de Tettyo Saito
Deriheru jou (デリヘル嬢, un fel de call girl japoneză) pe care Kenji Maioka a sunat-o nu era femeia pe care o chema în mod obișnuit. Deși Kenji era îngrijorat la început, fata care venise era de fapt mai frumoasă decât în poză, așadar era ușurat. A mers să facă un duș și se spăla pe penis cu atenție. Atunci, și-a văzut burta ca un pepene galben. Era atât de mizerabilă încât s-a gândit la o tumoare aproape de a exploda. Kenji o lovi cu mâna. Doar dureros. N-a devenit scobită. Sperase să explodeze.
Atunci, a început să facă sex. Kenji a pus-o pe fata numită Hikaru să-i muște urechea, să-i lingă sfârcurile și să-i frece spatele cu sânii mari. Deși era pricepută, era rea doar la felație. Dinții ca o pietricică i-au lovit penisul.
― Au! Linge-mi penisul mai delicat!
― Scuzați-mă.
Dar felația lui Hikari nu s-a îmbunătățit. Kenji s-a gândit că această alegere era greșită. Iritarea se îngrămădea treptat în sufletul lui. La sfârșit, Hikari a mușcat penisul lui Kenji, ceea ce l-a înfuriat.
― Hei, ce naiba ai făcut!
― Scuzați-mă.
― Poți să zici doar „scuzați-mă”? Hah?
Pentru un moment, Kenji a regretat că a folosit un cuvânt puternic. Dar furia lui a erupt ca ejacularea adolescentului. Kenji o certa pe Hikari, care rămânea să-i prindă penisul. De ce nu ești pricepută la felație dacă ești prostituată? De ce e angajată o femeie proastă ca tine? Cum ar fi dacă părinții tăi ar ști asta? Continui să lucrezi așa, deriheru jō, deși părinții o să se simtă foarte triști?
În timp ce-i propovăduia astfel, Kenji a început să se gândească la Kotori Tamura, fiica lui. Acum era la facultate și locuia cu Ikuko Tamura, fosta soție a lui Kenji. Deși Kenji și Ikuko plăteau împreună cheltuielile de școlarizare, dacă ar fi întârziat cu taxa, Kotori ar trebui să lucreze ca deriheru jō ca să se întrețină. Se gândi că Hikari și Kotori erau de aceeași vârstă, așa că ideea i se părea realistă. Și Kenji i-a vorbit despre asta, deoarece spera s-o convingă să-și ia o slujbă „curată”, nu call girl. Hikari se uita în jos prinzându-i penisul.
Până la urmă, n-a putut să ejaculeze.
Noaptea aceea, Kenji n-a putut să doarmă, așadar a băut shouchuu (焼酎, un alcool distilat popular în Japonia). În timp ce se îmbăta, simțea că creierul lui se umfla. Continua să bea shouchuu inconștient în toane bune. Dar, brusc, gândul că bea shouchuu singur îl întristă. Voia să se întâlnească cu Kotori. Era cumplit că nu putea să o întâlnească decât o dată pe lună.
S-a umplut de o singurătate arzătoare care l-a făcut să bea mai mult. Dar simțea greață și vomită în toaletă. În vomă, era sashimi (刺身, un pește crud și tăiat care este mâncat frecvent în Japonia) dezordonat de somon pe care Kenji îl mâncase azi. Așezându-se pe toaleta care era confortabil de caldă, Kenji plânse. Lacrimile au intrat în gura lui. Amestecul de lacrimi și vomă avea un gust complet ciudat. Și Kenji continua să plângă singur în toaletă.
Următoarea zi, Kenji era un agent de vânzări mahmur. În drum spre stație, au erupt transpirațiile pe corpul lui. Era inconfortabil că picăturile transpirației se lipiseră de cămașă. Dar n-a putut să oprească transpirația. Doar el era mânjit cu transpirație printre pasageri, ceea ce l-a rușinat.
Când citea email-urile pe laptop în tren, a observat că putoarea neclară stagna la nasul lui. Deși s-a gândit că a venit din jur în primul moment, a început să se gândească că putoarea era din corpul lui. Ea devenea mai intensă, ca niște germeni care creșteau. Din cauza acesteia, nu putea să se concentreze pe propozițiile email-ului. În plus, se simțea neliniștit că oamenii în jurul lui o să ajungă să îl miroasă. A regretat că nu avea un deodorant.
În drum spre un client, căută un konbini (コンビニ, un magazin în Japonia) și o drogherie, dar nu găsi taman azi, din toate zilele. Kenji era iritat de această farsă de la Dumnezeu. Dar a mers la companie deoarece nu putea să întârzie. În timpul discuțiilor de afaceri fu terorizat de putoare. S-a gândit că această putoare ar trebui să răsucească nasul oamenilor, dar persoanele în fața lui zâmbeau în mod blând. Totuși, îi era frică ca oamenii să nu se gândească că acest bărbat e un bastard împuțit.
Noaptea, a mers la nomikai (飲み会, o petrecere de băut în stil japonez) cu colegii. Colegii tineri erau zgomotoși bând bere. Îi ajunse la urechi că unul dintre ei a făcut-o cu o italiancă. Auzind asta, oamenii în jurul lui erau entuziasmați, mai puțin Kenji. Mai degrabă, se simțea deprimat deoarece și-a amintit de deriheru jo de ieri. În timp ce el a experimentat un sex mizerabil, acel coleg a avut parte de un sex minunat. Deși a fost iritat un pic, asta a fost tot. Cu toate acestea, bărbații nu își ascundeau entuziasmul explicit. Nu voia să strice acest entuziasm, dar se simțea rușinat pentru că acest gând era jenant de japonez. Kenji a ridicat o halbă sus cu oamenii.
― Noroc!
