de Rareș-Andrei Dinu
Fumul, mulțimea și jocul reflectoarelor ce oscilau între violet și albastru se îmbinau armonios, în liniște, inundând sala cu o stare de teribilă anticipație. Luminile s-au îndreptat spre scenă, unde membrii trupei își făcuseră apariția pe furiș. Un fior s-a împrăștiat în tot publicul în secunda în care tăcerea a fost răpusă de primul acord de chitară.
Nu eram chiar în fața scenei, dar aveam un loc destul de bun. Stăteam suficient de aproape cât să pot privi în ochi chitaristul din partea dreaptă a scenei, proptită de un stâlp pe care cineva scrisese „live free or die or whatever or start a revolution”. Țin să menționez că acela va fi întotdeauna de departe cel mai tare stâlp pe care l-am văzut vreodată. Adică da, Coloana Infinitului e o operă de artă, tot respectul pentru Brâncuși, coloanele grecești sunt și ele faine, eu prefer totuși stâlpul acela micuț și negru de fier dintr-un bar bucureștean.
Am reușit să rezist tot concertul fără să beau mai mult de o Cola la jumătate. Nu de alta, dar ca să mai cumpăr altceva ar fi trebuit să înot printr-o mare de oameni. M-am dus însă la tejghea după terminarea concertului și am mai cerut una.
Barul s-a eliberat rapid, lăsând să se vadă cât de spațios era de fapt. Sorbeam cu paiul din sticla rece în timp ce mă roteam pe un scaun și priveam tavanul înalt al încăperii, fredonând melodia cu care se încheiase concertul.
— Ai grijă să nu amețești, m-a luat prin surprindere o voce.
Un tip în jachetă de piele apăruse ca de nicăieri lângă mine.
— Nu amețesc așa ușor, i-am răspuns puțin amețită.
Stătea proptit cu coatele de tejghea. Cârlionții săi negri și deloc aranjați îi intrau în ochii verzi.
— Atunci să înțeleg că acum te clatini doar din inerție, a continuat el dezvelind un zâmbet încadrat de un fel de gropițe, de la prea mult dat din cap.
— Am dat destul de mult din cap.
— Te superi dacă mă așez lângă tine?
— De ce m-aș supăra? Nu e barul meu.
— Mă gândeam că poate țineai scaunul pentru un prieten sau o prietenă.
— Nu, nu mai e nimeni cu mine.
— Norocul meu atunci, a spus el trăgându-și un scaun și așezându-se.
Părea a fi student, cam de aceeași vârstă cu mine. Mi-am zis atunci că sigur ieșise la agățat. Am decis atunci să îi spun din capul locului că încerca degeaba.
— Uite, i-am spus, îmi pari simpatic. Și simplul fapt că ai fost la concertul ăsta te pune pe o poziție foarte bună în ochii mei, dar. E mai bine să nu îți faci vreo speranță legată de mine. Nu c-aș fi eu vreo sfântă sau ceva, atâta tot că nu sunt chiar interesată de ămm băieți.
— Mișto, a răspuns neimpresionat. Adică îți plac fetele.
— Da.
— Mi se pare normal. Și mie îmi plac tot fetele.
Am zâmbit. Mă simțeam puțin penibil, parcă mă așteptam să fie uimit sau să îmi zică „pa” și să dispară. Eram impresionată de nonșalanța și normalitatea pe care le afișa.
— Eu voiam să spun că e norocul meu că m-am ales cu un partener de discuție, a continuat el. Și eu am venit singur.
— Singur la un concert? Cum așa?
— Tu să-mi spui.
— Nu e așa ușor să găsești oameni cu care să vii la concerte așa mai micuțe. Mai ales când cântă o trupă mai puțin cunoscută.
— Te înțeleg perfect. Nu știu ei ce pierd. Ceea ce nu știu, totuși, nu îi poate afecta.
— Pot să pun o întrebare?
— Chiar te rog.
