cu poalele rochiei făcute valuri de vântul nerăbdării. Observam fără să vreau cum agrafele se eliberau încet, lăsând pradă aerului florile azurii din păr.

De ce se grăbea?

De ce plângea?

Cum puteam să o ajut?

Coridoare, uși, coridoare din nou.

Cameră plină de oameni îmbrăcați în costume vii.

Hol îngust, ticsit cu decorațiuni vechi.

Ușă simplă cu vopseaua cojită.

Încuiată.

– Nosh!

Lovituri necontenite.

– NOSH!

Maya își lipi fruntea de ușa ninsă de timp. În spate, actorii deveniră public. Lacrimile se scurgeau încet peste vopseaua cojită.

– Deschide-mi, te rog!

În șoaptă, din tot sufletul.

Lemnul scârțâi greoi – ușa se întredeschise. Tânărul actor o luă de mână și o trase înăuntru, lăsându-mă să dau din aripi în fața intrării.

Mă ridicasem mai sus – deasupra ușii atârna o bucată de metal dintr-o cale de ventilare veche.

Fluturele în doliu dispăru în spărtura urâtă din perete.

Cel mai mult regretam că nu am văzut tot ce puteam să văd.

Trecutul înflori în trandafiri albaștri pe tot cuprinsul ventilației prăfuite. Aripile negre atingeau petalele fine, topindu-le în foi arse de scrisori stropite de lacrimi.

Îmi doream să pot schimba ceva.

Mă priveai, știam, știam sigur. Voiam să mă privești. Trebuia să mă privești!

Mă aruncasem în mijlocul cenușii. Tunelul se topi brusc într-o pajiște umplută de flori albastre.

Copii.

Jocuri.

Râsete.

Petalele luate de vânt se rotiră în vârtej, conturând o sală plină cu invitați.

Tineri.

Dansuri.

Bal.

Primul sărut în spatele ușii închise, în leagănul întunericului. Atingeri dulci, gravate în inimă, neîndemânatice, noi.

Vârtej de flori albastre.

Tânără.

Țipete.

Patru pereți.

Își dorea să dispară, să nu mai existe, să se disipe în aer ca fulgii din ianuarie. Umbrele dușmanilor îi distrugeau încet orice sclipire a speranței.

Se retrăgea încet spre ușa în spatele căreia strălucea Lumina de Final și aproape o închise în spatele său când fusese oprită și luată în brațe.

Strâns.

De Nosh.

Plângeam.

Petale albastre în dans necontenit.

Bătrân.

Inel.

Mulțime infinită de felicitări.

Trădare.

Brusc imaginea se umplu de flăcări. Ardeam cum nu am ars niciodată. Cenușa lăsă în urmă un gol imens, inepuizabil, de neumplut.

Mă uitam tâmp la peretele ventilației și încercam să înțeleg ce simțea ea.

Maya.

Îmi doream să pot să îi vorbesc.

Zburam spre ieșire.

Cât de mult și-ar fi dorit să scape din acea vijelie interminabilă, fără vreo speranță de salvare?

Mă regăseam în acea privire lipsită de focul vieții. Era o singură diferență: eu îmi doream să mă schimb și aveam un motiv. Ea – nu.

Aripile negre atingeau ușor metalul acoperit de praf. În față, lumina gălbuie a unei lumânări mă aduse la ieșire. Printre zăbrelele ventilației se scurgea încet disperarea diluată în lacrimile ochilor albaștri.

În spatele geamului negru se legănau ușor fantomele iernii fără sfârșit.

Timpul înghețase.

„Hai să fugim”

Și fugeau.

Mă luasem după ei.

Fluturele doliului urmărea îndeaproape chinurile oamenilor de a găsi fericirea.

Scări, holuri, lumini slabe, mai puternice, uși încuiate și deschise larg.

Opera nu se mai termina.

Zâmbeau, în sfârșit. Visau o lume ideală, cu geamuri deschise, cu cearșafuri calde, cu soarele strălucind din oglinzi. Rochia nu mai prindea fulgii din aer ce începeau să se topească. Miriada de flori din păr își arunca petalele pe podeaua lustruită. Părul se desfăcu în cascadă pe umeri, ochii străluceau.

