de Gabi Gabrinov
Dormeau adânc sicriele de plumb…
… iar luna strălucea lucie, goală de sens, peste pietrele funerare în care erau încrustate poze alb-negru cu portrete ale unor oameni care trăiseră înainte ca eu să mă nasc. Era două dimineaţa, iar eu săpam mormântul iubitei mele Anelize, ascultând simfonia tandră a cucuvelelor. Cimitirul de la Boanga e locul în care m-am născut, căci pe mama au apucat-o durerile în timpul slujbei de duminică, am crescut, căci tata a fost gropar înaintea mea şi a servit cu credinţă această biserică vreme de jumătate de veac, şi am murit, căci într-o zi, pe când săpam un mormânt deloc oarecare, mi-am dat seama că mi-a alunecat sufletul în groapă şi, fără să-l văd, am trântit coşciugul străinului mort peste el şi l-am astupat cu pământ. N-aş fi primul om care şi-a îngropat sufletul de viu şi n-am să fiu nici ultimul. Dar am să fiu întotdeauna cel mai original. Căci nu oricine poate să-şi îngroape sufletul din greşeală.
Nu mi-a fost niciodată frică de morţi, spre deosebire de restul oamenilor. Sau ar trebui să zic de resturile oamenilor, pentru că asta mi se pare că populează acum planeta. Am crescut printre cavouri. Acestor resturi de oameni, rămăşiţe ale existenţei, care simulează viaţa, le e frică în general de cimitire, căci aici se poate simţi cel mai bine atingerea singurei certiudini a vieţii. Nici de moarte nu mi-a fost niciodată frică, fiindcă din ea m-am născut şi în ea am să mă duc. Am îmbrăţişat-o întotdeauna ca pe o etapă firească de evoluţie a omului. Şi nu, n-am crezut niciodată în dumnezeul mamelor lor şi în viaţa de apoi. Deşi mama, femeie credincioasă, de casă, cu frică de dumnezeu şi de bărbat veşnic pitită în sân, a încercat să mă educe după mintea ei de ţărancă răsărită, şi s-a străduit să-mi insufle credinţa şi valorile creştineşti, n-am reuşit să ajung la nivelul la care să cred asemenea inepţii. Lui tata, cel puţin, nu i-a păsat. El a avut tot timpul o strategie bine definită, prin care să se prefacă a fi credincios ca să primească pachete la pomeni, colivă, prosoape şi bani. Cumva i-a reuşit planul. O zi în care murea cineva era pentru familia mea o zi în care aveam de mâncare. O zi în care murea cineva atrăgea obligativitatea unei alte zile care necesita o groapă de săpat, şi deci, bani pentru familia mea. O zi de înmormântare era o zi în care ieşeam din casă ca pentru a mă duce la circ. M-au fascinat dintotdeuna înmormântările, în speţă circul macabru pe care oamenii sunt mereu dornici să-l pună la dispoziţia atenţiei publice. Fala fără rost a pomenilor ale căror mese nu se mai termină. Bârfa delicioasă a unui priveghi. Parfumul minunat al lumânărilor care înlesnesc jelirea falsă, chipurile de regret şi părere de rău. Tradiţia de căcat şi superstiţiile ilogice. Dar mă rog, asta e doar părerea mea. Eu am crescut în mediul ăsta şi l-am iubit după puterea minţii mele, dar nicidecum nu l-am acceptat ca pe o parte integrantă a existenţei, doar pentru că m-am născut în religia asta.
M-am ridicat să-mi şterg transpiraţia de pe frunte. Liniştea dominantă din cimitir, perforată de falseturile cucuvelelor, întreruptă de foşnetele teilor care mereu miros a mort, sfâşiată de razele clarului de lună, care curgeau în voie în curte, creând o piscină de lumină orbitoare în faţa bisericii bătrâne, m-au inspirat dintotdeauna şi m-au ajutat să creez lumi originale, în care să-mi torn ideile. În timpul şcolii, dar mai ales la facultate, am învăţat multe lucruri care m-ar fi putut ajuta să am o meserie mai bună, mai demnă. Aş fi putut deveni scriitor, actor, redactor, dar nu, am devenit licenţiat, apoi masterand, iar apoi doctor în filosofie. Şi apoi am ales să devin gropar, nu pentru că aşa se impunea, de dragul tradiţiei familiei, în care se perindă gropari de şapte generaţii, nu. Am ales meseria asta pentru simplul motiv că am ştiut că ea îmi va permite să mă bucur în fiecare zi a vieţii mele anoste de acest peisaj, de acest cimitir minunat.
