Ultima poveste

de M. K. Lynn

Se făcuseră două luni de când tatăl ei a aruncat-o în peștera balaurului când îl găsise pe Zburător.

Urca, pentru a mia oară, rănindu-și mâinile până la sânge, încercând din nou să iasă din groapa fără fund în care se afla. Cu dinții încleștați și fruntea umedă de chin, prințesa Mira a dacilor, altădată învăluită de dragoste și sclavi, zăcea uitată în groapa Kogaionon, ofrandă pentru balaurul ce amenința poporul ei.

Își ura existența.

Era prea întuneric.

Trebuia să devină soția unui mare războinic, sau să moară în brațele lui Zamolxe, nu să putrezească pentru o veșnicie în acea peșteră!

Așa că urca.

Urca încontinuu.

Își aruncă privirea peste umăr – întunericul acoperi fundul gropii. Zâmbi. Era mai sus ca niciodată, trebuia să urce mai departe!

Piciorul plin de sânge închegat alunecă de pe o piatră mai lucioasă decât celelalte, unghiile se rupseră sub granitul solid, iar când încercă să apuce orice din perete, piatra ieși din el și se pierdu, împreună cu ea, în abis.

Se trezi, mult mai târziu, de la o lumină slabă.

— În sfârșit! spuse o voce necunoscută. Credeam ca nu te mai trezești! Frumoasă căzătură.

Mira clipi de câteva ori, încercând să-l vadă pe necunoscut. O durea capul îngrozitor, iar când își ridică palma la ceafă atinse ceva umed și cald. Îi dădură lacrimile, pe care se grăbi să le șteargă cu mâneca.

Nu avea timp pentru așa ceva.

Se ridică în capul oaselor. Stătea lungită pe piatra goală, într-o baltă întunecată, cu cămașa de noapte de pe ea plină de sânge și noroi. Părul roșcat părea mai mult negru de la funingine, iar unghiile rupte usturau groaznic.

Își strânse genunchii la piept.

Dezgustător.

Ridică ochii la necunoscut. Înalt, era alb din cap până în picioare – haine subțiri de in, cu broderii aurite la încheieturi și gât, păr alb ca zăpada din munți, piele, gene, până și ochii – totul era alb. Era atât de ciudat să îl vadă acolo, printre pietrele negre de cenușa balaurului, încât la început crezu că era în lumea lui Zamolxe.

Necunoscutul aprinsese focul într-un craniu umplut cu apa neagră de pe jos și își întinse mâinile spre el, încercând să se încălzească.

Nu mai văzuse un foc de prea mult timp.

— Cine ești?

Necunoscutul surâse.

— Am multe nume, începu el, uitându-se la ea de sub genele albe. Tu mă cunoști ca Zburător.

Tresări.

Atât mai trebuia!

Doica îi spunea mereu că Zburătorul arăta ca un șarpe cu aripi, fioros și neîmblânzit, iar când găsea vreo fată necăsătorită, o chinuia groaznic, aducând boala și moartea în casă. Trebuia să îl alunge, să lipească cu zgură toate găurile casei și să nu-i deschidă în nici un fel dacă o chema să iasă.

Dar, cum peștera balaurului nu-i permitea acea soluție, încercă doar să se dea în spate.

Zburătorul zâmbi larg și își trecu mâna prin păr. Îl avea lung și drept, ca toți sclavii din poporul ei.

— Eram sigur, făcu, urmărind cum ea se feri de el. Cum te cheamă?

— Mira, răspunse ea fără tragere de inimă. Sunt fata regelui Oroles.

— O! monstrul păru interesat. Ca să vezi, o prințesă în Kogaionon! De cât timp ești aici?

Nu-și dorea să-i răspundă, dar nu mai văzu pe cineva de atâta timp că nu putu să reziste tentației.

— De două luni.

Balaurul arunca oase în groapă în fiecare zi, iar până atunci o făcuse de șaizeci și două de ori. Îi era atât de frică să îi scape numerotarea zilelor, încât nu putea să adoarmă decât după ce auzea cum de deasupra cădeau în șir bucăți din lumea de afară.

— Eu sunt de patruzeci de ani, dar mulțumesc că m-ai eliberat.

Se cutremură la gândul că ar fi putut să rămână în acea peșteră pentru patruzeci de ani.

Sau pentru toată viața.

Ridică privirea spre bărbatul din fața ei.

— Eu? Te-am eliberat? Când?

Zburătorul arătă spre gura gropii, deasupra lor.

— Ai spart piatra în care m-a închis vrăjitoarea aia de Bendis, – zise el, încruntându-se. – Baba n-a știut să aprecieze o companie plăcută.

— Bendis? întrebă Mira, confuză. Zeița frumuseții?

Zburătorul ridică scurt din sprâncene, deviind privirea.

— Niciodată n-am înțeles de ce o numiți așa, zise și arătă spre ea. Orice muritoare e mult mai frumoasă decât o să fie vreodată baba aia nenorocită.

Uluitor.

— Dacă arată atât de rău, începu ea, privindu-l în ochi. De ce te-ai dus la ea?

Zburătorul zâmbi larg, după care se ridică, apropiindu-se. Mira se lipi cu spatele de perete și strânse în mână o piatră, gata să o arunce spre el.

Monstrul se așeză lângă ea și îi ridică bărbia cu două degete. În privirea lui vicleană ea nu putu să afle nimic.

O speria.

— Vrei să te scot de aici, Mira, prințesa dacilor? o întrebă el, privind-o în ochi.

Nu se putea gândi la nimic altceva.

— Da, îi zise scurt.

— Atunci inima ta îmi aparține pe vecie.

Doica îi spusese că Zburătorul chinuia fetele necăsătorite. Aparent, nu era vorba despre durere.

Înghiți în sec.

— Veșnicia e prea lungă, ce zici de trei zile?

Zburătorul surâse și se apropie mai mult. Genele albe păreau fire de iarbă cu promoroacă.

— Îți salvez viața. Cer o viață în schimb.

— Șapte zile.

Îi putea simți respirația pe buze, când el se depărtă brusc, revenind la locul lui, în spatele focului, iar Mira expiră ușurată.

— Bine, atunci, zise el, dându-și părul peste cap. Te las aici singură.

Nu-i convenea deloc.

— Nu vrei altceva? zise Mira încet, după care continuă cu încredere. Sunt prințesa dacilor, tatăl meu o să-ți dea orice îți dorești dacă mă salvezi.

— Dar el te-a aruncat aici. Aparent, nu te iubește atât de mult.

Devie privirea.

Nu voia să se gândească la asta.

Nu trebuia să se gândească la asta.

— A fost forțat de popor, el nu a vrut să…

— Și totuși, nu a trimis nici un Făt-Frumos să te salveze.

Se crispă și sări în picioare. Rana de la ceafă îi zvâcni cu putere și o luă amețeala.

— Cine ești tu să-mi critici regele?! A avut motivele lui să nu mă salveze, dar sunt fata lui, sunt prințesa dacilor și nu o să zac aici uitată de toți! Nu ai nici un drept să îmi ceri ceva ce nu-ți pot oferi, iar dacă refuzi să mă salvezi, o să mă salvez singură!

— O! făcu el, ridicându-se. O prințesă cu caracter! Au trecut două luni și nu ai reușit să ieși de aici, când crezi că o să o faci? În trei luni? Zece? Îți spun eu – când o să-ți spargi capul ăla frumos de pietrele astea și o să-ți mănânce viermii carnea!

Se uită la el cu ură – nu avea nevoie de cineva care să îi strige adevărul în urechi. Îl știa foarte bine și singură.

Tatăl ei, familia ei, poporul ei – toți au părăsit-o cu desăvârșire.

Zburătorul expiră obosit și devie privirea.

— Uite, începu el, frecându-se la ochi. Nu e ca și cum îți cer infinitul.

Mira își strânse buzele.

— Nu ne cunoaștem.

Zburătorul ridică privirea spre ea. Focul din craniu începea să se stingă.

— Dar dacă te-aș lăsa să îmi spui mai târziu?

Îl privi lung. Dacă i-ar fi lăsat răgaz, ar fi putut să găsească altă soluție.

Așa că aprobă din cap.

Zburătorul zâmbi și o luă de mână.

— Totul o să fie bine, Mira.

Și-ar fi dorit să fie adevărat.