— De ce te-ai așezat lângă mine?
S-a ridicat de pe scaun. A început să facă pași mărunți în jurul meu, privindu-mă, în timp ce eu mă roteam cu scaunul, păstrând contactul vizual.
— Nu știu, a răspuns după câteva secunde.
— Nu știi?
— Adică… nu știu exact. Știu doar că voiam să vorbesc cu tine. Nu știu de ce. Și, sincer să fiu, nici nu știu dacă îmi trebuie un motiv.
— Cum te cheamă?
— Radu. Și Eduard. Dar poți să faci cum face majoritatea cunoscuților: iei prima literă din Radu și primele două din Eduard.
— R… Red?
— La dispoziția domniei tale, a spus mimând o mică plecăciune.
— Încântată. Eu sunt Elena. Răspund însă mai repede la Lena.
— Încântat de cunoștință, Lena. Acum e rândul meu să pun o întrebare.
— Te rog. Întreabă.
— Vrei să plecăm de aici?
— Deja? Te-ai plictisit deja de mine?
— Împreună. Adică să mergem altundeva.
— Eu și cu tine? Dar ți-am zis că…
— Nu în felul ăla. Doar că îmi face plăcere să discut cu tine. Și aș continua. Doar că simt nevoia de o plimbare.
Era destul de plăcut să discut cu Red. Și mi-ar fi priit și mie o plimbare.
— E destul de târziu. În curând nu o să mai prind metroul.
— Împărțim un Uber. Fac cinste.
— Mâine ar trebui să mă scol devreme, am test la un seminar la ora nouă.
— Oh, haide! Teste o să tot mai ai. Plus că peste zece ani testul ăsta nu va mai fi nici măcar o amintire. Dar poți face din orele astea o amintire care să dureze.
— Ce te face să crezi că ești atât de memorabil?
— Deci? Vii?
Să nu credeți că nu eram conștientă de cât de dubioasă și posibil periculoasă era situația. Nu știam absolut nimic despre el și mă invita să mă plimb singură cu el, noaptea, pe străzile Bucureștiului. Simțeam însă că pot să am încredere în acest individ ce își spunea Red.
Am sorbit ultima gură de Cola, m-am ridicat de pe scaun, și am răspuns zâmbind:
— Hai la plimbare.
Bucureștiul este un oraș mult prea aglomerat pe timpul zilei, în care ambuteiajele și oceanele de oameni din zonele centrale sunt la ordinea zilei. Așa că o plimbare nocturnă este ca o gură binevenită de aer. Puteai să mergi liniștit pe stradă, fără să ai grijă să nu intri în cineva și fără să auzi zeci de claxoane răsunând în cor.
Red și cu mine pășeam agale pe o stradă aproape goală. Dacă voia, putea să mă bată măr și să mă jefuiască. Indiferent cât aș fi țipat, nu m-ar fi auzit nimeni. Mă temeam să nu fiu prea naivă acordând atâta încredere unui necunoscut, dar am ales să îmi urmez instinctul.
— Faci des asta? l-am întrebat.
— Asta adică ce?
— Alegi necunoscuți la întâmplare din locuri aglomerate și îi scoți la plimbări nocturne pe străduțe pustii?
— Dar nu te-am ales la întâmplare.
— Atunci cum ai făcut-o?
— Nu știu. Te-am văzut. Și atât. Nu am stat prea mult pe gânduri, pur și simplu am venit la tine și m-am băgat în vorbă. Unele lucruri pur și simplu le știi.
— Crezi în chestia asta? Teoria asta cum că unele informații ar fi deja existente undeva și toți oamenii au acces la ele, doar că trebuiesc deblocate. Crezi că-i adevărat?
— Memoria colectivă a speciei? Cumva da. Probabil funcționează la fel ca instinctul. Am citit odată ceva despre asta, dar recunosc că n-am înțeles pe deplin. Nu mă obosesc prea mult gândindu-mă la ce mă determină să fac ceea ce fac. Prefer să fac.
