Mama lu’ Ștefan cel Mare

(Lecturi potrivite/recomandate de Alexandra)

de Leonida Ivel

Mi-e frig. Și ce bate vântu’!.. Iar capul mi-e greu, atât de greu… O fi de la vin, sau de la grijile domniei? Dracu’ știe. Iar câinii ăștia de turci nu mă slăbesc deloc, nu mă văd în ce hal sunt, vai de mama mea. Păgâni! Să fi așteptat și ei, ca orice creștin, să îmi treacă mai întâi mahmureala, nu să mă atace așa, fără să anunțe, fără trâmbițe, ca niște hoți. Sau or fi trâmbițat?! Abia am reușit să sar din așternutul încălzit de fecioara aia…, aia…, chiar, cum o chema-o? În fine, când s-o termina totul, mă duc să mă spovedesc, ridic o biserică, văd eu ce fac. Turcii mă critică și îmi zic că n-am voie, că nu-mi permite legea. Ete ai dracu’! Când le-am zis că ei de ce au voie, că au câte zece, douăzeci, sau câte vor și pot, mi-au răspuns imediat că lor le permite Coranu’, dar că eu sunt “ghiaur” și nu am voie. Parcă nu pot să am și eu Coranu’ meu, iac-așa! Ei, însă, nu și nu, că etica, că morala… Mă doare-n cot de morala lor. Ș’apoi, n-am ce face, Vrâncioaia s-a șubrezit și ea, cică o dor șalele. D’ale muierilor. Iar nevastă-mea, ce să zic… în pat stă cu cămeșa încheiată pân’ la gât, c’așa “cere protocolu'”, cică. De parcă pe mine la ea protocolu’ mă interesează. Eu muncesc de zor, iar ea, cu ochii ațintiți în tavan și mărunțind din buze, înalță rugăciuni să mi se ierte păcatele.
Doamne, și ce frig e! În sfârșit, văd zidurile cetății. Înfig pintenii, iar bidiviul fuge ca apucat de streche, dar și turcii, care, hăulind de zor, mă urmează îndeaproape. Deodată, pe ziduri apare o siluetă femeiască. Prin șiroiul de sudoare, cam încețoșat, reușesc s-o recunosc pe nevastă-mea, care strigă agitându-și năframa:
– Hai-de, Fa-ne! Hai-de, Fa-ne!
Parcă simțind graba, bidiviul aleargă cu burta aproape de pământ, când, din turn, se aude un strigăt năprasnic:
– Stai!
Fără să vreau mă opresc, și turcii la fel. Mă uit în sus și… Doamne, Mama! Apoi aud cum coboară din turn vocea plină de ascunse amenințări a maică-mii:
– Fănele, mamă, de unde vii tu?
– Păi, … ă, … am fost și eu p-acii…
– Cu cine, Fănele? Tot cu derbedeii ăia de turci? Ți-am zis, mamă, nu te mai duce la turci, că n-ai ce învăța. Și voi – schimbă mama, brusc, registrul și direcția acuzelor -, de ce nu-l lăsați, mă, în pace? Izmenarilor!
Turcii încep să se facă mici, iar unul dintre ei, cu o ultimă urmă de curaj, încercă să bâiguie ceva:
– Ăă…, păi…, Mama lu’ Ștefan cel Mare, nu noi am început…
– Ce nu voi, mă! Las’ că vă știu eu… Și tu?… Ditamai domnu’, umbli creanga din cârciuma în cârciumă și nu ești în stare decât de zurbă1, în loc să stai cu nevastă-ta, că și aia…
Până atunci suavă și liniștită, nevastă-mea odată se înfoaie, ochii încep să-i sticlească și începe și ea să zbiere:
– Ceee? Tot eu sunt de vină? Nu dumneata, că l-ai crescut și l-ai făcut un bețiv și-un fustangiu?!
– D’apoi, cum să nu fie – îmi luă mama apărarea fără să vrea -, dacă, în loc să te folosești de mijloacele specifice, să-i mai arăți și tu jopa2, stai și te uiți pe ferești…
– Și, ce-oi vrea să fac? reluă aprigă nevastă-mea. Să fac și eu ca „alea”? Crezi că nu știu ce ați pus la cale, dumneata și cu fie-tu? Că nu știu de Mangopoaia? Dumneata ai pus totu’ la cale, Muma-Pădurii ce ești! Crezi că nu știu că se duce la ea? Și mai ia și oastea cu el. Cică pleacă la război, da’ el sare pârleazu la tiolca3 ceea, iar gărzile țin de șase. Și, dacă le întrebi, îți răspund că „Măria-Sa studiază câmpul de luptă”. Iar „câmpul de luptă” este… larg deschis.
Privesc năuc, când la una, când la alta, în timp ce turcii, simțind momentul de cumpănă, privesc și ei, unii la cele două muieri, alții compătimitori spre mine. Dau să zic și eu ceva, da’ n-am răgaz, că amândouă sunt încinse rău și-și aruncă vorbe grele:
– Hoașcă…
– Stearpo…
– Baragladină…
– Mironosițo…
– Hârcă…
Trei turci se apropie de mine. Doi dintre ei mă apucă prevenitor după umeri, în timp ce al treilea întoarce calul de dârlogi, și îmi zice:
– Hai, bă, Babanule, vino la noi, aracan de tine, că la noi nu e așa. Dacă aveam noi muieri d’astea, de mult le înecam. Uite, îți dăm câte fecioare poți dovedi, și nici tribut nu-ți cerem.
Știam eu că turcii sunt băieți buni.

#

Note

1) zurbă: scandal
2) jopa: posterior
3) tiolcă: femeie ușoară

(Text publicat în Almanahul Centenarului – Almanah Literar Napoca-Nova, Editura Napoca-Nova, Septembrie 2018)

#

Despre autor:

Leonida Ivel este pseudonimul celui care într-o lume trecătoare poartă trecătorul nume Viorel Ioniță. Sub acest pseudonim, autorul a publicat, începând cu anul 2016, o serie (mai lungă) de poezii și (mai scurtă) de proză la Editura Napoca Nova din Cluj în cadrul colecției Almanah Literar Napoca-Nova. De asemenea, Editura Univers i-a publicat, în format electronic pe platforma Streamland, trei volume pentru copii și adolescenți: “Calea Lăptic”, “Vicontele de Valverde” și “Reginele”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.