A doua zi, când balaurul se apropie cu zgomot de gura gropii, Zburătorul o luă pe prințesă de mijloc și, sărind ușor ca o pasăre de pe o piatra pe alta, se prinse de coada balaurului și se aruncă afară din groapă. Balaurul se întoarse fioros spre ei, cu cele trei capete gata să-i ardă de vii.

Zburătorul se dădu la o parte, o apucă mai strâns pe Mira de mijloc și sări cu putere, zburând peste jivina imensă. Se lăsă ușor la pământ și, luând-o pe prințesă de mână, o luă la fugă prin peșteră, șerpuind prin tunele de parcă știa sigur unde era ieșirea.

Picioarele Mirei zvâcneau îngrozitor, dar prințesa continua să fugă, simțind cum setea de viață îi umpluse inima de putere.

Râdea.

Râdea fără să vrea.

Va vedea, în sfârșit, soarele.

În spate, balaurul se trezi din toropeală și porni în urma lor.

— Hai, Mira, hai mai repede! îi strigă Zburătorul, întorcând spre un tunel mai îngust.

Nu putea să nu inspire adânc în piept aerul libertății.

Se uită peste umăr. Balaurul apăru în capătul tunelului prin care nu putea să treacă și își întinse unul dintre cele trei capete la gura lui, gata să dea drumul flăcării.

— Zburătorule! strigă ea în deznădejde.

El o trase spre el și întoarse în ultimul moment în alt tunel. Focul trecu cu putere pe unde au fugit ei cu o clipă în urmă, arzând totul în calea lui. Zburătorul o strânse în brațe, ferind-o de căldura insuportabilă.

Răgetul nebun al balaurului o făcu să tresară. Zburătorul îi dădu drumul.

— De aici e mai ușor, zise el, ștergându-i fruntea de funingine. Ești bine?

Mira dădu din cap și păși mai departe, grăbind pasul în fiecare clipă. Își dorea să vadă soarele, să se asigure că e acolo, să știe că nimic nu s-a schimbat în lumea celor vii.

În ziua în care a fost sortită balaurului, tatăl ei o chemase la el și bău cu ea din vinul păstrat pentru prima zi de primăvară. I se păru ciudat, dar nu spusese nimic – femeile nu aveau voie să vorbească fără permisiune. Fusese educată să devină un obiect scump care urma să fie vândut la momentul potrivit.

Nu se împotrivise niciodată. Nu putea schimba că se născuse femeie, așa că decise să devină cea mai bună din neamul lor. Asta trebuia să-i aducă fericirea.

Nu?

Cu toată dibăcia și frumusețea ei, împotriva tuturor dorințelor ei, regele o aruncase balaurului, de parcă nu existau alte soluții împotriva acelei jivine! Tatăl ei credea atât de mult în profeții și ofrande, încât sacerdoții îi luaseră mințile.

Tăcuse și îndurase până atunci, dar nu și mai departe. Trebuia să vorbească.

Aerul începu să prindă o aromă proaspătă de iarbă.

Venise primăvara.

Se opri la ieșire și inspiră cu toată forța. Era în munți, la poale șerpuia un râu, copacii subțiri și deși se ridicau goliți de frunze până sus, spre cerul albastru. Pe jos, printre frunzele uscate, răsăriseră fire de iarbă și flori albastre de cercer, iar mușchii verzi se prinseră de toate tulpinile mai groase.

Nu mai mirosea a carne mucegăită.

Nu mai trebuia să își îndure propriul miros.

În sfârșit.

Zburătorul o găsi plângând. O strânse la piept, deși ea nu-și dorise să-l lase, și plânsese tot ce nu și-a permis atâta timp.

— Totul e bine, Mira, îi șopti el, mângâindu-i creștetul. Totul e bine.

Coborâseră spre râu și îi urmaseră albia până au dat de un prag în calea lui, în care se adunase apa, formând un lac. Zburătorul plecă în căutarea lemnelor de foc, iar Mira se apropie de apă, vrând să spele de pe ea acele două luni de chin.

Atinse cu degetele piciorului apa. Rece.

Păși cu încredere înainte, până apa o acoperi cu totul. Își dorea să se trezească.

Nu-și scoase de pe ea cămașa – Zburătorul s-ar fi putut întoarce mai devreme, iar Mira își dorea să își acopere cu ceva goliciunea. În plus, cămașa trebuia spălată și ea.

Se lăsă pradă forței din jurul ei. Îi înghețau încet vârfurile degetelor, nasul, urechile, iar inima bătu mai rar după un timp, calmându-se. Deschise sub apă ochii – lumina soarelui de deasupra dansa mirific, cu razele parcă prinse de brațele subțiri ale ielelor pădurii. Lăsă aerul afară din plămâni, urmărind pentru o clipă cum bulbucii se ridicau tot mai sus, tot mai departe, și se grăbi să-i urmeze, ieșind la suprafață.

Aerul părea mai rece decât apa – o făcu să tremure.

Dar era bine.

Zâmbi larg.

Totul era bine.

Se spălă pe față, pe mâini, până dădu jos de pe ea tot sângele și toate grijile. Aruncă o privire spre mal – Zburătorul aprinsese focul și o privea, zâmbind.

— O să îngheți de frig! îi zise tare. Am prins un iepure, nu ți-e foame?

Atunci simți mirosul dulce de carne pusă pe foc.

Se grăbi să iasă din apă și își acoperi pieptul până ajunse în fața focului. Cămașa i se lipi de corp și îi era atât de frig că nu se putea opri din tremurat. Pe foc se prăjea un iepure, iar Zburătorul îl tot învârtea, încercând să-l frigă pe toate părțile. El o privi tăcut un timp, după care expiră din greu.

— Aș putea să te încălzesc, dacă ai accepta propunerea mea.

— P-prefer s-să îngheț-ț de fr-frig, făcu Mira, frecându-și umerii cu palmele.

Picioarele i se încălziseră, așa că se apropie mai mult de foc. Fața parcă se topi sub puterea flăcărilor, împrăștiind fiori prin tot corpul. Când își dezmorți mâinile, Zburătorul îi întinse ramura cu iepurele.

— Tu nu vrei? îl întrebă confuză.

— Eu mă hrănesc cu altceva, zise el viclean. Mănâncă.

Acel iepure ars la suprafață și crud la mijloc fusese mai bun decât orice mâncase Mira vreodată. Când terminase de mestecat ultima fărâmă de carne, părul și cămașa se uscaseră complet.

— Ce s-a schimbat în ultimii patruzeci de ani? o întrebă Zburătorul gânditor.

Părea trist.

— Nu foarte multe, îi răspunse, încercând să-și aducă aminte ceva istorie. I-am bătut pe bastarni în ultimul război…

— Nu, nu la asta m-am referit, zise el. Societatea. Oamenii.

— Oh, făcu ea. Bineînțeles că îl interesau femeile. Nu se mai poartă cămașă sub ie.

Zburătorul se încruntă.

— Serios?

— Nu.

Monstrul își dădu ochii peste cap.

— Ești foarte rea cu inima unui simplu bărbat, Mira.

— Ești ușor de păcălit, zise ea, râzând.

Deși fugise prin tuneluri și adunase lemne, hainele Zburătorului rămăseseră la fel de curate ca la început. Mira nu putea să nu fie invidioasă – era mare noroc să fii un spirit.

— Ce ai de gând să faci acum că ai scăpat de balaur?

Ea își lăsă capul pe genunchi. Focul începea să se stingă.

— Vreau să mă întorc în Sarmizegetusa.

— Dar o să te trimită înapoi!

— Vreau să vorbesc cu tatăl meu. Vreau să-l conving să nu mai bage în seamă sacerdoții și să mă mărite, pur și simplu.

Ridică ochii spre Zburător, care o privea îndurerat.

— Crezi că o să te asculte?

Mira zâmbi.

— Sunt fata lui.

Zburătorul dădu din cap, parcă aprobându-și gândurile.

— Bine, atunci, zise, iar apoi arătă spre cămașa ei. Va trebui să-ți găsim ceva de îmbrăcat pentru această călătorie.

— O să mergi cu mine? se îngrozi ea. O să se uite toată lumea la noi!

— Nu și dacă fac asta, spuse el, pocnind din degete.

Pe părul, ochii, genele și tot ce mai era alb se revărsă culoarea – părul deveni blond, ochii – albaștri, iar broderia hainelor se coloră în verde. Arăta ca un om obișnuit.