Strigătul colegului i-a încântat. Kenji nu era interesat de această situație.
În drum spre casă, a petrecut timpul în tren. Uitându-se în jur respirând adânc, văzu o scenă ciudată. Trei bărbați împingeau o femeie într-un colț. În timp ce bărbații pretindeau că nu făceau nimic, femeia se uita în jur în mod suspicios. Deși se uita la această scenă întrebător, brusc un bărbat i-a atins sânii. Apoi, doi bărbați i-au atins corpul. Kenji s-a gândit că acesta era chikan (痴漢, violența sexuală în Japonia, mai ales în tren, ca pipăire). Femeia era atacată în tăcere de bărbați. Kenji a încercat să o ajute, dar a ezitat deoarece nici unul din pasageri n-a mers să o ajute.
De ce nu pot să mă ridic de pe scaun?
S-a gândit la asta cu iritare. Și trenul a ajuns la o stație, femeia a scăpat. Oamenii au început să vorbească din fericire. Kenji a putut doar să se holbeze la ei cu furie.
Într-o zi când a terminat munca devreme, Kenji a mers la un cinematograf în Shinjuku. Îi plăcea să vadă un film în timpul liber. Când era la facultate, era cinefil. Văzuse filme, de la franțuzești la chinezești și de la comedie la horror, și discuta despre ele cu prietenii lui. Și mai visase să devină regizor, așadar făcuse câteva scurtmetraje. Dar acest vis se diminuase treptat, și el devenise un salariat obișnuit. Totuși, continua obiceiul să vadă filme în timpul liber.
Filmul pe care-l vedea azi era unul care a devenit de actualitate la Festivalul Internațional de Film de la Cannes. Știind nimic mai mult decât asta, a decis să vadă acest film. Aștepta să se umple spațiul cu beznă, așezat pe un scaun pufos. Aceste momente erau liniștite, dar excepțional de încântătoare. Apoi a început filmul. Protagonistul filmului era un om de vârstă mijlocie a cărui fiică avea în plan să intre la facultate dar era în pericol, amenințată de niște huligani. Așadar, pentru succesul ei, protagonistul a încercat să utilizeze orice mijloace, chiar lucruri viclene ca șpaga. Acest film descria acțiunile tatălui cu un realism rece. Deși se părea că nu era loc pentru condoleanțe, Kenji aproape că plângea când vedea tatăl care a sacrificat toate pentru fiica lui. Dacă Kotori ar fi în astfel de pericol, ar sacrifica toate ca el. Dar acum nu putea să se întâlnească cu Kotori. Kenji se simțea mizerabil.
În timp ce inima lui era zdruncinată, rămânea un mister pentru el. Ce limbă vorbeau personajele? S-a gândit că cuvintele erau similare cu italiana sau spaniola. Dar, mai degrabă, suna ca rusa. Această limbă reverbera ca și cum câteva pietre mici s-ar rostogoli. Limba, pe care n-o mai auzise niciodată, era ciudată și atrăgătoare pentru Kenji.
Căutând informații despre film acasă, a aflat că este românesc. Deși auzise despre numele ăsta de țară, nu știa exact ce era România. Totuși, și-a amintit de numele Ceaușescu. Când era copil, văzuse execuția lui cu părinții la televizor. Dar nu știa nimic altceva decât asta.
Kenji a căutat pe Google.
„România este o țară din estul Europei și Peninsula Balcanică. Vinul bogat și terifiantul Dracula sunt faimoase. Este o membră UE, dar este una dintre cele mai sărace țari membre…”
Și a căutat informații despre limba României.
„Limba oficială este româna. Aparține limbilor romanice precum italiana și franceza. Această limbă este rară într-o oarecare măsură deoarece, influențată de către țările vecine ca Bulgaria, limba devine slavică într-o oarecare măsură…”
Kenji a citit despre cuvintele importante în română.
Ohayou: Bună dimineața
Kon’nichiwa: Bună ziua
Konbanwa: Bună seara
Arigatou: Mulțumesc
Watashi no namae wa～: Mă numesc～
Yoroshiku onegaishimasu: Îmi pare bine de cunoștință
Atunci, a încercat să pronunțe aceste cuvinte cu katakana (カタカナ, una dintre semne din scrierea japoneză, folosită mai ales la transcrierea cuvintelor din limbi străine).
Buna dimineatsua, buna ziwa, buna seara, murutsumesucu, ma numesucu, umi pare bine de cunoshutintsua…
Cuvintele pe care nu le auzise niciodată erau încântătoare pentru sufletul lui Kenji.
Într-o zi, a venit un nou angajat la compania sa. Surprinzător, acesta era străin.
― Kon’nichi wa. Watashi no namae wa Doragoshu Oruteanu desu. Douzo yoroshiku onegaishimasu!
(“こんにちわ。私の名前はドラゴシュ・オルテアヌです。どうぞ宜しくお願いします！”, „Bună ziua. Mă numesc Dragoș Olteanu. Îmi pare bine de cunoștință!”)
Și mai surprinzător, japoneza lui era foarte fluentă. Deși pronunția era un pic ciudată, restul era perfect. Colegilor le-a plăcut introducerea lui personală cu umor și atmosferă distractivă. Se părea că el le-a câștigat imediat încrederea. Și Kenji era printre ei. Dar nu era doar deoarece auto-prezentarea lui Dragoș era minunată. El zisese că era din România. În acel moment, ceea ce a apărut în capul lui Kenji erau cuvintele „bună ziua”. Era surprins complet de o asemenea coincidență.
Colegii îl plăceau pe Dragoș, deoarece el nu era numai priceput la japoneza, dar personalitatea lui era atractivă. Vorbea tot timpul cu câte cineva, așadar Kenji nu prea găsi momentul să vorbească cu el. Totuși, din întâmplare aveau același drum de întoarcere acasă și a încercat să vorbească cu el.
