Democrație vs despot luminat

(pricinaşul de serviciu)

de Radu-Ilarion Munteanu

Spectrul tematic major al blogului meu cuprinde câteva elemente: afară de cronici de film şi literare, două s-au manifestat de-a lungul timpului: articole din aria popularizării ştiintifice şi din cea a analizei politice. Anul care a trecut a fost cel mai polarizat. Au dominat cronicile literare. Mai ales la volume de poezie. Am lucrat la construirea volumului Sedus de poezie (Editura Neuma, Cluj, 2019). Mai am destule angajamente în materie, care-şi aşteaptă rândul, dar cred că e cazul să mai echilibrez profilul blogului.

Articolul de faţă porneşte de la o discuţie de grup. Lansată de posesorul celei mai originale gândiri din aria mea de conexiuni internautice. Un cât se poate de util şi stimulativ reper polemic. Îl contrazic programatic, nu neapărat când mă aflu în dezacord – în diferite grade – cu ideile emise public de el, ci deoarece o astfel de interacțiune e fertilă. Dar, ce-i interesant, e că există idei în mare măsură comune, în accentuată contradicţie cu fluxul public majoritar. Nu dau acum exemple.

Acest interlocutor a reluat o idee nu foarte populară, dar cu atât mai interesantă: raportul între guvernarea democratică şi cea a unui autocrat luminat. Sigur că n-am scăpat ocazia de a-i aminti că prevalenţa pentru despotul luminat era exprimată public, în 1990, de Ion Ilici Iiescu. Nu discutăm aici de falsitatea poziţiei fostului lider postdecembrist. Care se credea luminat fără să fie. Revenim la subiectul ideatic. Omul emitea aprecierea că succesul guvernări(i/lor) democratice nu e garantat (de legităţi sociale), ci, când se întâmplă, e mai degrabă rezultatul unui accident fericit.

E, desigur, o idee interesantă. Deloc inedită, dar originală la nivel de nuanţă. Care merită analizată. Plecând de la galimatiasul terminologic, mai mult sau mai puţin peren, dar parcă mai accentuat, mai generator de confuzii de când s-a instaurat dominaţia corectitudinii politice.

Mai întâi democraţia. Se face mult caz de originile greceşti ale acesteia. Şi ţine. Căci radăcinile culturii europene, deci euroatlantice, în cea greacă au devenit loc comun. Dar… democraţia n-a funcţionat decât în Atena. Şi, în mai mică măsură, în alte câteva polisuri (oraşe-state) din nord-vestul acesteia. Şi nu prea mult. Atena a cunoscut şi tiranie. Vezi Pisistrate. Dar mai ales din ecclesia (adunarea cetăţenilor, unde se luau decizile) făceau parte doar cetăţenii. Cam 10% din locuitori. Restul, de la meteci la sclavi, nu aveau dreturi civile. Aşa ca mult cântata democraţie grecească a fost, de fapt, o oligarhie de facto, ateniană şi episodică. Aşa zisa origine grecească a demcraţiei e un concept superficial mult întârziat. Cu multe secole. Oricum, sistemul de conducere, de fapt de management social, bazat pe o structură deliberativă – sfatul bătrânilor – şi un lider – şeful de trib, se pierde în negura mileniilor. Megând până la aglutinarea structurilor şi a marilor structuri, când lideri cu personalitate au realizat uniuni și mari uniuni tribale.

Sistemul parlamentar, inventat de englezi treptat, fără un concept aprioric, prin încercare-şi-eroare, nu-i decât formalizarea structurii tribale ancestrale. Deşi, istoriceşte, primul parlament, Althingul islandez a fost înfiinţat în 930, iar înaintea parlamentului englez (1265, la jumătate de secol după Magna Charta Libertatum – care nici nu avea atribuţii legislative), au funcţionat cortesuri în 3 state hispanice. Iar ideea unui guvern răspunzător în faţa parlamentului a fost iniţiată de sir Robert Walpole, prim ministrul primului rege hanovrian George I, care şi-a dat demisia în 1742, când a pierdut încrederea Camerei Comunelor.