— Și ziceai că ești student? l-am întrebat.
— Poate că sunt.
— Păi ești sau nu ești? Și dacă ești, unde?
— Of, Lena. Conversația asta a început foarte bine, hai să nu o facem să alunece în abisul banalității, că e greu să mai ieși de-acolo după. Poate că sunt student. Poate că tu ești studentă. Sau poate că nu. Oricum ar fi, n-am avea de unde ști dacă celălalt spune adevărul. N-ai vrea mai bine să ne cunoaștem cu adevărat? Vreau să știu cine ești și faptul că ești sau nu studentă nu mă încălzește cu mai nimic.
Începuse să mă calce puțin pe nervi. Spunea lucruri bune, dar le spunea cumva ca și cum el știa mai bine. Poate că avea dreptate, însă nu aveam de gând să îi dau satisfacția asta.
— Bine că eviți tu abisul banalității așa de bine, i-am răspuns. Nici eu nu știu mai nimic despre tine, decât că ne place același trupă și că te bagi în seamă cu străinii. Nici măcar nu ai fost în stare să îmi spui de ce te-ai băgat în seamă cu mine.
— Touché!
Red a scos din buzunar două acadele și mi-a întins una.
— Vrei?
Am luat-o fără să răspund.
Avea gust de căpșuni. Nu pot spune că era preferata mea, dar îmi plăcea.
Red avea un stil aparte de consuma o acadea, ca și cum ar fi un fel de manifest ciudat.
Mi-am adus aminte deodată de maică-mea. Probabil aștepta să ajung acasă cu ultimul metrou, care plecase de mult. Mi-am scos telefonul ca să îi spun că. Nu știam ce să îi spun. Aveam nevoie de o minciună. Din fericire, știa că am venit la concert cu două prietene, așa că puteam să îi spun că mai stăm prin oraș și că iau un Uber până acasă. Nu era o minciună chiar așa de mare. O bună parte din ea era adevărată.
— Să înțeleg că ești din București? m-a întrebat Red.
— Nu e cam nepoliticos să te uiți în mesajele cuiva? Și chiar dacă sunt de aici, nu este și acesta un detaliu irelevant din abisul banalității? Sunt oare definită de originile mele bucureștene?
— Poate. Sau poate că nu. Unii oameni sunt definiți de originile lor, alții nu.
— Tu de unde ești?
— Uite acesta este într-adevăr un detaliu irelevant.
— Ei, hai că deja mănânci rahat.
— În lipsă de altă sursă de nutriție, e și rahatul o opțiune.
Am râs. N-aș fi vrut să râd, dar am râs. Nici măcar nu era o glumă așa de bună, dar am râs. Și a râs și el. Mergeam amândoi, în toiul nopții, pe mijlocul unei străzi, pășind prin conurile obscure de lumină ale felinarelor, fluturând prin aer acadele și râzând aproape isteric din cauza unei glume despre mâncat rahat.
Apoi m-am oprit brusc din râs, amintindu-mi de Lara.
— Ce-ai pățit? m-a întrebat Red aproape îngrijorat.
— Nimic. Mi-am adus doar aminte de ceva.
— Să întreb ce este acel ceva?
— Întreabă dacă vrei.
— Ce ți-ai amintit.
— Ultima oară când am râs așa, noaptea, pe mijlocul unei străzi, a fost alături de Lara…
— Lara?
— Da. O colegă din liceu. Se poate spune că a fost ceva mai mult decât o colegă.
— A fost și ceva mai mult decât o prietenă?
— Ai putea să spui și asta, am spus abținându-mi cu greu o lacrimă.
— Dacă nu vrei să vorbim despre asta, nu vom vorbi despre asta.
— Mulțumesc.
— Hai să te duc într-un loc special.
— Un loc special?
— Da. O să îți placă, promit.