― Hei, mm… ești Dragoș-kun, nu-i așa?
― Da, eu sunt. Dar spune-mi Dragoș.
El avea un zâmbet luminos.
― Am înțeles. Apoi, Dragoș…
Din cauza nervozității, Kenji s-a scărpinat în fund. Ciupindu-și carnea, a prins curaj.
― Ma numesucu Kenji Maioka. Umi pare bine de… ah, am uitat…
Uitându-se la Dragoș, a observat că fața lui era plină de surpriză. Îl făcea să se gândească la un porumbel uimit în fața unei bazooka.
― Poți să vorbești limba română?
― Nu, nu nu. Eu știu foarte puțin. Da, puțin. Hm, acum e noapte așadar… bună seara?
― Da, e corect. Oau, sunt surprins. E prima dată când m-am întâlnit cu un japonez care poate să vorbească româna.
Zâmbetul lui era atât de luminos, ca un chihlimbar, încât chiar Kenji se bucura.
Astfel, relația lui Kenji cu Dragoș a devenit mai profundă și a devenit mentorul lui. El l-a adus la o companie-client, și l-a introdus oamenilor companiei. Cu japoneza fluentă și personalitatea veselă, Dragoș le-a câștigat inima într-o clipă. Și avea abilitatea de a vorbi și de a construi conversația foarte bine, folosind faptul că era străin. S-a gândit că, dacă era foarte bun chiar în Japonia, Dragoș era excepțional în România.
Kenji dorea să știe mai multe despre el, așadar, într-o după-amiază, a mers la o cafea cu el.
― Cum e munca?
― Mă gândesc că e bine. Toată lumea e blândă și sunt sigur că am făcut bine.
― Bine. Continuă!
După câteva vorbe de conveniență, l-a întrebat de ce a venit în Japonia.
― M-am născut într-un oraș mic din Transilvania. Există o natură bogată, mai ales atmosfera pădurii e minunată. Am petrecut copilăria acolo. Deși era distractiv, părinții mei erau îngrijorați pentru viața mea. Satul era foarte nevoiaș. Atunci, au zis „Nu există un viitor aici. Mergi la București și găsește o posibilitate”. Așa cum au spus, am mers la facultate în București. Dar… viața în acest oraș era dură pentru mine. Nu e ușor s-o spun, dar orașul era sufocant și plin de singurătate. Atunci, am făcut depresie și-am devenit aproape un hikikomori (ひきこもり, o persoane care evită contactul social). Când mă gândeam la părinți, continuam să plâng cu regret. Dar ceea ce mi-a dat speranță în acele momente a fost anime. Când am văzut lumea fantastică a anime-ului, mi-am putut uita disperarea. Și m-am gândit că o să fie minunat dacă locuiesc în o țară unde s-au născut aceste anime-uri. Atunci, am studiat japoneza cu disperare. și… ei bine, după diverse lucruri, acum locuiesc în Japonia, pe bune.
― Minunat, Dragoș. Minunat, într-adevăr.
― Nu, nu sunt minunat.
― Se pare că ești japonez complet fiindcă acționezi cu umilință.
― Haha, așa e?
Râzând, Dragoș și-a zgâriat capul.
Această zi era unul din rarele momente când putea să se întâlnească cu Kotori. După ce s-au întâlnit la Shibuya, au mers la 109 (unul dintre cele mai faimoase magazine universale în Tokyo, mai ales pentru fetele teenager). Ea a zis că vrea să cumpere multe haine, așadar Kenji i-a cumpărat ce a vrut. Dar zâmbetul ei luminos ca o cometă era primul și ultimul cadou pentru el. După asta, au mers să mânce o înghețată la Baskin Robbins care-i plăcea lui Kotori. Când mânca dulciuri, Kotori era drăguță în mod special.
După ce au făcut ceea ce vrea Kotori, era momentul să facă și ceea ce Kenji vrea. Acasă, el i-a arătat un pachet de DVD.
― Filmul pe care noi vedem azi e unul de Valerio Zurlini!
― Hm…
Kotori nu era interesată ca de obicei. Deși Kenji știa că nu-i plăceau filmele de artă precum cele regizate de Godard și Fellini, îi punea filme de fiecare dată când s-a întâlnit, fiindcă voia ca lui Kotori să-i placă filmele prin orice mijloace.
― Nu ai un film pe care-l pot vedea mâncând un popcorn.
Ea zicea asta mereu. Îi plăceau filmele de la Marvel sau cu Dwayne „The Rock” Johnson. A auzit că mereu se uita la astfel de filme cu iubitul ei. Kenji nu dorea ca Kotori să fie răpită de către blockbuster-urile goale.
Și a început un film. Povestea sa era despre dragostea tristă dintre un tânăr și o femeie vârstnică. Lui Kenji îi plăcea acest film italian atât de mult încât îl vedea de mai multe ori într-un an.
― Acest regizor, Valerio Zurlini e cel mai subestimat regizor în Italia. Această eră, adică anii ’50-60, aparținea Neorealismului, când erau apreciate filmele care reflectau realitatea cu strictețe intensă. Așa că Zurlini, care regizase melodrame populare, nu era bine cotat. În plus, se spune că personalitatea lui era atât de dificilă încât s-a luptat cu producătorii de mai multe ori. Până la urmă, a putut face doar 9 filme înainte de moartea lui. Dar toate filmele lui sunt capodopere. Mai ales „Le soldatesse”, ”Deșertul tătarilor” și acest film ”Fata cu valiza”… Personal, îmi place acest film cel mai mult, pentru că…
Cu toate că Kenji a încercat să vorbească, a observat că Kotori adormise. Simțindu-se un pic dezamăgit, Kenji a pus o pătură pe ea. Și continuă să se uite la film. În imaginea monocromă, s-a țesut o dragoste stângace, dar frumoasă între un băiat adolescent și o femeie pierdută. În fiecare dată când l-a văzut, rămânea fără cuvinte din cauza purității sale. Și a venit secvența care-i plăcea cel mai mult. În presentimentul separării decisive, cuplul s-a sărutat pe plajă. Lui Kenji îi plăcea lumina palidă în această secvență.
Voia ca Kotori să vadă asta, așadar a încercat să o trezească.
― Hei, această secvență e minunată!
Dar a apărut nemulțumirea pe fața ei, lingându-și buza. Și-a verificat smartphone-ul, atunci fața ei a devenit luminoasă.
― Hiroki vrea să se întâlnească cu mine. Așa că mă întorc.
Hiroki era iubitul lui Kotori. Kenji era iritat deoarece se părea că era obscen de fericită. Dar a plecat de la Kenji și acesta a devenit însingurat. Totuși, continuă să vizioneze filmul și plânse ca de obicei.
Kenji a mers la Jimbouchou să mănânce mâncare românească cu Dragoș. Aici era facultatea unde studiase Kenji, așadar simțea nostalgia pentru peisajele urbane. Și exista un restaurant numit „Nădejde” doar lângă stația Jimbouchou.
― „Nădejde” e în limba română.
― Da, așa e. Înseamnă „kibou”. Și are o nuanță de „shinrai” (信頼, încredere). În plus, există o scriitoare numită Sofia Nădejde. E o femeie atât de magnifică încât a dat numele unui premiu literar.
― Hm…
În restaurant, ceea ce a auzit la început era o muzică veselă. S-a gândit că era muzică populară din România. Reverbera ușoară, luminoasă și încântată, ceea ce făcea așteptarea pentru mâncare mai mare. Dragoș a îmbrățișat o femeie, care părea a fi proprietara, și a vorbit cu ea. Dragoș era pesemne un client obișnuit. Privind în jur, observa români și asiatici, a căror piele era brună. Clienții erau internaționali.
După o conversație lejeră la masă, au sosit mâncarea și vinul. Dragoș a zis cuvintele gratitudinii în română. Mulțumesc era un cuvânt pe care-l știa Kenji.
După noroc, Kenji a început să mănânce ardei gras umplut cu carne. Paprika-ul plin de sos de roșii era cărnos și satisfăcător. Carnea era atât de răcoritoare încât savoarea sa exploda bogat în gura lui. Dacă punea smântână, savoarea devenea mai adâncă din cauza amărăciunii și a bogăției. Simțindu-se așa, bău vin roșu. Dulceața se răspândea în mod tandru la început și, mai târziu, a apărut nota picantă, care era foarte elegantă. Gustul său era diferit de un vin francez sau spaniol.
Și a încercat să mănânce mititei cu salata de cartofi și murături. Culoarea lor era ca sângele, densă și sălbatică. Punându-l în gură, a izbucnit gustul puternic ca o lovitură tare. Gustul sărat i-a atacat limba în mod ascuțit.
― Acești mititei sunt foarte denși și delicioși.
― Așa e? Bine! Dar acest gust e rafinat. Gustul mititeilor în București e mai dens.
― Pe bune? E foarte interesat.
Conversând, Kenji și Dragoș se bucurau de mâncare. După ce au terminat de vorbit, și-au calmat gustul cu ceai de plante. Kenji a auzit că era socată, dintr-o floare numită soc. Gustul său era blând, și se extindea în corpul lui în tăcere. Brusc privind la televizor, era difuzat un film. Oameni cu haine irizate dansau cu bucurie. Părea distractiv.
― Dragoș, știi acel film?
― Da, desigur. E „De-aș fi Harap-alb” al lui Ion Popescu-Gopo. E un film de fantezie foarte faimos în România.
― Atât de faimos?
― Da. În România comunistă, trei genuri erau populare. Filmele de comedie, istorie și fantezie. Tot copilul român vedea mai ales două filme de fantezie, „De-aș fi Harap-alb” și „Veronica”. Copiii născuți în regimul comunist sau chiar după asta, incluzându-mă pe mine.
― E foarte interesant.
― Îmi place, poate.
A râs Dragoș.
― Îți plac filmele?
― Da. Văd totul. Blockbuster, film de artă…
― Dar îți plac Godard sau Antonioni?
― Da, da. Mai ales, „Pierrot nebunul”, „Sauve qui peut (la vie)” și „Le amiche”, „Împușcătura”.
― Pe bune? Tu ești mișto! Apoi, ești un așa-zis cinefil?
― Haha, nu. N-aș merge așa departe.
Deși a zis asta, Dragoș era atât de familiarizat cu filmele încât Kenji era surprins de amploarea cunoștințelor sale. Conversația era foarte vie, așadar au mers la un bar. Era barul preferat al lui Dragoș care era plin de un întuneric elegant. El a vorbit cu o barmaniță care părea străină. Dar Kenji era surprins când a vorbit românește. S-a gândit că era și ea româncă. Fața lui Dragoș era relaxată, ceea ce-l făcea pe Kenji foarte bucuros.
― Maioka-san, ea se numește Alex, și e familiarizată cu filmele. În plus, dacă-i zici un nume de film, îți face un cocktail.
― Konbanwa, maa, son’na kanji de tsukurimasuyo. (“こんばんわ、まあ、そんな感じで作りますよ”, „Bună seara, ei bine, o să fac așa un cocktail”)
Kenji era surprins că și Alex vorbea japoneza fluent.
― Aa… oare ce zici de „Noaptea americană” al lui François Truffaut?
― E ok…
Cocktail-ul pe care i l-a servit fata era unul în care stele mici străluceau pe albastrul închis foarte frumos. După ce a băut asta, o dulceață bogată explodă în gura lui, pe care Kenji n-o putea descrie doar prin cuvântul dragoste. Bucuros, Kenji a început să vorbească despre film și despre visul său din facultate. Dragoș și Alex îl ascultau fericiți. Era ciudat că vorbea despre lucruri personale cu doi români. În același timp, s-a gândit că existau mulți români în Japonia și era foarte bucuros de asta.
Kenji dorea să se împrietenească cu adevărat cu Dragoș, așadar a cumpărat un manual de română de la o librărie. În drum spre casă, inima lui sălta de bucurie.
Dar a observat în curând că limba română nu era ușoară. Ceea ce-l chinuia la început era substantivul. A înțeles forma masculină și feminină într-un fel deoarece învățase limba spaniolă la facultate. Dar era greu că exista și forma neutră. „Câine” era masculin, „floare” era feminin și „tren” era neutru. Kenji, un începător, nu înțelegea dacă exista o regularitate aici. În plus, modul de a adăuga articolul nehotărât și a face forma plurală era diferit din cauza asta. S-a gândit că era un obstacol.
Dar un și mai mare obstacol era articolul hotărât. Nu putea înțelege complet că articolul hotărât era adăugat la sfârșitul unui substantiv. „Câine” devenea „câinele”, „floare” devenea „floarea” și „tren” devenea „trenul”. Acesta lucru era foarte dificil pentru Kenji. Era mult mai greu decât „the” în engleza, și era aproape imposibil să înțeleagă conceptul de articol hotărât deoarece nu există articol în japoneză în primul rând. Kenji s-a gândit că româna era mai dificilă decât limbile pe care le studiase până acum. Dar, în același timp, a apărut o bucurie în sufletul lui ca și când era față în față cu un zid înalt. Gândindu-se la asta, Kenji recita propozițiile românești :
Aa, Akira! Bine ai venito!
Buna ziwa, Maria.
Utsui purezinto Irina.
Uncuntato de cunoshutintsua.
Acolo, lunga birouru de inforumatsuii sunto tata shi mama.
Ma numesucu Yamamoto Akira. Sunto din Japonia.
Bine atsui venito un Romunia!
Murutsumesucu pentoru untumpinare.
Invitându-l pe Dragoș acasă, Kenji a decis să vadă un film împreună. Dragoș se uita la colecția lui de DVD cu surprindere. Privind pachetele de DVD’uri, a ales un film numit „Fără acoperiș și fără lege” al lui Agnès Varda.
― Am văzut multe filme de Varda, dar nu l-am văzut pe ăsta.
― Atunci ai noroc. E o capodoperă, pe bune.
Bând un vin românesc adus de Dragoș, au început să vadă filmul. O fată singură cu fața morocănoasă continua să se plimbe într-o sălbăticie franceză. Deși s-a întâlnit cu mulți oameni, nimeni n-a salvat-o de la singurătate. Totuși, fata continua să se plimbe și… povestea sa dincolo de ajutor a făcut inima lui Kenji să tremure adânc. Dar a crezut că, în același timp, exista o frumusețe uluitoare în acest film. Privind la Dragoș, a observat că vărsa lacrimi. A șters picăturile și a suspinat. Se pare că era destul de mișcat.
― E un film foarte trist, a zis Dragoș cu ochii roșii, după vizionare.
― Mă bucur că ți-a plăcut.
― Ce o să vedem apoi? Alt film al lui Agnès Varda? Sau un film B?
― Să vedem un film B. Și să cumpărăm ceva la un supermarket.
Au mers la supermarket-ul numit Y’smart, și au cumpărat o cantitate mare de gustări precum Coca-Cola și chipsuri. În timp ce se plimbau pe drum noaptea în tăcere, Dragoș a început să cânte. Ritmul său era vesel, reverberând ca o lumină în beznă. Deși n-a înțeles româna, inima lui Kenji a tresărit.
― Hei, cineva ar putea să spună că e zgomotos, a zis Kenji cu un râs.
― Haha, scuză-mă.
― Ce muzică e asta? Un cântec faimos în România?
― E un cântec numit „Cântecul primaverii” din filmul „Veronica”. Probabil toți copiii din România îl știu.
― Interesant. Vreau să-l văd data viitoare.
― Bine. Să-l vedem!
― Să stai lângă mine să-mi explici, pentru că nu înțeleg româna.
― Haha, am înțeles.
După ce se întoarseră acasă, au decis să vadă un film C despre un rechin. Mâncând oameni, rechinul cu trei capete distrugea Los Angeles. Dragoș a râs în hohote deoarece filmul era destul de nasol. Și au apărut al doilea și al treilea rechin, distrugând orașele în toată lumea. Unul dintre orașe era Tokyo, și rechinul a distrus Tokyo Tower destul de greu.
― Apoi, noi suntem morți!
― Așa e. Dar, într-un astfel de film, nu apare Bucureștiul. Îmi pare rău un pic.
― Păi, Tokyo e faimos, așa că…
Chiar după ce au văzut filmul, continuau să bea Coca-Cola.
― Dragoș, unde ai fost în Japonia?
― În Japonia? Au, Tokyo, Kyoto, Fukuoka și Niigata.
― Și unde vrei să mergi?
― Hmmm… vreau să merg la Hakone.
― Pe bune? De ce?
― Am văzut Hakone pe televizor. Natura era bogată și mâncarea pare delicioasă, așa că vreau să merg.
― Atunci să mergem!
Zicând asta, Kenji a dat Coca-Cola pe gât.
În drum spre casă, Kenji a zărit-o întâmplător pe Ikuko, fosta soție. Cu o rochiță diafană, văzută doar din spate, era frumoasă. Ea a dispărut în tăcere în mulțime, și Kenji a urmat-o neintenționat. În timp ce mergea prin oraș, locurile sale deveneau foarte sofisticate, ceea ce-l făcea să se gândească că era deplasat. Totuși, cum Ikuko se plimba încet, Kenji a urmat-o cu disperare.
Și ea a ajuns la o clădire care părea a fi un restaurant. Ikuko stătea la intrarea sa, așteptând pe cineva. Kenji se holba la ea. Ikuko se frământa aparent neliniștită. Și-a atins fața de multe ori. Kenji știa, doar era fosta lui soție, că această acțiune era obiceiul ei când era nervoasă.
Apoi, Ikuko a început să facă cuiva cu mâna. Uitându-se la direcția unde ea privea, a văzut un om fluturându-și mâna și el. Se pare că era de aceeași generație cu Kenji, dar costumul lui era rafinat ca și părul lui. Iradia o aură generoasă din tot corpul. Era ca un James Bond în stil japonez. Deși Kenji a sperat că nu era omul pe care îl aștepta Ikuko, el era. Imediat ce s-au întâlnit, Ikuko l-a sărutat. Kenji simți un impact ca și cum un topor i-ar fi lovit creierul, ceea ce era destul de nasol. S-a gândit din instinct că omul era iubitul lui Ikuko.
Kenji nu voia să vadă deloc ce mai urma, așa că a alergat departe. Singurul lui contact cu o femeie fusese felația dată de către deriheru jō. Dar Ikuko, după divorț și-a făcut un iubit. S-a gândit că el era o persoană mizerabilă. Și a ajuns la un konbini. Din impuls, Kenji a cumpărat chuuhai de struguri, și a început să-l bea afară. A apărut căldura în stomacul lui. Simțea că stomacul mare i se umflase mai mult decât de obicei. După ce l-a lovit violent, a băut chuuhai din nou. Simțindu-și creierul devenind umed și moale, a observat că o picătură călduță se strecura pe obrazul lui. Și a intrat în gura. Picătura era sărată, diferită de chuuhai. Atunci, a remarcat că el însuși plângea. Îl dureau ochii din cauza peisajului plin de neoane colorate.
După ce a mai plâns în fața konbini-ului, brusc, Kenji a dat un telefon.
― Dragoș, să mergem la Hakone în weekend?
În weekend, s-au dus la Hakone, închiriind o mașină. În mașină, au vorbit despre câteva lucruri. Se plângeau despre munca lor, apoi au povestit despre distracție și dificultatea de a trăi în Japonia, despre un restaurant delicios la care a mers Kenji recent, după care a dat drumul la radio unde muzica unei trupe tinere de rock a început să se audă.
― E bine. Îmi place acest cântec.
― Hm. Fiicei mele îi place asta.
― Fiica ta se numește Kotori-san, nu-i așa?
― Da, ai dreptate.
― Originea numelui său vine dintr-un cuvânt, kotori (小鳥), care înseamnă „o pasăre mică”?
― Da. Soția mea a zis că vrea să-i dea un nume drăguț și i-a plăcut idea de pasăre, așa a apărut acest nume. Cât despre kanji-ul său, am căutat unul frumos și i-am dat aceste două semne (în “琴梨”, “琴” înseamnă „o harpă japoneză” și “梨” înseamnă „o pară”).
― Hmhm, e bine.
― Apropo, ce înseamnă „Dragoș”?
― Acest cuvânt este din limba slavă și există un cuvânt „drag”, care înseamnă „itoshii” (“drăguț”) sau „saiaino” („preaiubit”).
― Numele tău e foarte frumos. Dar, Kotori e mai frumoasă!
― Haha, ei bine, am înțeles.
După aceea, ei au început să vorbească despre limba română.
― Hei Dragoș, de ce sunt neregulate multe verbe pe care le folosesc în viața cotidiană? De exemplu, a mânca, a bea, a vedea etc….
― Hm, nu întreba un nativ despre gramatică. Nu poate să răspundă, inclusiv eu. Maioka-san, poți să explici de ce verbul japonez „suru” (“する”) se schimbă atât de complicat?
― Hmmmm, nu, nu pot.
― Nu-i așa?, a râs Dragoș cu distracție.
― Ca să le înveți, trebuie să zici cu gura ta. Să vorbim! Dragoș a ciocănit capul lui Kenji.
― Mănânc, mănânci, mănâncă, mâncăm, mâncați, mănâncă.
― Ah… manuncu, manunci, manunca, muncamu, muncatsui, manunca.
― Beau, bei, bea, bem, beți, beau.
― Beau, bei, bea, bemu, betsui, beau.
― Văd, vezi, vede, vedem, vedeți, văd.
― Vad, vezi, vede, vedemu, vedetsui, vad
Ei le-au recitat ca o vrajă. Kenji se simțea ca și cum ar cânta un cântec pentru copii la grădiniță. Privindu-l pe Dragoș, a observat că avea un zâmbet inocent. Și Kenji a zâmbit.
Ei au mers la Hakone Yasuragi no Mori (箱根やすらぎの森, „o pădure pașnică în Hakone”). Și-a amintit de spusele lui Dragoș, „m-am jucat de multe ori în pădurea natală”, așadar l-a adus aici. Intrând în pădure, au auzit ciripitul păsărelelor care le mângâia urechile. Kenji a respirat adânc. Aerul aici era mult mai proaspăt decât în Tokyo. Simțea că trupul lui se curăța.
Urmând umbrele copacilor, intrau în adâncimea pădurii. În timp ce misterul verde devenea mai viu, lumea strălucea mai frumos. Kenji și-a ridicat mâna la lumina soarelui care apărea între frunze. Ca un cântec vechi, s-a gândit că putea vedea sângele în palma lui. Dragoș se apropie de Kenji, și a ridicat mâna ca el. Brusc, se simțea un miros bogat de sol. Nu știa dacă era al pădurii sau al lui Dragoș.
― Dragoș, îți place această pădure?
― Da, da, e bine.
― Există o pădure ca asta în orașul tău natal?
― Pădurea din orașul meu e… mai înfricoșătoare, mai sumbră…
― Hm.
― În pădurea aceea se ascunde ceva sinistru, ceva misterios ca Dumnezeu. Greu de explicat…
― Te-ai jucat într-o astfel de pădure?
― Da, ai dreptate. Eram neînfricat când eram copil, a râs Dragoș oarecum rușinat.
― Nu m-am întâlnit cu ceva sinistru, ci cu un alt lucru. Odată m-am jucat cu prietenii în pădurea neagră. Separat de prieteni, mă plimbam singur în pădure. Apoi, a apărut un urs. Nu copil, adult. Desigur că nu m-am putut mișca. Dar nici ursul n-a mișcat. Și eu și ursul ne priveam reciproc. Ne priveam în tăcere, fără niciun zgomot. Acest timp era ca eternitatea, și prevestea de moarte. Dar, ursul a plecat încet. Apoi, am alergat, continuam să alerg, până am ajuns la satul natal. Întorcându-mă acasă, mi-am îmbrățișat mama. Și în acest timp, am observat că m-am pișat în pantaloni.
Kenji a râs din cauza cuvintelor lui Dragoș.
La sfârșit, ei au ajuns la un lac. Exista apă de smarald și, dincolo de asta, un munte plin de ceață a cărei atmosferă era divină. Kenji s-a așezat pe plajă, uitându-se la munte. Dragoș s-a așezat lângă el. Fără niciun cuvânt, lumea devenea plină de timp liniștit, care era foarte confortabil pentru Kenji.
Ajungând la un han numit Haganohara și odihnindu-se în cameră, ei au decis apoi să mănânce cina. Pești proaspeți, recoltați în golful Sagami, și Suruga, carne de vacă și porc care au crescut în prefectura Kanagawa, legume din natura bogată a lui Sengokuhara… Washoku folosea multe alimente locale. La încept, Kenji a mâncat sashimi de scoică. Gustul delicat l-a făcut să-și închidă ochii. Dragoș mânca iseebi (伊勢えび, o langustă japoneză) copt, și Kenji s-a bucurat pentru că Dragoș și-a închis ochii ca el. Apoi, Kenji a mâncat o friptură. Savoarea luxoasă se răspândea în tot corpul lui.
― Dragoș, ce zici de washoku?
― E mișto. N-am mâncat o astfel de mâncare delicioasă niciodată.
― Mâncarea românească e bună, dar washoku e și mai bine, nu-i așa?
― Nu o să mă plictisesc chiar dacă mănânc washoku în fiecare zi!
Apoi au mers la onsen. Rotenburo (露天風呂, o baie în aer liber) strălucea frumos îmbrățișată de cerul purpuriu. Kenji a mângâiat suprafața apei cu mâna dreaptă la început. Un pic cald, dar confortabil în același timp. El și Dragoș au intrat în baie simultan. Dragoș a gemut din cauza plăcerii, care l-a făcut pe Kenji să râdă.
― Și onsen e mișto.
Kenji privea la muntele verde-închis din fața lui. Inima lui tremura din cauza muntelui care se înălța magnific. Era un peisaj minunat pe care Kenji nu îl mai văzuse de mult timp. Atunci, Dragoș a zis ceva în română, dar Kenji n-a înțeles nimic de data asta.
― Ce ai zis acum?
― Un cuvânt care înseamnă “kakkeenaa…”(カッケエなあ, „mișto”).
― Hm.
Kenji s-a spălat fața cu apă fierbinte.
― Hei, Dragoș, îmi poți spune despre româna ciudată?
― Româna ciudată? Cât de ciudată?
― Păi, argou sau ceva.
― Am înțeles, hm. Am înțeles.
Dragoș și-a zgâriat nasul.
― Să începem de la cel mai de bază lucru, „futu-i!”
― Ce înseamnă?
― Înseamnă „fuck you!” Poți folosi asta când ești abuzat de către cineva în timp ce conduci o mașină.
― Bine!
― Mă gândesc că “ceapa mă-tii” e un argou unic pentru română.
― Înseamnă și „fuck you!”?
― Similar. E ca „chikusyou!” (“畜生！”) Dar înseamnă literar „Omae no kaachan no tamanegi!” (“お前の母ちゃんの玉ねぎ！”)
― Românii urăsc ceapa?
― Nu. De fapt, dimpotrivă. Noi folosim asta în fiecare mâncare. Mai frecvent decât japonezii, absolut.
― Japonezii spun la un om nesofisticat „cartofi”. Și despre un picior gros, mai ales al femeii, „un picior ca o ridiche japoneză”.
― E interesant. Alt argou pe care-l poți folosi… „căcăcios”?
― Ce este? Sună caraghios.
― Acesta înseamnă „kusottare no”. „Căcăcios mic ce ești” înseamnă ”Temee, kono komagire kusottare yarou ga!”
― Hahah, se pare că le pot folosi frecvent la o călătorie în România!
― Așa e!
În timp ce au vorbit, soarele a apus și lumea s-a întunecat.
Întorcându-se în cameră, ei au început să bea sake pe balconul său. Un vânt din pădure le mângâia yukata-ul (浴衣, kimono pentru sezonul de vară). La început au vorbit despre lucruri neînsemnate dar, scunfundându-se în beție, Kenji a devenit sentimental. A apărut singurătatea aceea dincolo de orice ajutor în sufletul lui. Și a început să vorbească despre el însuși; a divorțat de soția lui cu trei ani în urmă, Ikuko avea un iubit chipeș deja, putea să se întâlnească cu fiica lui doar de câteva ori într-un an, și deși o iubea cel mai mult în lume, simțea deznădejde că toate aceste lucruri îl vor lăsa în urmă, se gândea că nu o să fie salvat niciodată… vorbind despre asta, Kenji a început să plângă.