Nu-i venea să creadă.

Zburătorul își strânse părul la spate cu o sforicică și lăsă coada în față, pe umăr.

— Ce zici?

Părea un tânăr fiu de nobil, dacă nu se uita la păr. Genul de tânăr care fura sărutări de la fetele satului când tații lor erau în câmp.

Devie privirea.

— Arăți… obișnuit.

— Ce bine e să fii eu, zise el și se întinse. Dar avem un drum lung, așa că hai să pornim.

Mira nu prea își imagina cum avea să ajungă în Sarmizegetusa – fusese adormită cu vinul tatălui ei pentru tot drumul, așa că se lăsă pe mâinile Zburătorului, care îi spuse că aventura avea să dureze vreo trei zile.

Mai întâi s-au apropiat de un sat din munți, de unde Zburătorul îi furase o ie, fustă, opinci și o pelerină lungă, groasă. Începea să arate din nou ca mai înainte.

Viața ei revenea la normal.

— Trebuie să facem rost de mâncare pentru drum, îi zise Zburătorul, după ce ea se îmbrăcase. Nu prea mai sunt iepuri în partea asta a munților.

Mira se opri din împletit părul.

— Și cum facem asta?

— Intrăm în sat, zise și o trase după el. Să nu scoți o vorbă.

Șirul de case se întindea dintr-un capăt în altul al muntelui, cu o singură cărare pe mijloc. Scunde, cu acoperișurile mucegăite de ninsorile iernii ce trecuse, ele abia dacă păreau locuite. Copiii alergau de colo până colo, jucându-se cu ramuri și pietre, iar femeile tăiau lemne pentru foc sau găteau în oale mari cina ce umplea satul de mirosuri mirifice.

Îi întâmpinase un moșneag îmbrăcat într-o robă lungă – sacerdotul satului.

— Cine sunteți și ce căutați? îi întrebă el, sprijinindu-se de un toiag.

— Am venit cu bine, zise Zburătorul, aplecând capul. Suntem niște bieți călători, rămași fără adăpost. Sora mea, biata mea soră, moare de foame și cu binevoința dumitale, bătrâne preot…

Mira tuși zgomotos.

Sacerdotul se încruntă.

— Nu avem unde să vă ținem peste noapte, dar vă putem da de mâncare, le zise bătrânul, după care strigă undeva în spate. Zia! Zia! Adu niște terci și pâine!

Fuseseră așezați la o masă mică, rotundă, cu două oale cu terci și câteva felii de pâine. Mira își începu terciul, fără să-l lase pe Zburător din priviri, care vorbea ceva cu acea Zia care le adusese de mâncare. Erau prea departe ca să-i audă, dar îi vedea foarte clar.

El îi zâmbi dulce, privind-o în ochi, și o luă ușor de mâna pe care o sărută. Ea râse, îmbujorându-se, iar el se sprijini de gardul din spatele ei, apropiindu-se mai mult. Ea rămase cu ochii spre el, neputând să respire, iar el îi șopti ceva la ureche, făcând-o să se înroșească și mai tare.

Zburătorul o văzu pe Mira privindu-l, zâmbi ușor și o lăsă pe Zia să plece.

— Încotro vă îndreptați? o întrebă sacerdotul brusc, făcând-o să tresară.

— Sarmizegetusa, îi răspunse ea repede. Acolo stă unchiul nostru.

— Hmmm, făcu sacerdotul, lăsându-și barba în piept.

Zburătorul nu mai era de văzut, dar preotul nu părea alarmat. El își aruncă privirea departe, printre copacii ce înconjurau satul. Întunericul se lăsa tot mai mult, aducând cu el mirosul proaspăt al frigului. Mira își lăsă nasul în marginea pufoasă a pelerinei – răcoarea îi înroși fața și degetele cu unghiile rupte.

Îi aruncă o privire moșneagului, care nu părea să o bage în seamă. I se părea atât de ciudat să fie din nou printre oameni, să îi vadă îndeaproape, să vorbească cu ei și nu cu bezna peșterii…

În depărtare se auzi urletul lupilor. Mira își duse instinctiv mâna la frunte, și îl văzu pe preot făcând la fel. Lupii erau păzitorii poporului ei, iar cei care nu le răspundeau la salut aduceau mare necaz în casa lor.

Nu știa cât a stat acolo, cu cerul împânzit de stele și bătrânul tăcut, dar păreau că au trecut ani. Avusese parte de liniște încontinuu timp de două luni lungi, dar acea liniște pătrunzătoare din acea noapte luminată de astre era altfel.

Era o altfel de liniște.

Un țipăt lung sparse vraja.

— Nesuferitule, să te înghită balaurul din peșteră! Cum ai îndrăznit!…

În sat începu forfota. Sacerdotul se ridică și se îndreptă grăbit spre sursa gălăgiei. Mira îl urmă.

În mijlocul satului au fost aprinse zeci de focuri, iluminând puternic calendarul de piatră și altarul din mijloc. Lumea se adună ca albinele în jurul unei case cu acoperiș mai înalt, din care izvora zarva. Mira se apropie mai mult și văzu cum un bărbat imens și bine făcut aruncă pe cineva pe ușă afară.

Era Zburătorul.

Părul blond îi atârna răvășit, hainele mototolite păreau îmbrăcate în grabă, iar fața era brăzdată de zgârieturi și vânătăi. Picioarele și mâinile se umpluseră de noroi.

— Cum ai îndrăznit să îmi ponegrești biata fată, nătărăule?! bărbatul se îndreptă cu viteză spre Zburătorul întins pe jos. Stai că-ți arăt eu ție!

Îi stătu inima în loc. Trebuia să-l salveze, dar cum?

Sacerdotul dădu lumea din față la o parte și strigă poruncitor:

— Davos! Oprește-te! Nu da că-l omori, nenorocitule!

Bărbatul era gata să-i distrugă fața bietului Zburător, când preotul îl prinse de mână.

— Nu faci tu soarta altui om! îi strigă lui Davos bătrânul în față. Trebuie să respecți datina!

Fața bărbatului se crispă de furie.

— Tu l-ai lăsat în sat! Davos se îndepărtă de Zburător, care se ridică încet în picioare. Mi-a nenorocit biata fată, biata mea Zia!…

În prag apăru fata. Părul lung, despletit, îi atârna până la genunchi.

Plângea.

Lumea din jur începu să șușotească.

Bătrânul se încruntă și se uită urât la Zburător.

— Cum îți e numele, băiete?

Monstrul zâmbi, ștergându-și sângele de pe obraz.

— Degeaba, moșule, zise el, arătând spre Mira. Sunt deja logodit.

Tot satul se întoarse spre ea.

Capul, dintr-odată, i se goli de idei.

Sacerdotul se încruntă și mai mult. El arătă spre Zburător, apoi spre Mira și spuse tare:

— Prindeți-i pe amândoi!

Doi bărbați puternici o apucară de mâini. Mira se smuci – degeaba.

— Voi nu știți cu cine vă puneți! strigă ea, deznădăjduită.

Zburătorul, care atârna de alți doi bărbați masivi, nu părea să fie speriat deloc. Sacerdotul arătă spre niște copaci din spatele casei, unde prințesa și monstrul trebuiau să fie legați până mai marii satului le-ar fi decis soarta.

Mira încercă să se elibereze, dar bărbații o țineau prea strâns, iar când frânghia a fost legată în sfârșit de copac, nu se mai putu mișca deloc.

— Care e problema ta?! izbucni ea când rămăseseră singuri.

Zburătorul începu să râdă.

— Cum a fost terciul, prințesă?

— Chiar ești un monstru! făcu ea enervată. De ce n-ai lăsat biata fată în pace?

— O, deci prințesa are voie să mănânce terci, dar bietul Zburător trebuie să îndure foamea?

Zâmbea.

Mira devie privirea. Uitase.

— În plus, continuă el încet. Am întrebat-o de trei ori și m-a acceptat de fiecare dată, nu poți spune că e doar vina mea.

Prințesa se încruntă.

— Ai nevoie de permisiune?

Zburătorul o privi uimit.

— Drept cine mă crezi, Mira? Un muritor de rând, un sclav? Sunt un spirit, exist după legile naturii. Iar natura nu ia nimic cu forța, niciodată.

Uluitor.