S-au oprit brusc.

Nu mai zâmbeau.

Bătrânul cu arma poleită cu aur ațintită spre Nosh vorbea răsunător, amenințător și fără sens.

O descărcă.

Nosh se sparse ca o statuie de cristal.

Maya își ferecă sufletul pentru totdeauna, ascunzând cheia în inima celui ce i-a fost luat.

Opera se umplu de întuneric.

Mă așezasem ușor pe degetul ei arătător în timp ce era condusă afară din clădire.

Mă privea cu ultima fărâmă de putere ce o ținea în viață. Îi aminteam fără să vreau de ce ar fi putut avea.

Noaptea rece de afară se instaură pentru restul veșniciei dincolo de ochii albaștri. Rochia se umplu de zăpadă din nou, însă părul nu-și mai putea culege înapoi florile pierdute.

Maya mă mai avea doar pe mine.

Bătrânul o urcase în trăsură, închise strâns ușa. Ne lăsase singuri.

Mă încălzea între palme și plângea.

Îmi doream să pot să-i vorbesc.

Trăsura nu se mișca, nu se schimba nimic. Îmi doream să o ajut, dar a Treia Oglindă nu mă lăsa s-o fac. Nici tu nu puteai să mă găsești. Începeam să mă pierd.

Mă pierdeam.

Cine crezi că sunt? Cine aș putea fi? Cine ți-ai dori să devin?

Timpul se împleti în jurul meu într-o cușcă de fier. Orice vis devenea realitate în acele palme calde.

O priveam și încercam să găsesc un sens.

Maya reprezenta Femeia. Iar prima Femeie din viața oricărui om este lăsată mereu în trecut.

Tremuram.

Îmi era teamă să modific acel echilibru șubred mișcându-mi aripile.

Trebuia să plec.

Să o las.

Părea că trecuse o eternitate până am reușit să mă desprind de degetele reci. Mă înălțasem în aer, alungând cu fiecare bătaie de aripi fulgii rătăciți ce se îndreptau spre Maya.

Încetase să plângă.

Trăsura porni cu un zguduit puternic.

Maya scoase capul pe geam, încercând să salveze acea imagine a operei umplute de lumină și de întuneric în același timp.

Aș fi rămas cu ea pentru totdeauna.

Dacă aș fi fost într-adevăr un fluture, aș fi rămas cu ea.

Însă camera mă aștepta.

Trebuia să mă întorc.

Aripile negre mă ridicară ușor în aer. Copiii lasă mereu familia în trecut. N-ar fi trebuit să încerc să schimb ceva în acel colț întunecat al sufletului meu.

Aterizasem pe mâna Mayei, înghețasem corpul greu lângă al ei și părăsisem visul.

SFÂRȘITUL PĂRȚII III

***

Te iubesc.

Da, tu.

Știu că citești.

Știu că mă simți.

Doar pe tine pot să te văd cu adevărat.

Știi… Mă pierd. Nu mai pot să mă recunosc. Am crezut că o să găsesc aici fericirea și mi-aș fi dorit să o ating, măcar o dată, dar… Oglinzile îmi arată doar trecutul pe care nu îl suport.

Trecutul m-a adus în starea în care mă aflu.

Mă trezisem ca întotdeauna.

În pat, în camera cu oglinzi, în liniște.

Dincolo de ușile balconului noaptea umplea camera de umbre. Perdeaua părea o graniță între cele două: interior și exterior. Întunericul înecase conținutul cutiei în care mă aflam – nu mai deslușeam nimic.

Mă ridicasem.

Ușile dulapului scârțâiră amenințător. Un fir îngust de lumină născut din adâncurile dulapului se reflectase de oglinzile mari și se opri pe geamul închis.

Urma a Patra Oglindă.

Din geam, încet, ai apărut tu, privindu-mă atât de cald că începusem să plâng.

Voiam și vreau să pot să te ating.

Ceasul de pe noptieră arăta ora zece și zece minute. Nu se mișca.