Se amestecă democraţia cu parlamentarismul. Nu se merge chiar până la confuzie, dar nici prea departe nu-i. Întâi de toate, sistemul parlamentar a fost copiat în mai toate constituţiile. Statele autoritariste au parlamente. Nu contează că formal. Duma de Stat funcţiona şi sub autocraţia ţarilor şi sub autoritatea pretins democratică a noului ţar. Apoi, problema, aşa cum o pune amicul meu, e falsă. Căci dihotomia democraţie vs autocraţie e o aproximaţie de ordinul zero a realităţii politice globale. Şi nu deoarece statele autoritare mimează democraţia, prin mecanismul parlamentar formal. O imagine mult mai realistă şi mai nuanţată foloseşte altă noţiune: libertatea. Deoarece în timpul războiului rece, dacă nu socotim aşa numita lume a treia, cele două mari tabere megastrategice globale erau caracterizate de regimuri închise, autoritare, „comuniste” (ghilimele necesare!), iar lumea occidentală era numită colocvial lumea liberă. Am întâlnit un tabel statistic în care ţările erau clasificate, pe baza unui număr de parametri, după un coeficient al libertăţii. Legătură prea vagă cu împărţirea convenţională în occident, aşa numitul lagăr al socialismului şi lumea a treia. Dar în toate funcţionau sisteme parlamentare. Titu Maiorescu ar fi fost încântat să constate că a sa teorie a formelor fără fond se aplică acum, la peste un secol de la emiterea ei, atunci cu referire directă la România, la jumătate din planetă.

Succesul democraţiei, efect al hazardului? Mai întâi să vedem ce înseamnă democraţie la două milenii şi jumătate de la acea izolată, intermintentă şi nereală democraţie ateniană. Există, în teorie, două categorii de democraţie: participativă, sau directă, bazată pe decizii prin referendum, ale diferitelor grupuri de populaţie şi reprezentativă, sau indirectă. În care decidenţii sunt definiţi prin alegeri. Prima formă funcţionează într-un singur stat. Federal. Elveţia. Unde deciziile se iau prin referendum local, municipal, cantonal şi federal. Electoratul unui sat votează pentru a decide dacă arborele secular din parcul primăriei trebuie tăiat sau păstrat. Electoratul federal votează pentru a se decide dacă vârsta de pensionare poate fi redusă de la 71 de ani la 70. S-a întâmplat, în anii 80. Şi socotiții elvetieni au refuzat scăderea vârstei de pensionare. Este democraţia elveţiană un succes? Categoric. Cu excepţia inerentă a pătrunderii maladiilor sociale ale prezentului, factor distructiv universal şi chiar a eroziunii la fel de inerente, statul elveţian funcţionează. Ca un… ceas elveţian.

Democraţia participativă, la rândul ei, împarte statele parlamentare în 3 categorii mari. Pe bicontinentul american, de la sud de graniţa canadiană la Ţara Focurilor, preşedintele ales prin vot universal (indirect în USA, direct în restul tărilor acestui spaţiu), este de drept şeful guvernului. Numit tehnic Aministraţie în USA. Deşi există parlamente. Care, dincolo de rolul natural legislativ, controlează (draconic uneori, în USA), activitatea guvernului. Aceste state se numesc republici prezidenţiale.

Complementar există, mai ales în Europa, dar şi în Canada, state parlamentare. Regate şi republici. De fapt, forma ideală de democraţie. În sensul că parlamentele, alese direct de electorat, deţin puterea efectivă. Ca reprezentante instituţionale ale suveranităţii populare. State reprezentate de premieri. Susţinuţi de majorităţi parlamentare. În UK regele domneşte şi nu guvernează, sună formula sacramentală. La fel în regate. În republici, omologul regilor (dacă facem abstracţie de nimbul regal) preşedinţii sunt aleşi de parlamente şi au atribuţii strict reprezentative.

Există şi categorii intermediare. Cu constituţii hibride. Franţa e o republică semiprezidenţială. Dar rolul preşedintelui e dominant, iar premierul, deşi susţinut de o majoritate parlamentară, e un simplu funcţionar, Restul statelor europene cu preşedinţi aleşi prin vot universal diferă de sistemul francez. E lesne de determinat statele europene cu acest sistem încă mai hibrid. De regulă foste colonii ale imperiului Rus, faza bolşevică. România face parte din această categorie. Sunt acestea democraţii? Nu se poate spune că nu, de vreme ce parlamentele și preşedinţii sunt aleşi. Dar, datorită bicefalităţii la vârf sunt exemple tipice şi reale ale insuccesului democraţiei.

Este succesul modelului participativ elveţian un efect al hazardului? Nu. Este succesul sistemului prezidenţial american alt rezultat al hazadrului? Nu. Este succesul istoricului sistem englez alt rezultat al hazardului? Cu atât mai mult nu. Mai ales că el a fost copiat, în esenţă, de aproape toate statele. Dar cel german? Desigur, Germania are probleme majore, rezultate din politica PPE, cum are toată Europa. Generate de filoxera corectitudinii politice. Dar NU generate de forma democraţiei.

Bref, afirmaţia că democraţia n-a avut succes decât întâmplător nu se susţine.