Doica îi spusese Mirei complet altceva, bineînțeles.

— Atunci, începu ea confuză. De ce te urăsc oamenii atât de mult?

Spiritul zâmbi larg.

— Aparent, sunt o concurență neloială.

Mira pufni.

— Cât de încrezut poți să fii!

— Ba deloc, zise el, lăsându-și capul pe trunchiul copacului. Cel mai uimitor lucru din lumea asta întreagă e fericirea. Nu-ți dai seama că ai avut-o decât mult prea târziu.

Mira se uită și ea în sus. Noaptea coborâse definitiv peste munți. Ramurile abia înverzite ale copacilor păreau că poartă miriadele de stele în loc de frunze.

— Îmi place să cred că sunt cel care aduce fericirea în sufletul unei femei, continuă el gânditor. Măcar pentru o clipă.

— Zia nu părea fericită, spuse Mira ironic.

— Tatăl Ziei nu vrea să o mărite, d-aia plângea. Nu are zestre pentru ea.

— Iar acum nici că o să mai poată vreodată, mulțumită ție.

Zburătorul expiră din greu.

— Fiul fierarului o vrea, iar acum că știe tot satul că e ponegrită, tatăl Ziei o să fie fericit să o dea oricui.

Mira îl privi uimită.

— De unde știi toate astea?

El se uită viclean la ea.

— Sufletul unei femei nu este o taină pentru mine.

Era ciudat. Zburătorul părea, la o primă privire, ilogic. La o a doua privire, însă…

Mira inspiră cu putere aerul rece al nopții, încercând să-și golească mintea. Din spate se auzi gălăgie apropiindu-se.

— Hmm? făcu spiritul. Deja? Credeam că o să țină mai mult.

— Ce o să ne facă? întrebă ea încet.

— Probabil o să încerce să-mi taie mâna, zise el, încruntându-se. Așa că, dacă vrei să nu-mi accepți propunerea din Kogaionon, ar fi bine să găsești o soluție.

— Poftim?!

Gălăgia se apropie mai mult – un grup de bărbați și tineri cu sacerdotul și Davos în față i-au înconjurat.

Trebuia să se gândească la ceva.

Repede.

Sătenii i-au dezlegat și i-au dus spre altar. Bătrânul vorbea încet cu Davos, care părea împlinit. Ridicând capul, moșneagul arătă cu toiagul spre Mira.

— Pentru greșeala pe care a făcut-o logodnicul tău va plăti întreaga familie! Să li se taie mâinile drepte!

— Nu! țipă Mira din toți rărunchii când bărbații o duseseră spre altar.

De ce trebuia să sufere din cauza lui?!

Și îi veni ideea.

— El! ridică degetul spre spirit. El e Zburătorul! Sunt o biată fată de sclav, iar el m-a furat și m-a nenorocit, e doar vina lui!

Printre săteni a început vorba, iar sub privirea uimită a spiritului, Mira încercă să-și adune cuvintele.

— Și-a schimbat fața și m-a adus în munți să mă piară! Salvați-mă de el!

Zburătorul râse cu poftă, pocnind din degete. Culoarea dispăru complet din corpul și hainele lui, dezvăluind un alb imaculat ce în lumina focurilor părea auriu. Râsul spiritului deveni din ce în ce mai malefic, făcându-i pe bărbații ce îl țineau să sară în lături.

— Așa, și?! făcu spiritul, arătând spre ea. Crezi că meriți mai mult?! Toate femeile trebuie să sufere!

Mira se ofensă până în adâncul sufletului.

— Jigodie ce ești! Cum îndrăznești?!

Femeile din mulțime se aprinseseră și ele – insultele curgeau una după alta. Bătrânul sacerdot și ceilalți bărbați l-au înconjurat pe Zburător, dar nu cutezau să se apropie. Mira rămăsese la marginea acelui cerc și se tot dădea înapoi, încercând să iasă din mulțime fără să fie observată.

Bătrânul preot, văzând că pierde controlul, se băgă în fața spiritului, care ridica malefic mâinile spre mulțime, atrăgând toată atenția publicului spre el.

— Atunci o să respectăm datina! spuse el tare, ridicând toiagul. O să-ți cânt spusele lui Zamolxe și o să părăsești pe vecie munții ăștia!

Zburătorul râse din nou cu poftă.

— Tu, bătrâne? Să mă alungi? N-o să-ți cadă barba?

Mira se îndepărtă de mulțime și se ascunse printre case. Ce ar fi putut să facă să îl scoată de acolo? Era bine că a ajutat-o în prefăcătoria ei, dar sătenii păreau mai înfuriați cu fiecare clipă ce trecea. Trebuia să le distragă atenția, dar cum?

Privirea îi căzu pe o grămadă de fân pus pentru animale lângă un gard de lemn. Focul atârnat deasupra ei se clătina periculos în bătaia vântului.

Prea periculos.

Se furișă prin curți în spatele mulțimii, unde prinse un toiag cu o flacără în vârf și dădu foc grămezii de paie. Para crescu repede, împrăștiindu-se.

— Foc! Foc!

Mulțimea intrase în panică. Oamenii se îndepărtară de calendar și priviră speriați cum flăcările mâncau totul în jurul lor. Bărbații ce îi ținuseră pe Mira și Zburător s-au grăbit să stingă focul, astfel că Zburătorul rămase singur, cu sacerdotul în față.

Prințesa se apropie de ei, iar spiritul o luă de mână.

Moșneagul, care nu aruncase nici un ochi flăcărilor, îi privi lung, după care dădu aprobator din cap și le întoarse spatele, dispărând în mulțime.

Luna se întunecă brusc. Începu să bată vântul, care prinse flăcările în brațe, împrăștiindu-le în copacii din jur. Ceva era ciudat, de parcă, dintr-odată, legile naturii nu mai funcționau.

Era atât de multă lumină, și, totuși, Mira vedea doar întunericul.

I se învârtea capul.

Zburătorul o trase grăbit printre case afară din sat, coborând în pantă spre râu.

— Cum de ne-a lăsat așa, pur și simplu, să plecăm?! îl întrebă ea, încercând să nu se împiedice de rădăcini. Își ridicase fustele mult deasupra genunchilor.

Spiritul părea supărat.

— Zburătorule! făcu ea când el nu-i răspunse.

— Nu avem timp acum!

În lumina slabă a lunii părul alb al spiritului părea argintiu. Oare câte taine mai avea în spatele său?

Mira se încruntă.

Oare își dorea să afle?

— Nu, tu să stai! îi zise, smucindu-se. Ce înseamnă toate astea?

Zburătorul o privi lung. În ochii lui ardea tristețea.

— Sacerdoții știu adevărul despre spirite, spuse el încet. Mi-a cerut să o ajut pe Zia când am fost să-ți fac rost de haine și mi-a promis o căruță cu un măgar pentru drumul nostru.

Mira se încruntă. Aparent, partea cu știutul sufletului unei femei era o minciună. Și totuși, de ce era supărat?

— Dar e ceea ce faci – seduci femei. Care e problema?

Surâse.

— Eram sigur că n-o să înțelegi.

El o trase de mână, dar ea rămase pe loc.

— Explică-mi.

Zburătorul expiră din greu. În spate se întețea gălăgia – li s-a observat absența.

— O să ne prindă sătenii dacă mai zăbovim pe aici.

Schimba subiectul.

În privirea lui pierdută prințesa ghici o tristețe apăsătoare.

Nu-i plăcea să le seducă.

Îi strânse palma.

— Oricând o să vrei să-mi spui ceva să știi că o să te ascult.

Zburătorul zâmbi, dar nu viclean, cum o făcea mereu când o cicălea, ci împăcat, de parcă Mira spusese ceva ce așteptase demult să audă.

Urmăriseră albia râului până au dat de o cărare, iar în tufele de zmeură de lângă – o căruță șubredă cu un măgar legat de ramura unui salcâm. În spate, prințesa găsi un coș cu pâine, vin și niște brânză de oi. Zburătorul se instaură pe măgar, pe care îl convinse cu ușurință să meargă, iar ea se întinse în căruță, încercând să adoarmă.

Mișcarea o legăna, adormind-o.

Oasele cădeau, lovindu-se de pereții de piatră și se spărgeau în ecouri de craniile uscate în mirosul de carne mucegăită.

Tresări.

Printre ramurile copacilor înalți se întrevedea cerul roz al răsăritului.

