Omul cu şobolan

de Gorun Manolescu

De la fereastra etajului doi se vede perfect spaţiul verde acum fără iarbă din faţa intrării. E toamnă, plouă. Pe străduţa dintre blocuri se aproprie un cerşetor mătăhălos şchiopătând puţin, îmbrăcat într-o pelerină groasă impermeabilă uzată cu gluga trasă pe ochi, iar într-o mână cu o pungă de plastic. Punga atârnă de ceva relativ greu care se află în ea. În cealaltă mână are o lopată mică tip militar cu mâner rabatabil pentru săpat şanţuri. S-a oprit pe spaţiul din faţa blocului. A pus punga jos. A început să sape. E o groapă care se conturează de vreun metru pe cincizeci. De centimetri. Oftează. Lasă săpatul. Se odihneşte, şi-a tras gluga de pe cap. Pe faţa care nu i se vede prea bine îi şiruie ploaia asta mocănească de toamnă. Reia lucrul. Groapa e gata. Se aşează puţin mai încolo. Oftează din nou. Şi-a aprins o ţigară din care trage cu obidă. A aruncat mucul şi iată-l în faţa gropii. Scoate din punga de plastic un pachet învelit în cârpă. Dă cârpa la o parte. Acum ţine în mână ceva ca o pisică. Nu, este altceva. O coadă subţire fără păr îi atârnă. Îl întoarce cu burta în jos. E un şobolan. Îl pune cu grijă jos alături de groapă, îl priveşte, îl mângâie cu afecţiune pe blană, îl înveleşte la loc, cârpa o potriveşte bine să nu-i fie frig, îl pune în groapă. Se îndreaptă, pleacă repede câţiva paşi mai încolo şi vomită, vomită şi vomită. S-a liniştit. Se şterge cu mâneca pelerinei la gură. Revine şi astupă cu grijă groapa. Rămâne liniştit câteva secunde cu ochii nici unde. Se uită apoi în sus. Ploaia a stat. Pe faţa schimonosită îi curg lacrimi. Pleacă cum a venit. Şchiopătând uşor.

Cel care a privit de la etajul doi, cel care scrie acest text, a fost, fireşte, extrem de intrigat. A doua zi a pornit să caute cerşetorul în diverse adăposturi întrebând de omul cu şobolanul. Unii au râs, alţii şi-au zis că ăsta e mai nebun decât ei şi aşa mai departe până când a dat de ce-i trebuia. Cineva de acolo i-a spus că l-a văzut pe omul respectiv de mai multe ori noaptea cum dormea înfăşurat în ţoale cu burta în sus dezgolită între buric şi plex, la jumătatea distanţei tronând şobolanul care-i veghea somnul. Îi veghea somnul pentru că de două ori cineva a încercat să se aproprie. Șobolanul nu l-a lăsat, chiar a încercat să-l muşte. Altul a povestit cum tot într-o noapte i-a auzit conversând. Se distingeau nişte chiţăituri ritmate uneori modulate unele mai înalte altele mai joase şi grave. În fine altul… dar asta nu se poare reproduce este imposibil de formulat în mod coerent, îţi aduce numai aminte poate de ceva analog cum ar fi de Iosef K despre care Kafka în Metamorfoza spune că s-ar fi trezit într-o dimineaţă gândac sau de fluturele care s-a visat om şi invers de un scriitor chinez al cărui nume l-am uitat sau de Carlos Castaneda. Cu al său punct de asamblare. Care, la oameni, s-ar afla exact în punctul în care şobolanul veghea somnul cerşetorului. Punct de asamblare care dacă este deplasat extrem de puţin în diverse direcţii te poate transforma în coiot, pumă, cerb şi aşa mai departe şi, de ce nu, în şobolan. Dar cel mai interesant pare a fi relatarea a ceva care mi s-a întâmplat mie, cel care relatez acest text.

Ne-am întâlnit de nenumărate ori
doar o singură dată dintr-o întâmplare
cu totul și cu totul remarcabilă ne-am recunoscut
această întâmplare ar fi trebuit neapărat păstrată
din nefericire amintirea ei pălește pe-ncetul
o paloare din ce în ce mai înspăimântătoare
precum ușa unei
case părăsite
din totdeauna
bătută în cuie

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.