Şi flori de plumb şi funerar vestmânt…
… purta întreg pământul din jurul meu în noaptea în care îi săpam groapa iubitei mele Anelize, o fată din vecini, cu păr bălai şi ochi albaştri, pe care am iubit-o cu toate suflarea unui răposat de douăzeci şi şase de ani. Am mers cu ea la şcoala din cartier, am fost în aceeaşi clasă vreme de opt ani, apoi am mers la acelaşi liceu împreună, iar apoi, fiindcă venise timpul ca fiecare trebuia să plece pe drumul lui, i-am propus să ne căsătorim, să ne unim drumurile, ca să nu mai plece fiecare pe drumul lui, ci amândoi pe drumul nostru. Dar m-a refuzat. A zis că ea nu vrea să se mărite, că vrea să se ducă mai departe la şcoală şi să înveţe. Îmi era ciudă, fiindcă am iubit-o curat. Nu aveam pretenţia de la ea să fie un geniu sau să mă înţeleagă. O iubeam pentru bunătatea ei, pentru cum sărea mereu să-i ajute pe ceilalţi. Pentru faptul că aduna şi îngrijea toţi puii de câine şi de pisică pe care lumea îi arunca în gârlă. Pentru că îşi rupea din timpul ei ca să le facă vecinelor cumpărăturile. Pentru că mergea la grădinița unde învăţasem noi şi le citea copiilor poveşti. Voia să devină educatoare, voia să modeleze caractere. Să înveţe copiii că mai important decât să facă ce trebuie, e să fie fericiţi şi liberi. Îmi plăcea la ea că se bucura ca un copil de un cer înstelat, reavăn, de primăvară, de parfumul florilor, de soarele care îi rumenea obrajii, de câmpuri, de păduri, de munca de la ţară.
Patru ani mai târziu, am auzit că s-a reîntors în oraş, că între timp se măritase şi că urma să-şi boteze copilul într-una din duminicile următoare.
Stam singur în cavou… şi era vînt…
Curpins de jelanie şi suferinţă, mi-am alocat timpul necesar pentru a-mi linge rănile. M-am strecurat de acasă pe geam, m-am dus la magazinul non-stop ca să-mi cumpăr ţigări şi am venit la muncă. Şi am muncit, şi am muncit, şi peste program, şi neplătit, apoi m-am retras să mă odihnesc şi să fumez în cavoul pe care noua familie de bogătani care îşi construise de curârnd casă în vecini îl ridicase pentru una din bătrânele lor care trăgea să moară de două săptămâni. Şi cât am stat în cavou, m-am gândit că mi-ar fi plăcut ca femeia aceea, tanti… Jenica, să moară mai repede, ca să am şi eu companie, ca să am cu cine vorbi, să am cui îi spune ce mă doare şi cine să mă înţeleagă. Căci tata, om prost, se prăpădise, iar mama nu m-a înţeles niciodată. Şi n-aveam niciun prieten căruia să-i povestesc durerea mea şi care să mă înţeleagă. Pentru mine, nu existau prieteni mai buni decât cadavrele proaspete care, spre deosebire de resturile astea de oameni, aveau darul ascultării şi înţelegerii. Ba uneori, unele dintre ele mai plângeau în faţa suferinţei mele sau mai dădeau din capetele lor putrezite. Astfel de gesturi mă înduioşau şi mă făceau să realizez că viaţa e întoarsă pe dos. Cât timp trăiesc, oamenii nu ascultă. Oamenii nu înţeleg nimic din moarte şi nu învaţă nimic din iminenţa ei. Nu disting dizgraţia efemerităţii de gloria eternităţii. Sunt atât de prinşi de rutinele lor lumeşti, încât unii uită că trăiesc. Dacă aş merge aşa, pe stradă la noi, şi aş lua-o din casă în casă, să intervievez fiecare babă, şi dacă le-aş întreba de ce trăiesc, ele mi-ar zice: ,,Păi, de, măi, mamă, cine să dea de mâncare la găini? Cine să se scoale, să pună masă, să spele rufe la lighean cu săpun de casă? Cine să trimită pe ăştia mici la şcoală? Că viaţa e greu şi ei trebuie să înveţe ca să devie cineva! Ca să nu ajungă şi ei la coada vacii, cum am fost noi. Şi-apoi, mă mamă, tare-mi mai place să mă uit la seriale turceşti şi la emisiuni. Şi să trag din lulea. Deşi îmi mai iau cafteală de la bărbată-miu, dar asta e viaţa. Aşa e viaţa.” (?!)
Ţi se face şi scârbă. Şi-apoi mă amuză concepţiile lor religioase. Felul în care se adună duminica la biserică numai ca să bârfească ce a mai făcut nu ştiu cine. Felul în care pretind o frică dezlănţuită faţă de o forţă imaginară construită după chipul şi asemănarea omului şi urcată sus în ceruri, unde nimeni nu vede nimic, tocmai pentru a-i justifica inexistenţa. Felul în care au inventat păcatul ca pe o scuză pentru propriile porniri fireşti (Asta e, mamă, oamenii sunt născuţi din păcat). Nu, vere. Oamenii sunt născuţi din oameni, nu din dumnezei. Sunt supuşi greşelii fiindcă n-au nicio direcţie în viaţă, ba chiar dovedesc o sete de derivă care mă dezgustă, o dezaxare crucială de la normele morale şi o prostie rarisimă, pe care n-am văzut-o la nicio altă specie.
Of, că m-am enervat. Am aruncat lopata peste grămada de pământ veşted ca mintea mea mucegăită şi mă duc să văd ce face iubita mea Anelize.
Și scîrțîiau coroanele de plumb.
Că mult mai scârţâia şi sufletul meu când o priveam aşa fără suflare, şi lung şi gol mai scârţâiau şi uşile alea vechi din naos, de fiecare dată când intram după lumânări. Iubita mea Anelize, albă ca ceara, ucisă de un virus nedepistat la timp, s-a întors în sfârşit la cel care i-a fost sortit. Am aprins lumânările din sfeşnice şi culeg mucurile de ceară rămase atârnate de margine, ca nişte lacrimi uscate. M-am aşezat într-o strană să-i contemplu infinita frumuseţe. Pielea albă, gâtul lung, părul bălai, diafan. Ochii tulburi, care stăteau deschişi, care priveau spre… Spre ce? M-am uitat în sus să văd ce-i captează atenţia şi m-am speriat. Sfinţii pictaţi pe pereţi mă sfidau. Mă cutremuram de frică. Mi s-au strepezit sinapsele de groaza pe care mi-o inspirau ochii morţi ai sfinţilor pictaţi, care pentru mine simbolizează greutatea prostiei, fricii şi laşităţii umane. Mai degrabă decât de morţi şi de strigoi, mă temeam de ceea ce au putut oamenii să inventeze, de zeii ăştia pe care îi venerează şi cu chipurile cărora îşi decorează bisericile. Dacă afară, printre cruci, mă simţeam în largul meu, înăuntru nu m-am simţit niciodată bine. Mă speria aurul în care era suflată catapeteasma, mă speria fala asta stricată, adoraţia oarbă, fabulaţiile şi invenţiile despre cum Dumnezeu e atotputernic (dar când a avut loc holocaustul se uita la Noră pentru Mama), cum e atotştiutor (dar dacă-l întreb, n-are de unde să ştie când se va termina pământul şi n-are nici decenţa să răspundă; pentru că, nu-i aşa?, atunci când nu ştii ce să spui, nu mai spui nimic), şi iubitor dincolo de graniţele raţiunii (dar dacă nu faci ce vrea el, te pune să arzi în iad). Oh, şi iadul ce paradis neînţeles! Şi Lucifer, ca antagonist al poveştii, ce geniu neînţeles! Şi… Iată că scârţâiau din nou şi ferestrele, iar ochii iubitei mele erau tot deschişi.
Strana scâţâi prelung a singurătate când m-am ridicat să-i mângâi obrazul măturat de perdeaua luminii stafidite. I-am sărutat creştetul, i-am mângâiat părul, i-am sorbit uşor lobul urechii reci şi mi-am simţit erecţia împungându-mi pantalonii. Cât am iubit-o pe femeia asta… Cât mi-am dorit s-o am. De ce nu m-o fi vrut pe mine? De ce l-o fi ales pe celălalt? Uite că tot de mine va avea parte în ultima ei zi pe pământ, ca o formă de viaţă mai bună, mai obedientă, mai ascultătoare şi mai înţelegătoare decât ceea ce a fost ea înainte de moarte. Pentru că moartea face ca lucrurile să fie mai bune. Face ca oamenii să fie mai buni. Dar dacă din moarte am crea viaţă? Ori poate, ea fiind moartă şi eu viu, am putea crea o semi-viaţă?