— Te-ai trezit?

— Am visat ceva urât, zise ea, frecându-se la ochi.

— Nu băga în seamă toate nebuniile pe care ți le arată mintea când e adormită.

Fusese atât de prompt, că prințesa nu mai avu ce să adauge.

Aparent, încă era supărat.

Mira își trecu mâna prin părul ei creț ce amintea mai mult o claie. Zburătorul, care nu se mișcase de pe măgar, nu părea deloc obosit.

— Mai avem puțin și ajungem în Dava.

Prințesa se încruntă.

Dava era o cetate așezată la marginea unui lac, construită de un grup de nobili ce își spuneau Lupii Albi. Mira nu îi cunoscuse niciodată, dar zvonurile spuneau că din aceste familii se trăgeau Feții-Frumoși și Cosânzenele. Printre pereții albi de marmură și grădinile pline de pomi înfloriți aveau voie să-și ducă traiul numai oamenii talentați. Dava era cetatea meșteșugurilor – cele mai frumoase bijuterii și țesături proveneau de acolo.

Își aduse aminte cum în copilărie doica o dusese în Dava să-i arate coliviile cu păsări din grădinile albe. Printre rămurelele de răchită se ascundeau păsări măiestre cu pene mult mai colorate decât pâlcul de flori de lângă palatul regelui. Și-ar fi dorit să rămână acolo pentru totdeauna – era cea mai frumoasă cetate pe care o văzuse vreodată.

Și urma să o vadă din nou.

Își opri un căscat.

— Povestește-mi ceva, îi zise ea, încercând să-l împace.

Zburătorul se uită la ea peste umăr, zâmbind.

— Prințesa s-a plictisit?

Mira se apropie de marginea căruței, ca să-l audă mai bine, și se întinse.

— Exiști de la începutul timpurilor, spuse ea, proptindu-și obrazul în palmă. Ce ți-a plăcut cel mai mult?

Vântul îi ridică părul Zburătorului în valuri albe, strălucitoare.

— Hmmm, făcu el. Cel mai mult mi-a plăcut să văd cum sacerdoții au ridicat Sarmizegetusa. Voi, muritorii, nu mai știți, dar în acel loc unde e acum altarul și palatul regelui au coborât la începutul veacurilor zeii și spiritele. Fiecare dintre noi a lăsat un cuvânt bun, iar sacerdoții au ridicat pentru noi câte o piatră care a legat poporul nostru de al lor.

Mira îl privi, uimită.

— Nu am auzit niciodată de asta!

Zburătorul surâse.

— Știi ce înseamnă cuvântul ”Sarmizegetusa”?

— ”Cetatea de pe deal”.

El dădu din cap.

— Nu, Mira. Înseamnă ”Promisiune”. E promisiunea zeilor și spiritelor că vor avea grijă de poporul vostru până la sfârșitul lumii dacă veți dori să ne venerați.

— Și dacă vom înceta?

Zburătorul evită să o privească.

— Atunci vom deveni un mit.

Restul drumului trecu în liniște. Mira nu putea să nu vadă că Zburătorul era în altă lume – tăcut și trist, el privea absent în față, împungând câteodată măgarul în coaste ca să o ia pe calea bună.

Un mit?

Îi plăceau miturile. Eroii câștigau mereu luptele, iar răufăcătorii erau mereu pedepsiți de zei. Totul avea o logică.

Viața avea o logică.

Dar nu și după ce scăpase din peșteră.

Dava răsări printre ramurile copacilor ca un mărgăritar scump: pereții albi străluceau în razele soarelui matinal, iar dincolo de ei se ghiceau acoperișurile înalte ale caselor nobilimii. În jurul pereților cetății se împrăștiau casele mărunte ale țăranilor cu pământurile lor proaspăt arate. Drumul spre porțile cetății șerpuia printre rânduri de pomi crescuți cu grijă ca să înflorească pe rând, astfel încât toată primăvara țărâna era acoperită de petale de flori.

Măgarul pășea hotărât pe albul drumului, călcând cu copitele parfumul primăverii, iar porțile mari se apropiau tot mai mult.

— Am prins cel mai frumos moment să vizităm Dava, îi zise Mira Zburătorului, prinzând în palme flori albe luate de briză. Ai mai fost aici?

— Hm, făcu spiritul. Urât loc. Sclipește prea mult pentru ce oferă.

— Nu știi ce vorbești. E cea mai frumoasă cetate din meleagurile astea!

Zburătorul sări de pe măgar când s-au apropiat de porți. Câțiva bărbați masivi urmăreau lumea care intra și ieșea din cetate.

— Dacă tot îți place așa mult, începu spiritul viclean, ai putea să ne faci rost de un loc de odihnă.

Mira își dădu ochii peste cap.

— Dacă ai fi văzut și altceva în afară de probleme în cetatea asta, atunci ai fi știut de grădinile albe.

Paznicii îi priviră insistent, dar nu le ziseseră nimic, lăsându-i să treacă.

— Arată-mi drumul, atunci, spuse Zburătorul, ridicând din umeri.

Străzile curate, pavate cu pietre albe ce se spălau în fiecare dimineață și împânzite de ghivece cu flori din cele mai colorate, păreau rupte din lumea zeilor. Mira nu crezuse niciodată că o astfel de frumusețe era posibilă – câteodată, dibăcia poporului ei o lăsa cu gura căscată.

Șerpuind printre oamenii îmbrăcați în alb, Mira inspiră mirosul cunoscut al paradisului. Putea să găsească grădinile albe și cu ochii închiși – în față, tot înainte, până ar fi dat de calendar, iar în spatele lui, înghițind în frunziș casele nobililor se întindea până în capătul celălalt al cetății grădina plină de cireși și meri, unde era interzisă distrugerea.

Zburătorul opri brusc căruța.

— Mira, spuse el scurt.

Deschise ochii.

În fața lor era Regalius. Mira și-l amintea de-o șchioapă, zburdând printre trunchiurile copacilor grădinii, unde prindea împreună cu ea bondari între palmele mici.

Îi promisese, în naivitatea lui de copil, că o să o ia de nevastă.

Se dădu jos din căruță, apropiindu-se de el. Se făcuse înalt, mult mai înalt decât ea, cu pletele cândva lungi și aurii tăiate scurt. Pe fața albă de groază începuse să răsară mustața.

Fusese numit Făt-Frumos când au împlinit paisprezece primăveri. De atunci, nimic nu a mai fost ca înainte.

Era singur, cu ochii albaștri înecați în frici.

Îi zâmbi larg.

— Eu sunt, Regalius! zise cu lacrimi în ochi. Am scăpat din Kogaionon!

Mezinul conducătorului Davei o luă în brațe. Mirosea a primăvară.

— Mira! îi șopti el în păr. Am crezut că nu o să te mai revăd!

Și îi povesti tot. Cum zi după zi încerca să evadeze din groapă, cum adormea doar după ce auzea oasele căzând, cum mirosul insuportabil o făcea să prețuiască orice adiere de vânt din afară.

Cum plânsese zile în șir, până i-au secat lacrimile.

Cum a salvat-o Zburătorul.

Regalius îi aruncă spiritului o privire ciudată, pe care Mira nu o înțelesese. Zburătorul nu zâmbi, cum o făcea mereu, ci rămase tăcut, ținând strâns frâiele măgarului.

— Ce mă bucur că ai reușit să scapi! îi zise Regalius, întorcându-i spatele spiritului. Trebuie să vii neapărat diseară la ospăț!

— Dar…

— Te rog! Regalius o privi dezamăgit. Nu ne-am văzut de atâta timp! Tata și frații mei vor fi bucuroși să te revadă!

Mira zâmbi.

Era același băiat care fugea împreună cu ea după bondari.

— Bine, zise ea, făcând un pas în spate. Vom fi acolo.

Regalius surâse, o strânse în brațe și se grăbi să plece, făcându-i cu mâna de departe.

Era atât de fericită.

Totul revenea la normal.

În sfârșit.

— Nu-mi spune că vrei să rămânem aici până mâine.

Zburătorul părea supărat.

Îl luă de mâini.

— Haide, îi zise Mira, trăgându-l după ea. Hai să-ți arăt paradisul!