Cum stăm, atunci, cu despoţii luminaţi? Hamurabbi a rămas în istorie prin codul său de legi. Dar liderii assiro-babilonieni n-au fost decât tirani. Eficace, dar tirani. Marii faraoni egipteni au inspirat construcţii milenare, dar ştiinţa era apanajul marilor preoţi. Un rege luminat, în urmă cu 3 milenii, Hiram, regele Tyrului (Sor în feniciană), aliat al altui rege luminat, Solomon, fiul lui David, fac ambii figuri totuşi singulare. Poate cel mai luminat rege antic a fost Ku’ruş (Khores, grecizat Cyrus), creatorul imperiului persan. Singurul monarh care a respectat cultura popoarelor cucerite, reuşind să le articuleze într-un sistem economic eficient. Libertatea acordată evreilor de a se întoarce în ţara lor, după recluziunea în Babilon e doar cel mai cunoscut exemplu al acestei politici. Paradoxal, urmaşul său, Cambysse II, un tiran sângeros, a extins semnificativ imperiul. În mai mare măsură Darius I, care numai luminat nu putea fi considerat. Solon, care a pus bazele democrației ateniene, e socotit cel mai luminat lider european înainte de Platon. Romanii au avut lideri mai degrabă militari – vezi Scipionii – şi administratori. Cezar ar fi fost un mare lider luminat, dacă ar fi trăit suficient. Apoi un vid. Liderii n-au fost luminaţi, vârfurile culturii n-au fost lideri. Un caz interesant e Carol Quintul, nepot direct al Isabellei de Castilia şi al lui Fernando de Aragon. Fără îndoială un om cult, la vârsta a doua, dar luminat ar fi prea mult spus. Elisabeta I a dat numele unei epoci, în care Anglia a început să devină o mare putere europeană. Dar a fost doar un politician abil şi diplomat şi o negustoreasă aprigă. Marea cultură și marea ştiinţă europeană n-au avut nici o treabă cu politica. Secolul luminilor n-a dat nici un lider luminat. Cu doza de indulgenţă inerentă, Petru Romanov şi Ecaterina a doua (fostă prinţesă Sofia de Anhalt) au modernizat Rusia, au adus mari savanţi europeni la curte, dar n-au avut anvergura unui Ludovic al XIV-lea. Nu mai vorbim de Platon.  

Probabil, amicul meu s-a exprimat abstract, la nivel de principiu.

2 Comments

  1. Ilias Kalokerinos

    Daca doriti o informare istorica de cum a aparut si evoluat Demokratia va recomand sa cititi .Politic nu aveti ceva de invatat deoarece Demokratia o ai sau nu o ai in tine de la”pantalonul scurt ” si cum autorul nu a avut timp sa si-o insuseasca mai bine o invata . Sa crezi in Despot luminat este ca si cum ai juca loz in plic . Mai bine esti activ si din 300 de alesi demokratic tot se vor gasi 50 mai luminati .

  2. Tiberiu Dinu Danciu

    Articolul pornește de la o polemică, anunțată din titlu… dar este dezvoltat nedrept și incorect: normal că Democrația este cumva anonimă, iar particularizările istorice sunt generale (!) – în vreme ce Despotul este căutat ca PERSOANĂ… dar, măcar concluzia este justă: e vorba de PRINCIPIU. Pot da și eu exemple punctuale despre decizii luate în mod democratic (de parlamente, consilii, sfaturi, comitete etc. etc.) care s-au dovedit profund greșite – cred că oricine poate asta… Concluzia mea? Așa cum nu a existat un Despot luminat perfect, cel puțin dintr-un punct de vedere unanim – aici de ce nu aplicăm indicele de popularitate, perfect democratic altfel? – nici sistem democratic perfect nu poate exista… De ce? Ofer un singur exemplu, plecat dintr-un enunț al autorului: consiliul local convoacă un referendum într-un sat elvețian cu privire la tăierea / păstrarea copacului… se decide păstrarea lui, fiindcă deși e bătrân și aplecat într-o parte, este simbolul satului. Noaptea următoare, o furtună îl pune la pământ, cu consecința distrugerii clădirii peste care a căzut – să zicem Primăria însăși (bine că nu era nimeni acolo!)… Succes sau eșec al democrației – ca principiu? Dar dacă a căzut peste casa vecină, omorând o întreagă familie – care votase in corpore să fie tăiat copacul? Minoritatea se supune majorității? Hmm… Ce vreau să spun? Democrația, de când a apărut ea (are dreptate Platon!), s-a bazat pe o idee totalmente falsă: că, în raport cu orice problemă, toți membrii comunității au o EXPERTIZĂ egală și încă, INTERESE echidistante! Există o astfel de societate / comunitate?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *