Egalitate sau ierarhie?

(pași mărunți)

de Gelu Teampău

Bineînţeles că nu mai putem, astăzi, să nu ne considerăm cu toţii egali, indiferent de atributele întâmplătoare ale identităţii noastre, precum rasa, etnia, sexul sau toate celelalte, reale ori inventate pe criterii politice. Suntem egali, cel puţin teoretic, în faţa legii. Suntem egali, ne place să credem, în faţa Lui Dumnezeu. Deşi, la urma urmei, Dumnezeu în cunoaşte pe ai Săi.

            Pe de altă parte, este evident că nu suntem născuţi egali. Nu suntem egali în capacităţi. Unii se nasc cu anumite deficienţe care îi urmăresc întreaga viaţă. Acestea, evident, nu le scad persoanelor afectate valoarea umană, însă le restrânge orizontul posibilităţilor de devenire. Cineva născut nevăzător nu va putea ajunge un mare pictor. Cineva născut cu membre debile nu poate practica sporturi la nivel de performanţă. Apoi, chiar dacă ne este greu să o acceptăm, nu avem aceleaşi abilităţi intelectuale, căci nu putem fi cu toţii Einstein (şi ce bine că nu putem!).

            Este natural să fim revoltaţi atunci când un copil intră în această lume cu un handicap de natură fizică ori psihică, însă această revoltă, dincolo de a ne sublinia presupusul simţ al dreptăţii, nu foloseşte la nimic. Mulţi oameni, cu un profil mai militant, au încercat să ofere soluţii pe care adesea au vrut să le impună cu forţa. O anume viziune puerilă, dacă nu chiar coruptă, a justiţiei i-a făcut să considere egalitatea în finalitate scopul ultim al dreptăţii sociale. Problema apare însă nu doar atunci când nu dispunem, ca indivizi, de aceleaşi resurse fizice şi psihice, ci mai ales atunci când unii sunt, pur şi simplu, dispuşi să facă eforturi sau sacrificii mai mari pentru atingerea anumitor ţeluri. Unii sunt gata să renunţe la viaţa intimă, la distracţii sau chiar la familie pentru a se dedica în totalitate muncii ori studiului, în timp ce alţii preferă o abordare mai relaxată a vieţii, în care dau întâietate satisfacţiilor emoţionale sau senzuale, hobby-urilor, meditaţiei. Nimeni, însă, nu are căderea se le spună unora sau altora că abordarea lor este greşită ori că viaţa lor este mai puţin importantă decât a altora.

            Din păcate, cei care, pur şi simplu, nu pot lăsa lumea în pace decid în locul altora, impunându-le viziuni pe care de cele mai multe ori nu le înţeleg nici ei înşişi. Egalitatea juridică presupune aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii pentru toţi subiecţii unui stat, cu alte cuvinte, egalitatea poate funcţiona doar în ceea ce priveşte tratamentul cetăţenilor de către instituţii. Aşadar, legea are scopul de a oferi un cadru precis în care indivizii au libertate deplină în a exista, a interacţiona, a se împlini şi în a-şi urmări, aşa cum se specifică în constituţia Statelor Unite, propria fericire. Când intervine însă imperativul egalităţii în finalitate, tocmai libertatea este sacrificată pe altarul fals al dreptăţii. Iar aceasta deoarece egalitatea nu se poate obţine ridicându-i pe toţi la acelaşi nivel (un om fără picioare nu va putea juca baschet la acelaşi nivel ca Michael Jordan), ci doar reducându-i pe toţi la cel mai mic numitor comun. Se spune, pe bună dreptate, că un lanţ este doar atât de puternic pe cât îi este cea mai slabă verigă. Oricine simte simpatie faţă de categoriile defavorizate, însă a-i pedepsi pe cei care nu suferă de aceleaşi handicapuri  nu îi ajută pe cei dintâi. Mai mult, a le amplifica suferinţa până la a o face un fel de virtute ontologică nu le aduce niciun beneficiu, pentru că nimeni nu s-ar simţi puternic învingându-l pe Mike Tyson, dacă acesta ar avea mâinile legate la spate. Dimpotrivă, persoanele suferinde pot oferi cele mai bune exemple de bravi luptători, în ciuda handicapurilor personale: orbirea nu l-a împiedicat pe Ray Charles să fie un cântăreţ de excepţie, iar scleroza laterală amiotrofică nu l-a împiedicat pe Stephen Hawking să fie unul dintre cei mai inteligenţi oameni de pe planetă.

            Obsesia egalităţii cu orice preţ dinamitează însăşi ideea de performanţă. Privim fascinaţi sportivi care obţin rezultate aproape inumane tocmai pentru că acceptăm că noi nu reuşim să le obţinem, şi respectăm aceasta. Tot aşa cum iubim Gioconda pentru că nu oricine o poate reproduce. Tot aşa cum iubim cornuleţele cu mac ale bunicii fiindcă nimeni nu le poate face mai bune. Mai nou, aflăm chiar de existenţa unor care neagă dreptul indivizilor de a avea rezultate mai bune decât alţii, în orice domeniu de activitate. Nu mai este mult până când un gimnast campion va fi nevoit să-şi ceară public scuze pentru că a efectuat triplul salt mai bine decât oponentul său de 150 de kilograme.

            Stupefiant este că aceşti ideologi, care se sufocă dacă nu se amestecă în vieţile celorlalţi, se consideră exponenţii moralei absolute, uitând că singura formă de morală validă este libertatea.

#

text preluat din emisiunea Cultură și divertisment difuzată pe Radio Renașterea

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #56 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.