Îi arătă tarabele meșteșugarilor, cu ceața de mătăsuri și marea de bijuterii, îl duse pe dungile înguste de piatră ale calendarului, îi arătă turlele de piatră ale palatului, piața largă cu copaci înfloriți din care briza scotea fulgii primăverii.

Iar la final, grădinile albe.

S-au întins pe jos, pe țărâna încă rece, iar Mira își puse capul în poala Zburătorului. Părul și ochii lui albi păreau rupți din coroana înflorită a caisului sub care stăteau.

— Poți să-mi spui acum?

Spiritul se încruntă.

— Ce anume?

Mira întinse palmele, prinzând petale de pe umerii lui.

— De câte ori a trebuit să ți se frângă inima.

El o privi uimit.

Fix.

— Cine ți-a…, începu el, după care râse forțat. Ce vrei să spui? Sunt Zburător! Seduc femei. Eu nu am inimă. Sunt un spirit, până la urmă!

— Dar ai trăit o veșnicie, și tot o veșnicie ai în față.

Zburătorul evită să o privească. El îi prinse o buclă între degete și o roti pe toate părțile în liniște, până reuși să-și adune gândurile.

— În părul tău se ascunde toamna, zise el încet, ridicând ochii spre cer. Nu te mai gândi la tristețile lumii. Ai un Făt Frumos care te așteaptă diseară la ospăț, nu?

— Și eu aș urî lumea dacă ar fi trebuit să dau o parte din suflet oricui. Mă întreb ce i-ai zis lui Bendis de te-a închis în Kogaionon pentru atâta timp.

— Mira, o preîntâmpină el.

— Vreau doar să ascult.

Zburătorul o dădu la o parte, ridicând-o din poala lui

— Nu ai ce să asculți. Nu e nimic. Nimic, înțelegi?

Briza ridică în aer un nor de petale albe, rotindu-le în valuri împreună cu albinile ce roiau dintr-un pom în altul.

— Nu mai contează oricum…

O șoaptă.

Zburătorul se ridică, îndepărtându-se cu pași repezi de caisul sub care rămăsese Mira.

Totul căpătase un sens.

O iubea.

Zburătorul o iubea pe zeița frumuseții.

Petrecuse câteva ore în grădina albă, așteptând spiritul, dar el nu se mai întorsese. Deasupra, soarele tindea spre orizont. Mira se ridică de sub pom, lăsând acolo grijile lumii. Trebuia să ajungă la palat.

În Dava, seara aprinsese torțele de pe ziduri și pereții caselor de piatră. În umbrele nopții pomii păreau umpluți de zăpezi, și nu de flori.

Se făcuse frig.

În fața palatului se auzeau cântând în tact femei și bărbați lipsiți de griji. Înăuntru, lumina și căldura torțelor o făcu pe Mira să-și lase pelerina, căutându-l din priviri pe Regalius. Făt Frumos era înconjurat de atenție, cu fete și băieți de vârsta lui sorbindu-i fiecare vorbă. Purta o ie înflorată, cu însemne regale la mâneci, iar la mijloc avea un brâu brodat cu grijă, ce îi scoteau în evidență înaltul titlu.

Ar fi putut rămâne aici. Era prințesă, deci era cea mai bună alegere pentru un Făt Frumos. S-ar fi măritat cu el și ar fi rămas în Dava pentru totdeauna.

Zâmbi.

Pentru totdeauna.

Regalius sorbi din cupă și dădu cu ochii de ea. Surâse.

— Dragi oaspeți, spuse el tare, iar lumea se întoarse cu ochii spre el. După cum v-am promis, în această seară o să vă arăt un strigoi!

Mira se încruntă.

Regalius se apropie de ea, făcându-și loc prin mulțime, dar se opri la câțiva pași. Zâmbetul lui deveni sfidător, de parcă se uita la un nenorocit de sclav.

— Uitați cine a îndrăznit să fugă din Kogaionon! râse el tare. Prințesa Mira, care a fost sortită balaurului, a îndrăznit să creadă că are dreptul să revină printre noi!

— Regalius, ce crezi…

— Tacă-ți gura, scroafă nesuferită! urlă el cu fața distorsionată de furie. Cum îndrăznești să-mi rostești numele cu gura aia ponegrită de balaur?!

Totul plesni ca o bucată de sticlă. Umezeala și boala se răspândi în sală. Afară, un tunet asurzitor sparse liniștea dinăuntru, iar Mira simți în nări mirosul de șobolani morți.

Lumea începu să șușotească, arătând la ea cu degetul. Prințesa se uita în jur, încercând să găsească măcar o privire de compătimire, dar nu avea de unde. Oamenii, poporul ei, o priveau cu atâta scârbă de parcă ea însăși ar fi fost balaurul.

Și, probabil, așa ar fi privit-o toți, pentru totdeauna.

Pentru totdeauna.

Se uită la Regalius. Tânărul se distra copios aruncând în ea cu blesteme și înjurături, iar lumea din jur îi sorbea fiecare vorbă.

De când a fost numit Făt-Frumos, nimic nu a mai fost la fel.

Dacă el se schimbase atât de mult, la ce s-ar fi putut aștepta de la tatăl ei?

— Tu m-ai chemat aici! strigă ea în golul gălăgiei.

Regalius râse și îi vărsă tot vinul din cupă în cap. Picături reci de roșu i-au lăsat dâre lungi pe hainele furate de Zburător.

Picături care se transformau sub ochii ei în sânge.

Primele haine pe care le purtase după atâta timp erau pline de sângele ce i se scurgea din păr.

Oamenii prinseseră curaj și îi urmară exemplul lui Regalius, aruncând cu vin și mâncare în amanta balaurului.

Își dorea atât de mult să plece.

Dar dacă renunța, umbra trecutului îi va fi mereu șoptită pe la spate.

— Nu am nici o vină! strigă ea, ridicând capul și ferindu-se de ce se arunca în ea. Vreau doar să mă întorc acasă!

Regalius o prinse de guler, ridicând-o de ie până o rupse la mânecă.

— Tu, care te-ai culcat cu zmeul, care ar fi trebuit să salvezi tot poporul, să te întorci?! zise el cu dezgust. Tu nu vezi că nu te vrea nimeni?! Întoarce-te de unde ai ieșit și nu printre noi!

Gloata îi repetă în cor cuvintele, băgând-o din ce în ce mai mult în mormânt.

Mirosul de carne în putrefacție deveni insuportabil. Îi veni să vomite.

Se smuci cu putere din mâinile lui Regalius și fugi afară. În cap îi răsunau ecouri ale propriului ei glas iar, și iar, și…

În spate, gloata o urmărea.

Trebuia să se ascundă.

Ploua.

Copacii parcă se goliseră de flori, iar Dava – de căldură.

Fugea unde vedea cu ochii, ținându-și ia strânsă la piept, unde era ruptă. Lacrimile amestecate în vin îi frigeau obrajii și îi încețoșau privirea.

Poate ar fi fost mai bine să nu iasă din groapă niciodată.

Coti lângă o tarabă și se opri.

O căruță plină cu fân și atât – zidul palatului se ridica prea sus ca să poată fi atins.

Punct mort.

Se ascunse în spatele căruței și își așteptă, plângând, sfârșitul. Gloata păru să se apropie tot mai mult, când o figură întunecată apăru de după colț.

— Mira?

Se ridică și fugi spre el, aruncându-se în brațele calde. Era Zburătorul.

Spiritul se uită în jur după mulțime și când se asigură că nu era nimeni pe aproape, o strânse la piept.

— Oh, Mira…, șopti el, după care îi dădu drumul. Trebuie să plecăm până n-au închis porțile.

Și o trase după el.

Cum făcuse și în tunel.

De ce el o salva mereu?

Spiritul șerpuia printre tarabe de parcă ar fi cunoscut cetatea ca dosul palmei. Gloata roia prin grădinile albe și poarta principală, iar când vocea asurzitoare a lui Regalius se auzi în spatele lor, Zburătorul tresări.

Era prima oară când îl vedea speriat.

— Făt-Frumos nu crede în spirite, îi zise ea Zburătorului. Crezi că poți să faci ceva să bagi frica în el?

Zburătorul clătină din cap.

— Nu trebuie să afle că părăsim Dava, altfel ne va urmări până în Sarmizegetusa. Acum că tot orașul e de partea lui o să ne găsească cât ai clipi. Pot doar să sar peste zid, dar trebuie să ne apropiem de poarta secundară.