— Sigur. Atâta timp cât nu-ți vine vreo idee necuviincioasă.
— Stai naibii liniștită. Dacă era să îmi vină vreo idee, îmi venea de mult.
M-a condus de-a lungul a câteva străzi pustii, până când ne-am oprit în fața unui bloc de vreo patru etaje. Nu era nicio lumină la ferestrele acestuia, cu excepția becurilor albe cu neon ce pâlpâiau deranjant pe casa scării. Am pășit instinctiv către ușa de la intrare, dar Red mi-a făcut semn să mă opresc.
— Nu pe-aici.
— Atunci pe unde?
Am dat ocol clădirii, până când am găsit o ușă de metal, ascunsă între tomberoanele din spate. Red a bătut de trei ori în ușă, iar aceasta a scos un sunet ca și cum s-ar fi descuiat.
Red a deschis ușa.
— După tine, mi-a spus.
Nu am mai spus nimic și am intrat. O scară de fier în spirală ne-a coborât printre țevi și diverse sloganuri sau fețe monstruoase desenate pe pereți, până pe un coridor. Era un coridor micuț, ocupat parțial de o masă de cusut și câteva cutii de carton depozitate pe aceasta, iar în capătul acestuia se afla o draperie de catifea roșie.
— Hai, mi-a șoptit Red. Cu curaj.
Am trecut dincolo de draperie, pătrunzând în ceea ce părea a fi un bar secret. Era o încăpere spațioasă, cu pereții vopsiți într-un roșu strident, asortat cu fețele de masă. În colțuri mai puteai zări câte un orologiu sau un alt obiect de mobilier de modă veche, iar candelabrele își făceau loc pe tavan printre țevile de apă sau gaz. Aerul era saturat de fum și muzică, dar și de vorbele și râsetele oamenilor ce fie stăteau la mese, fie dansau printre ele.
Fumul des de țigară era destul de neplăcut pentru o nefumătoare ca mine.
Un ospătar, purtând o cămașă largă, strânsă sub un șorț de piele și puțin mai mult creion de ochi decât te-ai fi așteptat de la un bărbat, l-a salutat pe Red.
— Mai e loc la masa noastră? a întrebat însoțitorul meu.
— Este, i-a confirmat ospătarul.
Ne-am făcut loc printre oameni, până la o masă dintr-un colț, unde un grup deja stătea pe unele dintre scaune, discutând și râzând de zor.
O fată cu părul mov și scurt rădea, privind cum o altă fată, cu părul negru și foarte lung, îi povestea unui tip blond cu cioc și mustață răsucită ceva despre un polițist. Nu prinsesem începutul poveștii.
— Oh, Red ne-a adus un oaspete! a spus fata cu păr negru observându-mă și oprindu-se din povestit. Ce plăcere!
— Ușor, Carina! i-a spus fata cu păr mov. Nu o speria cu excesul tău de entuziasm, de-abia a ajuns.
— Cu cine avem onoarea? a întrebat mustăciosul cel blond.
— Elena, am răspuns eu așezându-mă. Mă puteți striga Lena.
— O plăcere, Lena. Eu sunt Horațiu. Iar don’șoarele astea două sunt Carina și Vega.
— Vega? am repetat. Ce nume interesant
— Da, a răspuns Carina. Părinții noștri ne-au conceput într-o expediție de astronomie. De-aia pe mine m-au numit după nebuloasa Carina și pe ea după steaua Vega.
— Partea amuzantă e că eu nu sunt vegană, dar Carina este.
— Sunteți surori deci.
— Gemene, a confirmat Vega. Nu se vede?
Nu semănau absolut deloc. Nici câtuși de puțin. Chiar dacă părul uneia dintre ele era evident tuns și vopsit, nici măcar construcția feței nu era aceeași. Vega avea ochii căprui, iar Carina avea ochii verzi. Dacă de obicei gemenii sunt ca două picături de apă, ele erau ca doi fulgi de zăpadă, complet diferite.