Aș fi vrut să pot să sparg sticla după care te ascundeai.

Dar cine sunt eu?

Păr negru, ochi gri, piele albă.

Sunt doar eu.

Nici nu știu cine ești. Sau de unde vii. Continui să apari de nicaieri, să încălzești acei patru pereți și să dispari înainte să apuc să îți zic cât de mult aștept să apari din nou.

Dar cine sunt eu să-ți cer să părăsești acel univers incomparabil? Ce pot să-ți ofer în schimb? Acel corp slab incapabil de supraviețuire, legat de marginile de fier ale unui pat? Acel suflet umplut de amintiri hidoase, de porți mereu închise și mări de lacrimi nevărsate? Acea scârbă față de propria frică de a lupta cu realitatea?

Și tu chiar crezi că eu vreau să trăiesc!

Lasă-mă!

LASĂ-MĂ!

Mamă!

Tată!

Sora!

Vreau atât de mult să mă întorc!…

……………..

A Patra Oglindă nu era ultima.

Trebuia să refuz acele brațe calzi cu care îmi atingeai fața. Trebuia să refuz lumina caldă din care îți era țesut corpul. Trebuia să încep să lupt.

Tu ești singura persoană din toata lumea mea imposibil de mică ce nu mă privește cu milă.

Voiam să devin… altfel.

Să dezlănțui.

Mă întorsesem spre oglinda din dulap. Emitea lumină.

Atinsesem suprafața lichidă.

Era caldă.

Îmi zâmbisei.

Era bine.

Totul.

***

PARTEA IV. CONTROL

Lupta începuse. Trebuia doar să găsesc inamicul.

Apa oglinzii îmi învălui corpul transparent, ca mai apoi să se ferească, formând o sferă din care nu puteam evada.

Nici nu voiam.

Lichidul devenea din ce în ce mai rece, mai albastru, mai furios. Pășeam cu încredere, ștergând malurile tristeții, simțind pe piele adierile vântului schimbător ce își umfla aripile asemenea unei păsări fantastice.

Corpul devenea tot mai solid, consumând lumina în loc să o lase să treacă.

Trebuia să câștig.

Apa se dădu în lături.

Eram în lanțuri pe un scaun de lemn.

În față, o masă șubredă cu o hârtie ocolită de timp. În jur, mii și mii de mese, aranjate în rânduri și coloane fixe, cu scaune prinse de podea cu lanțuri imense, ruginite și imposibil de mișcat.

Toate locurile erau ocupate.

Fețe distorsionate de chin, ochi căzuți din orbite, nasuri sparte, obraji rupți, buze cusute strâns, haine jerpelite, corpuri scheletice acoperite doar de piele.

Monștri.

Toți cu foi albe în față, absenți, morți, cu mâini scriind continuu, iar și iar, pe aceeași bucată de hârtie.

Ex nihilo nihil.

Privisem hârtia din fața mea.

Sus, mărunt, era o singură întrebare.

Cu cine lupți?

Nu știam.

Un monstru din dreapta mea se opri din scris. De sus, de nicăieri, o mână coborî în furie și stoarse intre degetele lungi și subtiri capul golit de idei, după care se retrase în neant.

Trebuia să scriu.

Nu știam cu ce să încep.

Foaie goală.

Un cuvânt. Aveam nevoie de un singur cuvânt!

“Astăzi am hotarât să nu mă mai trezesc.”

De ce?

Pentru că mă doborâse oboseala. Pentru că nu mai știam pentru ce să lupt. Pentru că îmi doream să regresez într-un punct calm, îndepărtat și infinit. Pentru că Întâmplarea era greu de distrus.

Deci?

Mă luptam cu Întâmplarea?

Mă luptam cu Soarta?

Probabil, da. Răspunsul, însă, nu era cert. Aveam impresia că îmi învățasem lecția, dar, contrar oricărui raționament, uitasem absolut tot.

Totul.

Îmi tremurau mâinile. Scriam în continuare acele rânduri deșirate de sens, cu groaza urmărindu-mi vârful creionului. În jur, capetele goale erau stoarse de degetele lungi, crude cu lipsa de curaj.

Scriam continuu.

Tot ce mi s-a întâmplat.

Până acum.

Ridic creionul și îl bag în lacătul ruginit de sub scaun, care trosnește asurzitor. Cade, se lovește de podea și se sparge în mii de cioburi. Lanțurile se lărgesc.

Din tavanul turnat în ceață coboară amenințător mâna desfigurată. Mă ascund lângă masa din spate. Palma se oprește, adulmecă mișcarea. Într-un val de curaj, smulg creionul din mâna scheletică și îl arunc cât mai departe posibil. Mâna ignoră creionul, strângând între degete ca un fruct capul monstrului.

Mă dau în spate.

Mâna se îndreaptă spre locul meu, caută, adulmecă.

Ridic corpul monstrului de subsuori și îl așez în locul meu.

Mâna se aruncă, strânge între degete gâtul și îl frânge.

Dispare în neant.

Mă uit în jur.

Ieșirea – nicăieri.

Foarte bine, pentru că nu de asta am nevoie.

Mă ridic în picioare și privesc în jur.

Mesele se întind la nesfârșit, formând în departare o ceață ce capsează tavanul mâinilor de terestrul monștrilor. Clasa ce crează și cea care distruge. Merg cu grabă printre mese, căutând ceva diferit.

Ăsta este răspunsul mereu: cauți ceva ce nu corespunde sistemului. O gaură într-un perete ideal. Un fir de păr alb într-o claie brunetă. O rază de soare într-o noapte cu nori.

O sfoară ce duce, aparent, nicăieri.

O urmăresc.

Fug.

În cap îmi răsună numai ecourile respirației mele sacadate.

Sfoara șerpuiește printre mese, se împletește de scaune, se prinde în mâinile tuturor monștrilor. Nu se atinge în nici un fel de mâinile hidoase, nu are nimic de a face cu lumea lor.

Îmi dau seama destul de repede că sfoara se mișcă singură, se agață de toți cei care merită agățați și pulsează mai puternic dacă cel agățat era conștient de strânsoarea sforii.

Cu cât merg mai mult, cu atât monștrii hidoși ce scriu prinși în bănci și conectați cu sfori devin mai tineri, mai întregi, mai umani.

Mai expresivi.

Unii plâng.

Sforile prind nuanțe. Cu cât înaintez mai mult cu atât podeaua dispare sub miile de culori.

Mă opresc.

Capăt.

O masă mică, de jucărie. Un scaun la fel de mic. O fetiță blondă, de vreo cinci ani, plină de dantele desenează pe o hârtie cu fiecare sfoară, pană aceasta își seacă ultima picătură de nuanță.

Ridică privirea spre mine.

Ochi albaștri.

Se uită fix.

Îmi zâmbește.

Coala se desface, cade de pe masa fetiței și se rostogolește la infinit. Semne și forme neinteligibile îi umple suprafața. Pe alocuri, pete albe de nimic, parcă înconjurate cu grijă.

Soarta și creioanele ei colorate.

Mă apropii.

Providența se oprește din colorat.

Se dă mai în spate.

Privire amenințătoare.

“NU TE APROPIA.”

Vocea răsare din toate părțile sălii fără sfârșit.

Mă opresc.

– De ce?

“O SĂ REGREȚI.”

Ba nu o să regret nimic. Nu a fost vina mea, nu am de ce să caut iertare.

Și nici nu vreau.

Vreau doar să scap de aici.

Și dacă asta înseamnă să lupt, să lupt cu forța care mi-a dustrus viața, atunci așa să fie.

– Vreau să ies de aici.

Fetița începe să râdă. Râsul ei greu face nenumăratele mese să tremure. Ecoul piere în infinit.

“VREI?”

“NU!”

“TU NU ȘTII SĂ VREI!”

Ba știu! Am scăpat de atâtea pericole dorindu-mi doar!

“ȘI TU EȘTI SFOARA MEA DE CULOARE, NU VEZI?”

Ce?!

Mă întorc.

Câteva rânduri mai în spate, la dreapta…eu.

Ochi închiși, corp prins în capcana bandajelor, scriu și plâng.

Sfoara ce mă consumă – un gri închis.

Furie.

Sângele mi se urcă prin vene în cap în vârtejuri de ură.

Vreau să o omor.

Pentru tot ce a făcut cu mine.

Mă întorc spre ea.

Râde. Mă privește cu dispreț și râde.

– O să regreți!

Pași, pași, pași..!

Sunt gata să o prind de părul blond, când figura ei se desface, se încurcă și se transformă într-un ghem imens de sfori de toate culorile, din care ies perechi de mâini hidoase, asemănătoare celor care distrugeau capetele sufletelor secate. Una dintre sfori mă lovește puternic și mă trezesc pe jos, dărâmând masa și scaunul la care a stat fetița.

“NU ÎNCERCA SĂ MĂ DISTRUGI, ALTFEL O SĂ OMORI MII DE OAMENI NEVINOVAȚI.”

– Și tu chiar consideri că o să te cred?!

“O SĂ STRICI ECHILIBRUL!”

– Nu-mi pasă!! Nu vezi cât îi chinui?!

“E ÎN NATURA OMULUI SĂ CAUTE LIBERTATEA ABSOLUTĂ.”

– Fiecare are dreptul să-și aleagă soarta!

“CUM AI FĂCUT TU? CUM AI RENUNȚAT LA REALITATE DOAR DIN CAUZA UNEI BOLI?”

Sforile se rotesc continuu, mai repede, mai repede, până în centrul lor încep să apară imagini și fragmente din viața cuiva. Viața mea.

Cum de dragul meu s-a sacrificat Sora. Cum de dragul meu s-au despărțit părinții.

Știu că am greșit. Nu e nevoie să trec iar prin tot. Important e că vreau să pot să schimb ceva.

Totul o să fie bine. Trebuie doar să lupt.

– Îmi vreau viața înapoi.

“NU. ÎȚI DOREȘTI SĂ ATINGI LIBERTATEA. IAR UN OM LIBER ESTE UN OM MORT.”

Din tavan, din toate părțile, apar palme ce coboară să mă distrugă.

Nu de data asta!

Vreau să traiesc!

În mâini îmi apare un arc.

– E visul meu! Eu fac regulile!

Sclipiri mărunte se adună între degetele mele, formând o săgeată de lumină. O îndrept spre Soartă și, ezitând doar un moment, îi dau drumul. Săgeata trece printre sforile colorate, se înfinge în centrul ghemului și, fisurându-se, cade praf la pământ.

“DE CE CREZI CĂ MERIȚI MAI MULT DECÂT CEILALȚI?”

Dar…

Nu am spus niciodată asta. Nu am nimic special. Am greșit, da, dar toată lumea greșește și așa e normal, să lupți pentru ce vrei!

Nu?

Stai un pic.

Cine sunt?..

“EȘTI DOAR PERSONAJUL PRINCIPAL AL UNEI CĂRȚI. SUFERI CA SĂ DISTREZI UN PUBLIC.”

– De ce ar trebui să te cred?!

“PENTRU CĂ DOAR AȘA TOTUL CAPĂTĂ UN SENS. TOȚI CEI DE AICI EXISTĂ DOAR ÎNTRE PAGINILE INFINITE ALE TUTUROR CĂRȚILOR SCRISE VREODATĂ. FĂRĂ CREATOR TU EȘTI NIMIC.”

Dar…

Mă ating.

Exist!

Totul este doar un vis!

Vreau doar să mă întorc!

Să mă întorc?..

Unde?

Cum a fost înainte să ajung aici?…

Îmi prind capul cu mâinile.

– Nu e adevărat… MINȚI!!

“NU TREBUIA SĂ AJUNGI AICI NICIODATĂ. DACĂ MĂ OMORI – ÎI DISTRUGI PE CEILALȚI. TE DISTRUGI PE TINE. ÎNTOARCE-TE DE UNDE AI VENIT.”

– Spune-mi unde să găsesc Creatorul.

“REALITATEA NU POATE FI PĂTRUNSĂ DIN PARTEA ASTA A UNIVERSULUI.”

– Cum mă pot scoate din situația asta atunci?! Ai tu vreo idee?! Pentru că eu am epuizat totul!

“ÎNTOARCE-TE ÎN CAMERA CU OGLINZI. CONTINUĂ POVESTEA.”

– Nu o să fac asta niciodată! Am crezut că tu deții frâiele vieții mele și că pe tine trebuie să te distrug! Acum aflu că un oarecare Creator mă chinuie ca să se distreze și tot ce pot să fac e să ma supun?!… Spune-mi cum să ajung la el!

Liniștea se întinde peste toate capetele stoarse de culoare.

Soarta nu binevoiește să-mi răspundă.

Punct mort.

Tu.

Tu ești cheia.

Tu ești pe partea cealaltă.

Mă lovește, dintr-odată, gândul.

Eu sufăr ca să distrez un public. Deci, publicul ești tu.

Nu știu cum a fost făcută această legătură. Nu știu de ce continui să vrei să mă cunoști. Aparent, te distrezi enorm urmărindu-mi suferința.

Am doar o întrebare pentru tine. Mai departe poți să faci ce vrei.

Știi cine e Creatorul?

Bineînțeles că știi, de ce mai întreb! Și nici nu o să mă lași să îl găsesc atâta timp cât e sursa ta de divertisment!

Crezi că îți vorbesc rece? Poate vrei să-mi spui că te și superi!…

Mă faci să râd.

În căutarea mea spre libertate am aflat că nu mi-o doream niciodată. Vreau să pot să mă întorc în perioada când atinsesem, fără să-mi dau seama, fericirea.

Am vrut să lupt. Chiar am vrut. Dar nu cu el.

Nu cu tine.

Mă întorc spre Soartă.

– Îți pot garanta că nu stric echilibrul dacă faci doar un singur lucru.

Ghemul de sfori se mișcă din ce în ce mai repede.

– Vreau să uit că am fost vreodată aici.

Soarta își aruncă sforile spre mine, mă prinde în strânsoarea lor și îmi strânge corpul fad atât de tare, încât lumina mă pierde, aruncându-mă în inconștiență.

Sfoara ce iese din corpul bandajat devine roșie.

SFÂRȘITUL PĂRȚII IV

***

Deschid ochii.

De data asta nu sunt în pat, dar nu contează!

Am câștigat!

În sfârșit, viața mea îmi aparține!

În sfârșit, pot să mă întorc!

Lacrimile curg, inima mi se zbate în piept ca o pasăre în colivie. Nu credeam că e atât de ușor să ating fericirea!

Mă ridic.

Pereții goi, fără oglinzi, par să comprime camera învăluită de culori. Dincolo de perdea e o noapte plină de stele. Luna își aruncă stafia prin transparența perdelei. Stau în genunchi, cu ochii închiși, cu fața spre fereastră.

Plâng.

Un fir subțire de un roșu intens e legat în jurul gâtului meu.

Deși eu am ales să mă ascund aici, a trebuit să lupt ca să îmi câștig setea de viață.

Mi-aș dori atât de mult să pot să te las să vii cu mine, dar…

Aparținem unor lumi diferite.

Minciuni pentru binele altcuiva.

Mă ridic în picioare.

De data asta o să ies din cameră și nu o să mă mai întorc niciodată.

Dau perdeaua la o parte, ating sticla.

Rece.

Fluidă.

De parcă ar fi o altă Oglindă.

Vreau să te mai văd o dată. Vii?

Te rog…

Dincolo de sticlă, din luminile stelelor, apari tu.

Lacrimile mele prind adierea tristeții.

Îmi pare rău că plec. Știi că îmi pare rău. Sper să poți să mă ierți.

Închid ochii.

Mi-e frică.

Ia-mă de mână.

Totul o să fie bine.

 

Astăzi am hotărât să deschid ochii.

2 Comments

  1. Pingback: Update #2 – Oniric

  2. Pingback: EgoPHobia #57 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.