Mira arătă spre turlele palatului, trăgându-și cu putere nasul.

— Ai putea să te împingi cu picioarele de ele ca să te lansezi mai sus.

Spiritul inspiră, hotărât, și o prinse de talie.

— Ține-te bine.

Briza nopții îi răci obrajii arși de supărare. Putea din nou să zboare, putea să inspire aerul curat cu tot pieptul, putea…

Aruncă o privire spre orizont, de la înălțime zidului, când Zburătorul ajunse în cel mai înalt punct.

Bolta neagră a nopții se fărâma încet, bucată cu bucată, de parcă ar fi ars fără flacără. Cenușa întunecată a cerului cădea ușor, ca fulgii, distrugând încet realitatea.

Mira își strânse ochii.

”Încă puțin.”

”Te rog.”

Zburătorul ateriză ușor pe iarba uscată de dincolo de zid și, ținând-o de mână, o luă la fugă.

Când Mira nu mai putu să alerge, o luă în spate.

Ascunzându-și fața în părul alb al spiritului, prințesa dacilor nu putu să-și mai oprească lacrimile.

De ce nu putea totul să fie bine?

Își dorea doar să fie fericită.

Zburătorul se opri brusc, iar Mira ridică privirea – în fața lor era o căruță cu poloboace cu vin. De pe cal îi urmărea uimit un moș. Zburătorul îi întinse câteva monezi de aur și zise scurt:

— Sarmizegetusa.

Moșul nu avu nimic împotrivă, cotind spre pădure, iar spiritul se urcă împreună cu ea în căruță, strângând-o în brațe.

— Mira… Iartă-mă…

Zgomotul copitelor de cal ar fi trebuit să o liniștească.

Ar fi trebuit.

Îi strânse ia în pumni. Din toată lumea numai el continua să o accepte.

— De ce m-ai lăsat singură?! strigă ea în noapte.

Ecoul trezi câteva păsări, care își luaseră zborul.

Zburătorul o privi îndurerat. În întunericul nopții ochii lui păreau negri, iar părul – cenușiu.

— El e om, iar eu…

— Și tu ce?!

Copitele calului și gâzele pădurii îi făceau capul să explodeze.

Spiritul îi prinse fața în palme.

— Mira, te rog! zise el încet și își lipi fruntea de fruntea ei. Trebuie să te întorci printre muritori!

Da!

Dar s-ar fi putut descurca fără el?

Îl voia atât de mult, dar inima lui era dată altcuiva.

Lacrimile cădeau una câte una în poala fustei distruse. Spiritul încerca să i le prindă cu degetele mari ale palmelor.

Ar fi putut să se arunce în acele brațe deschise.

Ar fi putut să uite totul.

Dar oare era corect? Avea vreun drept să-i ceară acelui spirit să-i dea o parte din veșnicia lui?

I-ar fi frânt inima.

Ca toate celelalte femei.

— Și tu? îi zise încet. Tu nu contezi?

Zburătorul își lipi obrazul de fruntea ei.

— Oh, Mira…

Adormi în brațele lui, în timp ce căruța cu poloboace de vin îi ducea tot mai aproape de Sarmizegetusa. Dava rămăsese mult în spate.

Se trezi cu ochii roșii și umflați. Avusese același coșmar cu carne mucegăită căzând de deasupra, de parcă era iar în Kogaionon. Se grăbi să se ridice din brațele spiritului și își privi îmbrăcămintea distrusă.

Nu-i mai tremurau degetele.

Va continua drumul. Dacă nu era în stare să lupte pentru propria viața, atunci nu mai avea dreptul la ea. Iar moartea nu trebuia să fie o opțiune.

Întins pe toată lățimea căruței, Zburătorul dormea dus, cu genele albe umbrindu-i obrajii. Soarele îi strălucea în părul alb, iar briza îi ridica pletele în aer.

Părea atât de calm.

Pădurea prin care treceau devenea cunoscută. Printre ramurile negre ale brazilor abia se întrevedea cerul. Încă puțin.

Dacă regele nu o să o asculte, cum nici Regalius nu a vrut?

Nu. Nu trebuia să se gândească la asta.

— Frumoasă zi, nu-i așa, prințesă?

Moșneagul de pe cal părea să zâmbească. Înfofolit într-o pelerină umedă de rouă, el își trăsese pălăria mult peste cap, ascunzându-se de razele dimineții. Mira îl privi uimită.

— Mă cunoașteți?

Bătrânul râse.

— Când v-am văzut ieri, am crezut că visez! V-ați întors atât de târziu! Ați reușit să doborâți balaurul?

Mira se încruntă.

Să doboare balaurul?

Deci la asta se referise Regalius?

Bună idee.

— Da! zise ea cu încredere. Zburătorul m-a ajutat să dobor balaurul din Kogaionon! A durat destul de mult, dar cu vorbele zeilor, am reușit să scăpăm de pericol!

Dacă adevărul nu putea funcționa, minciuna era singura ei scăpare.

Moșneagul expiră ușurat.

— Eram sigur că o să reușiți! Sunteți prințesa dacilor, până la urmă! Am crezut la început că regele nostru și-a pierdut mințile, să își trimită fata în groapa Kogaionon, singură! – bătrânul țocăi dezaprobator. – Și ați reușit să vă întoarceți și în ziua solstițiului!

Mira se albi la față.

Ceva nu era bine.

Socotise zilele după cum cădeau oasele în Kogaionon. Crezuse că balaurul mânca o dată pe zi. În Dava, în inima munților, primăvara începea târziu, aproape de solstițiu. Cum putuse să uite?

Groapa balaurului îi furase nu două, ci patru luni.

Coșmarul durase mai mult decât credea.

— Solstițiu? întrebă ea încet.

— Da! zise moșul tare. Cui crezi că îi duc atâta vin? Se ține mare ospăț!

Îi tremurau mâinile, iar. Zburătorul, care se trezise de la zgomot, i le acoperi cu palma lui. O privea printre genele albe de care încă nu se desprinse somnul.

Dacă reușea să se întoarcă printre ai ei, ce s-ar fi făcut cu el?

— Ai petale de cireș în păr, zise spiritul, prinzând printre degete o buclă roșcată.

Nu știa ce să-i spună.

Drumul coti brusc, urcând în panta pe care Mira o cunoștea de mică. Obișnuia să fugă cu copiii nobililor printre copacii pe care îi știau atât de bine, încercând să găsească ielele. Dacă le-ar fi găsit, și-ar fi dorit să rămână un copil pentru totdeauna.

Panta stâncoasă, în stânga căreia se ascundea o cascadă ce izvora din inima muntelui, încetinea atât de mult căruța, că Mira și Zburătorul au luat-o pe jos, luându-și la revedere de la bătrânul care își mângâie mulțumit buzunarul cu monezi de aur.

Nemuritorul căscă zgomotos.

— Nu știam că spiritele au nevoie de somn, zise Mira încet.

— Câteodată și visele au nevoie să se odihnească.

— Ce?

— Nimic.

Prințesa ridică din umeri și se ocupă de ia ruptă, legând peste umăr partea din față cu cea din spate. Bănuia că arăta absolut îngrozitor, cu părul ciufulit și hainele pline de dâre roșii de vin. La unghii încerca să nu se uite.

— Ce ai de gând să faci când o să rămân în Sarmizegetusa?

Zburătorul evita să o privească.

— M-aș întoarce la Bendis.

Mira simți pentru o clipă cum inima i se opri.

— Dar te-a închis în Kogaionon pentru patruzeci de ani!

Spiritul râse.

— Ar trebui să-mi cer iertare de la babă, totuși, dacă nu vreau să mă găsească ea pe mine într-un moment nepotrivit.

— Crezi că o să te asculte?

Zburătorul îi aruncă o privire pătrunzătoare.

— Tu crezi că tatăl tău o să te asculte?

Mira nu se găsi ce să-i răspundă, iar restul drumului trecu în liniște.

În curând, aventura lor va lua sfârșit. El se va întoarce la Bendis, va seduce alte femei, care îi vor frânge ultimele bucăți din inimă, iar ea, în cel mai bun caz, se va mărita. Tinerețea urma să devină o amintire care îi va încălzi sufletul până se va întoarce la Zamolxe.

De după colț răsări dealul cu pereții de piatră a cetății. Ei se întindeau pe tot platoul Sarmizegetusei, ascunzându-se printre foioși și brazi, apărând pământul sfânt de grijile lumii.