— Ba da, am spus eu zâmbind politicos.
Mă simțeam ușor inconfortabil, cu atât mai mult cu cât după ultima mea replică, masa s-a cufundat într-o tăcere jenantă, umplută de muzica ce cânta melancolic în difuzoare.
Momentul de liniște a fost nimicit într-un final de Red.
— Carina, ce îi povesteai lui Horațiu când am ajuns noi?
— Eh, nimic important. Doar o mică dezbatere despre arta modernă.
— Sau mai bine spus cât de artistice pot fi considerate unele dintre produsele sale.
— Horațiu dragă, i-a răspuns Vega, cred că am stabilit deja că nu poți nega contribuția lui Warhol și a lucrărilor sale aparent triviale asupra imaginii pe care lumea o are în ochii noștri actuali. Omul a definit dimensiunea artistică a capitalismului.
— Și de Marcel Duchamp ce mai spui? a continuat Horațiu. Cu pisoarul lui pe care nici măcar nu l-a făcut el. Aia mai este artă?
— A fost un manifest! a rostit Vega începând să se aprindă. Era dadaist, la ce te aștepți? Și-n plus, Fântâna a căpătat valoare prin simplul fapt că a fost atât de ieșită din comun încât a făcut masele să vorbească despre ea, devenind populară în afara cercurilor de critici pompoși și hipersensibili.
— Până la urmă, am spus eu ca să mă integrez în discuție, fiecare oferă obiectelor de artă atâta valoare câtă simtă că poate să ofere. Intenția creatorului nu prea are cine știe ce efect asupra reacției publicului.
— Și nu este oare toată discuția aceasta inutilă? a intervenit Red. Este mult prea rațională. Niciodată nu s-a născut ceva artistic sau frumos dintr-un fundament rațional.
— Ai dreptate, i-a confirmat Carina. Este o discuție inutilă și m-am plictisit de ea. Am auzit-o deja de trei ori. Acum vreau să aflu cine ești tu, Lena. Unde te-ai găsit cu Red.
— Ne-am întâlnit la concert. Eram singurii oameni care veniseră neînsoțiți.
— Păi dacă n-a vrut să mă ia cu el, i-a a spus Horațiu ușor bosumflat.
Horațiu ar fi vrut să meargă și el?
— Parcă spuneai că nici tu nu ai prieteni care să vrea să meargă cu tine la concert.
— Eh, și tu acuma. Poate am, dar am vrut să merg singur. E mai plăcut.
— Lui Red îi place să se piardă în muzică, mi-a explicat Carina. Îi place să se ducă cât mai aproape de scenă, să închidă ochii și să se scufunde în ritm și în versuri. Și nu îi place să fie privit de cunoscuți când e în starea respectivă. Pentru el este ceva intim.
Red dădea din cap aprobator.
— Presupun că l-ai văzut și tu la concert, nu?
— De fapt, nu ne-am întâlnit până după terminarea concertului.
— Ah, păi atunci stai că ți-l arăt eu! a spus Horațiu. L-am imortalizat odată, când nu se uita.
— Ceea ce, în continuare, mi se pare o violare a intimității, a adăugat Red.
Horațiu și-a scos telefonul și a început să caute o fotografie prin galerie. După câteva momente, mi l-a oferit. Era o fotografie cu Horațiu stând lângă un perete pe care era lipită o imagine alb-negru a lui Red, având o pereche de căști pe urechi, cu ochii închiși, genunchii îndoiți și palmele lipite de tâmple. Iar peste imaginea alb negru erau trasate linii de vopsea violet și roșie, ce defineau conturul și radiau din el, oferindu-i o aură aproape psihedelică. Arăta superb.
— Tu ai făcut asta? l-am întrebat.
— Eu am făcut fotografia. Sunt fotograf, nu pictor.
— Și liniile astea?
— Alea le-am făcut eu, a spus Vega. Am adaptat o tehnică folosită de Andy Warhol pentru Michael Jackson. Am exagerat puțin totuși, dar zic că a ieșit cât de cât bine.
— Arată mai mult decât bine, am recunoscut eu holbându-mă la imagine. Sincer vă spun, nu știam că se poate face așa ceva cu niște simple linii.
— Are dreptate, a spus Red. Singurul motiv pentru care v-am lăsat să o includeți în expoziție este că a ieșit nemaipomenit de bine.
— Să fiu al naibii, dacă ne complimentează până și Red chiar înseamnă că ne-a ieșit, s-a bucurat Horațiu răsucindu-și mustața.
— Hai să schimbăm subiectul până nu roșesc, a spus Vega. Lena, tot nu ne-ai spus cum de și tu erai singură la concert.
— Eu chiar nu prea am prieteni cu care să pot merge la concerte de genul ăsta. Sau, cel puțin, nu mai am.
Zâmbetul mi-a pierit brusc, trăgându-le după el și pe ale celorlalți de la masă.
— Nu mai ai? Cum așa? Ce s-a întâmplat?
— Era cineva. O fată, pe nume Clara. Mă rog, lumea îi spunea Lara.
— Colega ta din liceu, și-a amintit Red. Cea pe care ai pomenit-o pe drum, cea ce ți-a fost ceva mai mult decât o prietenă?
— Da, am răspuns.
Nu știu ce se întâmplase cu mine. Mă simțeam foarte sinceră. Simțeam că pot să vorbesc despre subiectul acela, ceea ce se întâmpla extrem de rar.
— Lara a fost mult mai mult decât o prietenă. Am fost mult mai mult decât prietene. Ea obișnuia să spun că eram suflete pereche. Nu știu dacă eram într-adevăr atât de menite să fim una cu cealaltă, dar știu că o iubeam și că mă iubea. Dacă e să fiu sinceră cu mine, cred că încă o iubesc, chiar dacă ea nu mai e aici.
— Ce a pățit? m-a întrebat Horațiu, atât îngrijorat, cât și curios.
Am tras aer în piept, am tușit de câteva ori din cauza fumului și am început să povestesc.
— De-abia terminasem cu bacul și ne bucuram de puțină relaxare înainte de admiterile la facultate. Așa că m-am dus să stau la ea peste noapte ca să sărbătorim. Partea bună atunci când ești fată și îți plac fetele este că dacă vrei să stai peste noapte la prietena ta părinții nu pun prea multe întrebări.
Pe măsură ce povesteam, undeva în spatele ochilor înlăcrimați mi se derulau cele mai dulci amintiri pe care le aveam alături de ea. Primul sărut, care trebuia să fie o glumă. Momentul în care am fost nevoite să acceptăm că nu suntem ca majoritatea fetelor. Ziua în care mi-a spus ce simțea pentru mine și ziua în care mi-am făcut, luni mai târziu, curaj să îi spun că și eu o iubeam.
— În fine, eram la ea acasă, ai ei erau plecați din oraș și ne pregăteam să sărbătorim. Ea s-a dus prima la duș, iar eu urma să mă duc după ea, imediat ce îmi puneam telefonul la încărcat. Înainte să apuc să bag încărcătorul în priză, am auzit un zgomot din baie. Am găsit-o pe jos, lângă cabina de duș, tremurând de zor și cu spume la gură.
Am început să plâng.
— Am luat-o în brațe. Nu știam ce are. Nu știam ce să îi fac. Am luat-o în brațe. Și ea tremura. Cu ochii cât cepele, privindu-mă disperați. Spera să o salvez, dar eu nu știam cum. Nu știam ce dracului să fac. O țineam în brațe și plângeam. Și ea tremura. Până când nu a mai tremurat. A… A murit. Și eu o țineam în brațe.
— Așa? Pur și simplu? a întrebat Horațiu uimit. Era bolnavă? Sau luase ceva?
— Nu știam să fie bolnavă. Și nu cred că a luat ceva. Fusesem împreună toată ziua și dacă era să ia ceva am fi luat împreună.
Am încercat să mă liniștesc. Vărsasem deja destule lacrimi.
— Și nu ați aflat la autopsie?
— Probabil că s-a aflat cauza. Nu am de unde ști. Părinții ei nu vor să mă vadă după ce i-au citit jurnalul și au aflat de relația noastră. Pentru ei, eu sunt doar o năpastă care le-a împins fiica în păcat.
— Ce netrebnici, a spus Vega printre dinți.
— Nu îi judec. Poate că gândirea lor este dezgustătoare și medievală, dar, până la urmă, le-a murit un copil. Nu mă aștept să fie raționali.
— Trebuie să fi fost oribil să o privești în momentele acelea, a spus Carina.
— A fost chiar a fost.
Adevărul este că atunci când mă gândesc la ultimul moment în care am văzut-o, nu mă gândesc la trupul acela ce și-a dat ultima suflare în brațele mele. Mă gândesc la ea cea ce dinainte să plece către duș, îmbrăcată în halatul său subțire de catifea roz, cu părul prins în coc. Și mă gândesc cum și-a întors capul spre mine, m-a fixat cu ochii săi mari și verzi, a zâmbit ștrengar și mi-a șoptit „Te aștept”.
— O să treacă, am spus eu potolindu-mi suspinele. Timpul schimbă totul până la urmă.
— Știi care-i faza? a spus Carina zâmbind. Toată lumea spune că timpul le schimbă pe toate, când de fapt trebuie să le schimbi tu. Așa că hai sus, Lena.
— Sus? De ce?
— Să dansăm! a spus fata cu păr negru ridicându-se de pe scaun.
Mi-am șters lacrimile, m-am ridicat și eu și am urmat-o în spațiul dintre mese destinat dansului.
Trupul Carinei se mișca aproape sălbatic și totuși elegant, vibrând parcă odată cu muzica. Își trecea mâinile prin păr și își unduia silueta, mișcând fiecare mușchi la timpul potrivit.
— Te pricepi, am remarcat eu politicoasă.
— Ar fi și cazul, sunt balerină. Dar să lăsăm vorbăraia. Acum dansăm.
În difuzoare răsunau ritmul și versurile celor de la Robin and the Backstabbers.
Generația mea e o casă în flăcări
Dacă bați la ușă, se dărâmă tot…
Mi-a pus mâinile pe șolduri și și-a așezat capul pe umărul meu. Am strâns-o aproape și mi-am pus mâinile pe umerii ei.
Dacă minți destul, ți se iartă tot.
Mi-am pus costumul de scafandru,
m-am aruncat în patul tău…
Trupurile noastre dansau ca unul. Carina stătea atât de lipită de mine că îi puteam simți bătăile inimii. Calme. Ferme. Lente. Calde.
Panică și voie bună
În oglindă lume bună…
Carina și-a vârât delicat mâinile în părul meu. Fețele noastre erau atât de apropiate încât îi puteam simți respirația caldă și proaspătă. Ochii săi păreau a privi adânc în sufletul meu.
O generație, o minciună
Ne stă bine împreună.
În clipa în care buzele sale s-au lipit de ale mele, am fost cuprinsă de un fior cald și confortabil, ba chiar familiar. Cuprinsă de dorință, am strâns-o puternic în brațe, lăsând-o să mă atingă așa cum numai ea o mai făcuse. Pentru că în acele clipe, Carina dispăruse, odată cu întreaga încăpere și toți oamenii din ea. Eram doar eu și Lara.
Am privit cu drag chipul Larei.
— Mi-a fost tare dor de tine, i-am șoptit.
— Și mie, mi-a răspuns cu glasul său limpede ce îmi umplea urechile de mai multă bucurie decât ar putea-o face orice muzică vreodată. Te-am așteptat.
— Te-am lăsat să aștepți ceva, îmi pare rău.
— Nu-i nimic.
— Ai ratat concertul.
— Cum a fost?
— A fost frumos. Dar nu ai fost acolo. Am găsit un stâlp foarte mișto acolo, sigur ți-ar fi plăcut. Avea scris pe el „live free or die or whatever or start a revolution”.
— Pare a fi un stâlp pe gustul nostru, a spus Lara zâmbind.
— Chiar da.
— Lena?
— Da, Lara?
— Știi că totul o să fie bine, da?
— Cum adică? La ce te referi?
— La tot. La lume. La viața ta. O să fie bine, chiar dacă eu nu mai sunt fizic acolo. Sunt în continuare alături de tine. Sunt chiar aici, a spus ea atingându-mi fruntea cu degetul. Sunt în amintirile tale. Și, până la urmă, amintirile sunt tot ce avem. Tot ce ne rămâne.
— Lara, am șoptit eu cu lacrimi în ochi, strângând-o mai tare în brațe. Nu… Nu pleca.
— Nu e nevoie să fii tristă. Poate că am trăit puțin, dar am trăit din plin. Am trăit destul cât să te cunosc, a spus ea zâmbind. Acum tu va trebui să continui să trăiești și să înveți să lași trecutul în urmă.
— Cât? Cât să trăiesc fără tine?
— Încă o zi. Și după aceea încă una. Și apoi încă câteva mii de zile, până când vine timpul. Eu te voi aștepta. Și sper să ai o grămadă de experiențe pe care să mi le povestești. Așa că nu te grăbi.
— Lara!
Mi-a închis gura cu încă un sărut, însă de data aceasta sărutul părea străin.
M-am rupt din brațele Carinei și m-am dat un pas în spate. Aceasta mă privea zâmbind calm.
— Ești bine? m-a întrebat.
— Da.Da, sunt bine. Fumul îmi cam deranjează ochii, cred că o să ies să iau o gură de aer.
— Te însoțesc eu, a spus Red apărând din spatele meu.
Am ieșit afară. Ne-am așezat pe o bordură de pe marginea străzii, în lumina slabă a felinarelor.
— Te simți mai bine acum? m-a întrebat.
— Da. Sunt bine. Sunt doar puțin bulversată.
— Din cauza Carinei?
— Pentru câteva clipe am simțit că eram acolo cu Lara. Că o țineam în brațe și că îi vorbeam. Că îmi vorbea.
— Și cum te simți acum că ai vorbit încă o dată cu ea?
— Pregătită. Acum sunt pregătită să îmi continui viața. Încă o zi. Și apoi încă una. Și apoi tot așa. Până când am s-o revăd.
— Mă bucur să aud asta, Lena. Să știi că mi s-a părut fantastic ce ai făcut înăuntru?
— Că m-am sărutat cu amica ta?
— Nu, nu. Deși și asta a fost plăcut de privit. Mă refer la cum te-ai deschis, la cât de sinceră ai fost cu niște oameni pe care nici măcar nu îi cunoșteai. Ne-ai oferit pe tavă sufletul tău. Cel mai de preț dar pe care l-ai fi putut da. Povestea ta.
Mi-am întors capul către el și l-am privit în ochi.
— Cine ești?
— Chiar vrei să știi?
— Mi-ar face plăcere.
Red a scos două acadele din buzunar și mi-a înmânat una dintre ele. Am desfăcut-o și am băgat-o în gură. Avea tot aromă de căpșuni.
— Te deranjează dacă pun niște muzică? E pustiu oricum, nu avem ce trecători să supărăm. Dar dacă preferi liniștea e în regulă.
— Red. Liniștea nu înseamnă absența muzicii.
A râs și a pornit muzica.
Aș vrea să pot să cred ce-am crezut odată,
Aș vrea să te revăd măcar odată
Și aș mai vrea să fiu din nou copil,
Să fie totul mai puțin dificil…