Dormea întors amorul meu de plumb,
aşa că a trebuit să o ridic şi să o trag din cavou. I-am ridicat uşor rochia neagră, căci pentru cine ţinea ea doliu, până la urmă? Pentru ea însăşi? M-a pufnit râsul, n-am putut să mă abţin. I-am alintat sânul de marmură cu limba şi m-am împlântat în ea cu setea pe care o au oamenii ăştia mediocri de fantastic. Unii dintre noi avem o atfel de sete. De cunoaştere. De absolut. De răspunsuri… De… Ah! Iubita mea Anelize…
— Sunt singur, iubita mea. Pe cine să găsesc să mă înţeleagă? Cine să-mi răspundă la întrebări? Cine să-mi descifreze şi mie misterul ăsta imens care este viaţa? Viaţa pentru mine este o nesfârşită căutare. Am încercat să caut oameni asemenea mie şi nu i-am găsit. În tot acest timp am jinduit la prieteniile altora, însă în timp ce cu o mână îmi ştergeam lacrimile de ciudă, cu cealaltă respingea şi tăiam orice legătură cu o persoană care nu m-ar fi iubit pentru cine sunt eu, pentru cum gândesc eu. Mă gândeam într-un timp să mă apuc de altceva. Poate, să mă mut din acest oraş părăsit de timp, să încerc să-mi clădesc o altă viaţă. Dar la ce bun? Căci fiecare secundă din viaţa omului e sorbită cu sete, fiecare pas ne aduce mai aproape de moarte. Şi ce rost ar avea? Mi-e sete de sensuri la fel cum le e sete resturilor de oameni de apă. Şi unde să le găsesc? Căci în viaţă nu-s şi-n moarte nu-s. Şi, ah, cât doare. Nu pot să-ţi explic durerea, iubita mea Anelize. Durerea de a nu fi înţeles. De a fi judecat şi răstignit pe crucea imaginară a normalităţii. Durerea de a fi singurul care vede lucrurile aşa cum sunt. Durerea de a cunoaşte. Durerea de a te înfrupta dintr-un trup care nu-ţi răspunde.
Pe flori de plumb, si-am inceput să-l strig —
— Anelize, iubita mea! Răspunde-mi dracului! ordon eu şi o smucesc ca să-mi torn esenţa înăuntrul ei.
Mă ridic apoi, mă scutur şi mă aşez la loc în strană. Cadavrul contorsionat, cu capul dat pe spate, cu ochii larg deschişi, care privesc în gol, îmi pare că tresare nebănuit de încet. Îmi aprind o ţigară să mă liniştesc.
— Nici tu nu m-ai fi putut înţelege, Anelize, dacă erai vie. Nici tu. Cu toată şcoala ta, cu toată mintea ta, cu toate ideile tale. Toate concepţiile tale nu le-ar fi putut cuprinde pe ale mele. N-aş fi găsit alinare în tine, demon ce eşti. Trădătoareo! am urlat eu, iar pereţii cu sfinţi plângând s-a zguduit sub biciurile ecoului fioros.
Inima mi-a tresărit când am auzit din nou cucuvelele. Cerul se pregătea să se trezească, culorile să crape şi explodeze în infinitele lor nuanţe dulci. Iubita mea şedea chircită pe podeaua bisericii. Mă afundam tot mai mult în gândurile mele sinistre, fără să realizez că iubisem o moartă vie. Ori nu eram eu însămi un mort viu? Un suflet de plumb, umplut de greutatea unui material necompatibil, care nu-şi găseşte locul, ca o muscă ce n-are unde să se aşeze?
Stam singur lângă mort… și era frig…
Se lăsa răcoare şi era vremea să trag clopotele, ca să-i scol pe credincioşii domnului şi să-i chem la înmormântarea iubirii mele. Am sculat-o pe Anelize, am aşezat-o la loc în pătuţul ei căptuşit, am învelit-o, şi-am dat să ies din biserică, oarecum mulţumit. Dar parcă să zic că m-a strigat. Şi când m-am întors, în răcoarea dimineţii care nu venise încă, am simţit o apăsare ciudată, ca o privire străină şi nevăzută căutându-mă printre umbrele aruncate pe pereţi. Ca un dor neurlat al unuia născut fără grai. Şi m-a durut pieptul, împreună cu orice aveam eu ascuns în el, şi-am ieşit plângând.