― Știu că e vina mea, pentru că nu mi-a păsat de familia mea niciodată. Dar nu pot arunca o speranță că aș putea să refac toate din nou.
Kenji nu s-a oprit din plâns.
― Ce este viața mea?
Mucusul nazal intra în gura lui și era destul de sărat.
― Maioka-san…
Vocea lui Dragoș i-a mângâiat urechile. El a început să îl mângâie pe spate, până când Kenji a terminat de plâns. Dragoș continua să atingă spatele lui, și Kenji se bucura de bunătatea aceasta.
Când a terminat de plâns, se simțea rușinat pentru el însuși.
― Ți-am arătat lucrurile cele mai jalnice, Dragoș. Scuză-mă.
― Nu jalnice, nu. Toată lumea are grijile sale.
― Haha, mulțumesc. Atunci, fața lui Dragoș a devenit serioasă.
― Kenji-san, am ceva de spus. Cuvântul lui puternic l-a făcut să-și îndrepte privirea în sus.
― Ah, da. Te aud.
După ce tăcu pentru o vreme, a zis Dragoș.
― Sunt gay. Adică, eu iubesc bărbații.
Kenji era un pic surprins de confesiunea lui.
― Am zis că eram în depresie când eram la facultate. Asta e pentru că sunt gay. Am un iubit numit Ovidiu. E mai bătrân decât mine, și are un nas rotund și drăguț. Ne-am îndrăgostit și ne-am iubit. Dar România e o țară conservatoare și nu e generoasă cu homosexualii. Așa că noi am trebuit să ne ascundem dragostea. Într-o zi, după ce ne-am distrat într-un bar la București, ne-am întors acasă. Am fost beat și neglijent. I-am cerut să mă sărute, care l-a enervat un pic. Dar a fost blând și m-a sărutat la sfârșit. Apoi, au apărut nenorociții. Uitându-se la noi, ne-au lovit și ne-au atacat. Nu vreau să-mi amintesc și nici să vorbesc despre asta. Din cauza asta, relația între mine și Ovidiu era distrusă complet. Ovidiu a dispărut din București. Cu corpul și sufletul rănite, am devenit singur și am căzut în depresie.
Dragoș se scufundă în tăcere pentru un moment.
― În deznădejdea adâncă, ceea ce m-a salvat erau anime și manga japoneze. M-am gândit că în această lume unde au apărut aceste personaje atractive există un loc unde pot locui. Eu am studiat japoneza cu disperare, sperând să trăiesc undeva aici. Și am călcat pe pământul Japoniei și m-am întâlnit cu tine, Kenji-san. Întâlnirea cu tine este o comoară pentru mine. Mulțumesc foarte mult.
Dragoș a făcut o plecăciune.
Surprins, Kenji medita la cuvintele lui. Și se gândea ce ar trebui să facă acum. Imediat, au apărut câteva cuvinte, dar a înțeles că acestea ar fi jignitoare pentru Dragoș.
Kenji a respirat adânc. Și Kenji a zis în pace.
― Mulțumesc că mi-ai spus lucrurile acestea importate, mulțumesc foarte mult.
Kenji l-a îmbrățișat pe Dragoș în mod blând. Atunci, ca și cum un baraj s-ar fi rupt, Dragoș a început să plângă tare. În același timp, a îmbrățișat corpul lui Kenji foarte puternic.
― Heihei, prea puternic. Este o îmbrățișare în stil românesc?
Kenji a râs.
― Să bem până la dimineață azi. Să vorbim despre ceea ce vrem să vorbim.
― Da, Da.
Zâmbetul lui Dragoș era plin de lacrimi și muci.
După ce au mers în diverse locuri, Kenji și Kotori au mers la McDonald’s. Pentru o vreme, continuau să mănânce un hamburger și cartofi prăjiți fără cuvinte. Dar Kenji a zis brusc.
― Acum, eu studiez limba română.
― Limba română?
― Știi, despre România.
― Am auzit pentru prima odată acum, mă gândesc.
― Da, așa e. Așa e.
Kenji a mâncat cartofi.
― Nu știi poate, dar există o țară numită România în lume, și există o limbă numită româna. Atunci, eu studiez limba română. Ca să-l înțeleg pe prietenul meu mai bine.
― Hm.
Kotori a băut o cafea.
― Știu că e pe neașteptate, dar poți asculta prezentarea mea personală în română?
― Păi, e bine.
La cuvintele ei, Kenji și-a înghițit saliva.
― Ma numesucu Kenji Maioka. Sunto patoruzeti shi syase de burusuta, Sunto din purefekutura Kagawa, Japonia. Pasiunea mea e sa sutudiezu rimuba romuna. Purieten meu e romun. Asha ka bureau sa borubesucu un rimuba rui. Romuna e foarute difitiru e diferito de japoneza conpureto. Daru e disutorakutibu sa sutudiezu romuna. Untoru o zi, superu ca poto sa vorubesuku cu romuni pesute toto un lume.
După ce a zis tot, Kenji a suspinat adânc. Era neliniștit pentru că Kotori ar trebui să se simtă ciudat că el a vorbit limba română brusc. Dar Kotori bătea din palme în public.
― E mișto, tată. Eu studiez limba germană, dar nu pot vorbi ca tine. Păi, nu știu ceea ce vorbești, totuși.
Kenji s-a bucurat de cuvintele ei.
― Tată, arăți foarte fericit acum.
― Așa e? Mulțumesc.
Kenji a avut un zâmbet larg.