Drumul coti încă o dată, oprindu-se în poarta imensă de piatră cu rânduri de oșteni ce zgâlțâiau pe oricine voia să intre în cetate. Mira îi cunoștea atât de bine că abia se abținuse să nu le strige numele.

Îl luă de mână pe Zburător.

— Nu mă lăsa singură de data asta.

Spiritul îi strânse palma.

— Niciodată.

Își colorase părul și hainele din nou în încercarea lui de a părea un muritor.

Mira le zâmbi larg oștenilor, care la început o priviră cu groază, iar apoi mai marele dintre ei strigă puternic:

— Prindeți-o!

Și înainte să-și dea seama ce se întâmpla, Mira fu desprinsă de Zburător și dusă prin porți înăuntru.

Deși nu o mai ținea de mână, prințesa știa că spiritul era mereu lângă ea.

Totuși, îi promisese.

Printre capetele mari ale oștenilor putea vedea cum Sarmizegetusa fu îmbrăcată în straie de sărbătoare – de pe pietrele înalte ale arcurilor și zidurilor fuseseră prinse panglici colorate și coronițe de flori aduse din câmp. Petale albe erau împrăștiate de vânt în toate colțurile, umplând aerul de parfumul Davei.

Îi veni să vomite.

Calendarul principal, cu statui de conducători și parii zeilor în jur, avea prinse de el torțe cu flăcări albastre, iar palatul regelui se ridica atât de sus, până deasupra coroanelor brazilor, că strălucea în bătaia razelor solare.

Oamenii, nobilii pe care îi cunoștea de mică și sclavii lor, toți păreau atât de fericiți și lipsiți de griji, încât Mira se simțea în plus. Fericirea lor îi era străină.

Gălăgia veselă se stinse, schimbându-se în șoapte umplute de frici, când cei doi prizonieri fură aruncați pe lespezile de piatră din fața palatului. Mira nu putu să nu vadă țepele pline de sânge închegat din stânga lor, unde sacerdoții regelui își trimiteau mesagerii.

Din spate, vocile îi repetau numele, transformându-l într-un ecou enervant în capul ei.

Când ușa palatului se deschise, își drese vocea.

Regele nu era de văzut. Ieșise Zirax, sacerdotul întregului popor dac, îmbrăcat într-o robă verde, de sărbătoare. Bărbatul era dușmanul Mirei dintotdeauna – înalt și uscat de bătrânețe, el îi privea sfidător și fără compasiune.

— Regele nu are timp acum de ei, zise Zirax poruncitor ostașilor. Aruncați-i în țepe.

Se enervă. Cine era el să îi decidă soarta, de fiecare dată?

— Sunt prințesa Mira și cer să vorbesc cu tatăl meu!

Zirax nici nu se uită la ea.

Trebuia să repete până ar fi fost auzită.

— Sunt prințesa Mira și…!

— Și ai adus cu tine un spirit în loc de o victorie. Nu ai reușit să faci nimic folositor pentru acest popor, deci sentința ta e sa te întorci la Zamolxe. Luați-i!

Ostașii s-au apropiat de ei, culegându-i de pe jos.

Atât?

A stat în groapa balaurului timp de patru luni ca să fie omorâtă la final?

Era atât de nedrept!

Așa că începu să strige după tatăl ei. Striga cum țipase în Kogaionon, în primele zile, când tot ce îi mai rămăsese erau pereții de piatră și carnea mucegăită de sub picioare.

Și deși tot poporul ei plângea la nașteri și dansa la înmormântări, tot ce își dorea Mira mai mult era viața.

Viața și dreptatea.

Când ostașii i-au adus în fața țepelor, ușile palatului se deschiseseră din nou. Era regele Oroles.

Mic și slab, el își privea inexpresiv fiica ce urma să moară.

— Tată! strigă ea în disperare. Ești orb?! Îți omoară propria fiică!

— Dați-le drumul, spuse el încet.

Zburătorul se smuci din strânsoarea ostașilor. În jur, lumea începuse să se adune – zeci de fețe cunoscute o priveau cu dezgust.

Regele se sprijini de sacerdot, respirând greu. Era bolnav.

— Ce ai să-mi spui, Mira?

Prințesa simți un nod în gât – nu știa cum să-i zică prin ce a trecut și cât de mult i-a fost dor de casă. I-ar fi luat o veșnicie.

Dar pentru asta venise.

— De ce nu am dreptul să mă întorc? De ce sunt amenințată peste tot cu moartea?! Vreau doar să fiu din nou vie! zise ea, plângând. Uită-te la tine, ești bolnav! Sunt singurul tău copil! Cine îți va moșteni munca?!

Regele se încruntă. Zirax îl prinse mai bine de braț.

— Zeii au spus că tu o să omori balaurul. Ai murit pentru mine în ziua în care am aflat acest lucru. O moarte în schimbul a sute de mii de vieți, Mira! zise el tare, după care tuși zgomotos. Iar cel care îmi va moșteni tronul va fi Regalius. E cel mai talentat Făt-Frumos. E o alegere bună.

Tatăl ei părea să se convingă mai mult pe el decât pe ceilalți.

Nedreptatea o înjunghia continuu.

— Dar sunt vie, sunt aici, nu mă vezi? spuse ea, iar când găsi în mulțime bătrânul ce îi aduse la cetate, exclamă cu toată forța. Am omorât balaurul!

Zburătorul tresări, regele și sacerdotul măriră ochii de uimire, iar mulțimea amuți brusc.

Mințise.

Nu avea puterea să își conducă propria poveste.

Se trezea.

Cerul se întunecă. Vântul rupse panglicile și florile colorate, stinse torțele cu foc albastru. Un răget lung sparse liniștea profundă – dinspre Kogaionon apăru o umbră imensă ce plana periculos deasupra Sarmizegetusei. Mulțimea începu să facă zgomot – oamenii se împrăștiară, încercând să se salveze de urgia monstrului din cer.

— Mincinoaso! strigă Zirax, arătând cu degetul spre ea. Nu meriți să fii printre noi!

Ostașii o prinseră de brațe, dar Zburătorul fu mai rapid – din câteva lovituri o eliberă, luând-o de mână.

Mira se uită la rege – tatăl ei o privea dezamăgit.

Trist.

Totul era un dezastru.

Distruse lumea.

Iar.

Vântul se înteți, luând cu el acoperișuri, crengi, pietre și statui. O rafală mai puternică transformă oamenii în cenușă, împreună cu tatăl ei și sacerdotul. Zburătorul o luă în brațe și își lipi obrazul umed de fruntea ei.

— Iartă-mă.

— Nu, Mira, te rog! Ți-am promis că o să-ți arăt fericirea!…

Își privi mâinile – printre crăpăturile negre ca de cărbuni se scurgeau dâre de sânge.

Zburătorul îi luă fața între palme.

Era atât de trist.

— Mi-aș fi dorit să dureze mai mult…

— Ți-am zis, nu mă poți salva.

Spiritul o apucă strâns de umeri. Vântul îi lua vocea.

— Ba da! strigă el. Mira! Promite-mi că o să strigi cât poți de tare! Promite-mi că o să țipi și o să te zbați și o să faci totul ca să fii auzită! Promite-mi!

Cărbunele urca tot mai mult. Lumea din fața ochilor începu să plutească. Și-ar fi dorit să dureze mai mult.

— Mira! Mă auzi?! Promite-mi!

Îi simți căldura buzelor pe buzele ei reci. De ce plângea? Oare ea conta atât de tare?

Și-ar fi dorit să dureze mai mult.

— Îți promit.

Și lumea se cufundă în întuneric.

O trezi, ca întotdeauna, zgomotul. De ce toate poveștile pe care și le închipuia trebuiau să se termine cu distrugere? Zburătorul îi promisese o poveste fericită de data asta, dar fusese de atâta timp despărțită de lumea de afară că nu mai știa ce era normal.

În fiecare zi încerca să se lupte cu nebunia, închizând ochii și imaginându-și povești.

Oare asta era ultima?

Zgomotul se întețea. Era atât de neobișnuit să audă oameni, încât îi luă ceva timp să-și dea seama că erau ei.

Răgetele urșilor loviți de sulițe o făcură să se încrunte.

Era de nouăsprezece ani în Kogaionon.

Trebuia să strige.