(ca prin oglindă)
de Marius-Iulian Stancu
preocupat de inversarea ierarhiei și de primatul vorbirii raportată la cuvântul scris, derrida pare să fi uitat că în cea mai mare parte a istoriei sale omul a fost fără cuvânt, adică s-a pus în scenă [cum ar zice antonin artaud].
ar fi trebuit să știm deja: din europa doar muzica va dura.
în inima ei, precum sexul, politica a fost întotdeauna fascistă.
există percepția greșită că în «mitul secolului XX» principala preocupare a lui alfred rosenberg ar fi rasismul, când de fapt el e preocupat mai ales de estetică. “este în interesul națiunii ca cei care posedă frumusețea fizică să ajungă în prim plan…” [hitler, discursuri].
literatura ar trebui să constituie o îndeletnicire strict hibernală.
dar cine a zis că lumea trebuie salvată? nu în universalitatea iubirii constă importanța creștinismului, ci în apocaliptică. privit din această perspectivă nero a fost de fapt primul teolog creștin. orice dictator este un ascet care își mută privirea dinspre om asupra umanității. the last true rebellion is death to the world.
omul contemporan crede că poate alege să fie/ să facă orice [cam la nivelul ăsta se situează paranoia acestui viermuș mai bine îmbrăcat și cu gadgeturi]. un singur lucru crede că îi depășește capacitatea de a alege – sexualitatea. din “fascinans” nu i-a mai rămas decât genitalul.
la ce ajută poezia? pe mine m-a ajutat să-mi iau un hanorac naketano.
să ajung în așternuturile tale/ a fost ca în “unternehmen barbarossa”.
recompensă pentru cel care îl convinge pe c. rogozanu să spună “extrema stângă”.
noroc că vine ziua [și ziua asta aproape a venit] în care poezia va dispărea precum scrijeliturile de pe un zid. în maximum un deceniu, oamenii de știință își vor da seama că mai bine se folosesc de inteligența artificială pentru a concepe o conservă decât pentru a scrie poezie [validată până la urmă tot de factorul uman, în cele mai retarde exemplare ale sale]. nu, hotărât lucru, poezia trebuie și o să dispară [romanul îi va urma și el la scurt timp]. singurele care vor supraviețui sunt muzica [pentru că banchetele, pentru câteva secole cel puțin, încă le vom mai dori; adică cât vom mai avea chef de sex, la modul clasic], arhitectura [care să glorifice omul], fashion-ul în general [de haine, obiecte, case].
singura condiție pentru a face parte din împărăția viitoare nu va fi rasa [puritatea ei constituie un mit pe care corpul supus principiului plăcerii îl depășește și îl va aboli], nici națiunea [o abstracție pravilicească menită a impune supremația unui trib] ci renunțarea la orice credință, în afara credinței în împărăție.
impresionant în ce-l privește pe leibniz nu este sistemul filosofic, ci faptul că scrie o carte adresată unui singur cititor – arnauld.
pierre bourdieu a considerat necesar efortul de a scrie o carte [ontologia politică a lui martin heidegger] pentru a ne convinge că ultimul mare filosof al europei [ar fi de mirare să se mai nască un alt fiu al omului care să se ridice la nivelul lui] a fost de fapt tot timpul nazist, filosofia acestuia reprezentând de fapt o sublimare a principiilor care a determinat aderarea sa la partidul muncitoresc național-socialist. chiar dacă nevoința filosofică a acestuia se pierde în obscuritatea locurilor comune, ceea ce încearcă să dovedească bourdieu pentru a închide definitiv «cazul heidegger» se poate să fie apropiat de realitate. ar fi fost și păcat să nu fie astfel. ne aducem aminte de relatarea lui jaspers – întrebându-l pe heidegger «cum poate un om așa de neinstruit ca hitler să conducă germania?», la care heidegger îi răspune: «instruirea este cu totul indiferentă. priviți numai mâinile lui minunate!»