În faţa casei Domnului, îmi doream să mă spânzur cu trei întrebări existenţiale, cât timp mai fumam o ţigară. Ce este viaţa? Dacă într-adevăr Dumnezeu există şi Raiul există şi Iadul există şi tot ce scrie în Biblie e adevărat. Dacă el chiar ne iubeşte, de ce ne chinuie aşa? De ce ne dă această viaţă? Omul se naşte din nimic. El vine dintr-o celulă care creşte şi se dezvoltă, apoi se naşte, renunţă la increatul sacru pentru a veni pe lume şi a fi. Apoi trăieşte, după priceperea lui şi, dacă vrea, după legile lumii, pe care eu le-am lepădat încă de când am învăţat să citesc. Apoi moare, iar conform religiei, se întoarce în Rai. Care e rostul călătoriei?
Ce este durerea? De ce unii oameni sunt atât de greu încercaţi? De ce ni se refuză iubirea atât de mult râvnită? De ce muşcă din noi boli fără nume? De ce ne omoară şi ne dărâmă greutăţile cotidiene? De ce trebuie să învăţăm, de ce trebuie să muncim, de ce trebuie să procreăm? De ce există, în definitiv, verbul ,,trebuie”?
Ce este moartea de fapt? E oare liniştea sufletească la care visez eu atât de mult? Ca o baie într-o apă călâie şi veşnică, pe care să plutesc privind la un întuneric de nepătruns? Singur, liniştit şi fericit? Oare prin moarte mi se vor râcâi tumorile tuturor acestor dureri şi nefericir izvorâte din prea multă cunoaştere, din filosofia mea de viaţă, din iubirea şi setea mea pentru absolut? Ori poate moarte e chiar aşa cum se spune în Biblie că este? Oare chiar vom merge undeva după ce murim? Sau ne vom întoarce în nimicul din care am venit?
Când prima rază de soare s-a spart de astfaltul din curtea bisericii, am urcat să trag clopotele. Cucuvelele şi-au luat zborul şi n-avea cine să mai acompanieze concertul acestui instrument al torturii. Oamenii s-au strâns la slujbă, au venit în grupuri, îmbrăcaţi în negru, ca şi cum chiar le părea rău. S-a jelit, s-a plâns, s-au citit predici, s-a tămâiat, iar când a venit momentul, a trebuit să îmi duc iubirea la groapă. Şi acolo, pe când o babă îi stropea culcuşul cu vin iubitei mele, am început să plâng. Mulţi vecini ştiau că o iubisem pe Anelize. Îi iubisem zâmbetul perfect, ochii luminoşi, vorba caldă, mintea crudă. O iubisem ca pe un dar nemeritat şi-o preţuisem ca pe o bijuterie. Şi, cumva, pe când m-am aplecat să- las coşciugul în groapa în care viermii şi gândacii îşi pregăteau tacâmurile, mi-a alunecat şi sufletul. Şi n-am simţit. A fost ca un avort spontan. Mi s-a umplut pieptul de sânge clocotind, am tuşit şi am scuipat, am plâns şi m-am rugat să nu mi-o ia. Dar pământul mi-a înghiţit-o, timpul a uitat-o şi, deşi n-am aflat niciodată, cred că şi Dumnezeu a iertat-o, numai pentru felul în care am iubit-o eu. Soţul ei s-a recăsătorit. Copilul ei a crescut. Vremea a trecut şi lumea a uitat.
Dar eu n-am uitat niciodată. N-aveam cum să uit niciodată. Şi am continuat să mă târăsc prin lume fără să mai simt nimic. Am trăit până la sfârşitul zilelor fără suflet, căci îl pierdusem, aproape ca şi cum îmi fusese smuls de mâna ei şi tras după ea. Şi cum nu mai aveam nici iubirea şi nu găsisem nici răspunsurile întrebărilor, a trebuit să mă plafonez, să mă aplatizez şi să învăţ să trăiesc printre ceilalţi oameni.
Viaţa mea a fost o tortură, un chin lipsit de orice realizare. Am spus povestea mea copiilor, nepoţilor, iar ei spus-o mai departe, pentru că voiam să rămân în amintirea cuiva ca groparul care şi-a îngropat sufletul din greşeală. Şi nu pentru mine, ca să trăiesc eu veşnic. Ci pentru ea. Pentru ca amintirea ei să nu o lase să mai moară niciodată.
Și-i atîrnau aripile de plumb.