poeme de Grace Nichols

(egoRainbow)

traducere & prezentare: Monica Manolachi

Grace Nichols este cea mai cunoscută poetă contemporană britanică originară din Caraibe. S-a născut într-un sat din Guyana în anul 1950. Înainte de a emigra în Marea Britanie, împreună cu soțul său, poetul John Agard, a lucrat ca profesoară și jurnalistă în țara natală. Versurile sale evocă ritmuri, teme și simboluri specifice culturii caraibe, cu influențe din folclorul guyanez, amerindian și african, dar și din cultura europeană, ale cărei valori sunt puse sistematic sub semnul întrebării. În aproape toate colecțiile de poezie semnate de Grace Nichols se pot identifica diverse aspecte cheie ale feminității caraibe: apropierea de mediul natural, înclinația spre muzicalitate și oralitate, diversitatea culturală, spiritul deschis, sacralitatea devenirii în ciuda traumei culturale din perioada colonială etc. Versurile de mai jos sunt extrase și traduse din volumul Picasso, I want my face back din 2009.

 

Femeie în lacrimi

(Dora Maar)

Pablo Picasso (1937)

 

1

Se spune că în loc de pensulă

folosea cuțitul ca să mă picteze.

O geometrie barbară.

Dar eu spun, priviți din nou:

mai aproape de durere de atât

nici nu se poate.

 

Verdele mă știe,

nu verdele din foaie verde,

ci verdele oribil de cangrenă.

Galbenul mă știe,

nu galbenul soarelui, plin de viață,

ci nuanțele bolnăvicioase

din putrefacția războaielor.

Albastrul mă știe,

dar nu albastrul infinit al cerului, al mării,

ci culoarea suferinței

din cântecele de inimă albastră.

 

Maica Domnului îndurerată,

m-a ajuns mâhnirea!

Pe sub echilibrul pălăriei roșii

aud, ca de la mare

distanță,

propriul meu țipăt înăbușit.

 

2

Până și pălăria mă sfidează

râzând

din căptușeala chinului.

 

Gura mea distorsionată

și scrâșnetul dinților,

degetele grăsuțe și stângace,

de parcă încă ar purta

acele mănuși –

pătate de sânge, pe care le păstrezi.

 

Ce s-a întâmplat

cu pupilele

ochilor mei, Picasso?

 

De ce merit eu

o asemenea diformitate?

 

Ce sunt acum

dacă nu o corcitură

între un clovn și un vas

de lut spart?

 

3

Dar sunt faimoasă.

Lumea mă recunoaște,

în ciuda fracturilor.

 

Nu sunt chiar Mona Lisa

(ce mult aș vrea să-i șterg

de pe chip aroganța aia

atât de captivantă).

 

Oare ea nu știe că arta, marea artă,

nu e neapărat o pictură în ulei?

 

Sunt un magnet,

nu lipsit de frumusețe.

 

Sunt emblematică

pentru suferința secolului XX.

 

Sunt un simbol

de posibile compoziții.

 

Lacrimile mele sunt lacrimi de fericire,

diamante mari de-a dura pe obraz.

 

4

Minciunile ascund transformări,

iar a mea a fost desăvârșită:

de la leoaică la zeiță,

de la zeiță la preș,

de la coarbă, vulturoaică, lebădă

la rață proastă,

agitându-mă toată ziua

în caz că apare el.

În caz că vrea el să stau nemișcată.

Pe când înainte de el,

aș fi zbughit-o ca o pisică

în timp ce lumea zicea

rânjind cu îngăduință:

ia, uite-o pe Dora Maar

cu aparatul de fotografiat la gât,

ca un medalion aproape de inimă.

 

5

Tot ce atinge el

cu mâinile lui de rege Midas

se transformă, desigur, într-o avere.

 

Cu o natură moartă îți iei o casă.

O șa de bicicletă

și un ghidon inversat

se transformă într-un cap de taur.

O vază azvârlită recent,

cu gâtul subțire și spart

devine o pasăre speriată de viață.

 

Ori de câte ori chipul meu se crapă,

el dă fuga să adune cioburile

cu pensula și cu paleta –

păstrează fiecare fragment,

fiecare lacrimă sărată și perlată

pentru un viitor proiect –

 

„Femeile“, îl auzi oftând,

„aceste mașini ale suferinței.“

 

6

Totuși, dacă mi-ar fi spus cineva

că într-o zi mă vor vinde la Sotheby –

pictura aceea cu mine și pisica,

o dată, de două ori, adjudecat –

postura mea regală

cu pălăria aia suprarealistă –

vândută la licitație cu 95 de milioane! –

nici în cele mai năvalnice închipuiri,

nici în adâncul adânc al inimii mele

de dincoace și de dincolo de mormânt

(Van Gogh s-ar întoarce în al lui)

nu l-aș fi crezut.

 

7

Conchistador

al cărnii,

armăsarule,

taurule,

Cortez-ul meu,

invadează-mă acum

cu sperma

culorilor tale,

fie ca perioadele tale

albastre și roz

să se pupe

cu cele roșii ale mele.

Conchistador

al cărnii,

eu sunt

Lumea Nouă,

Malinche,

fata care te ajută

să cucerești.

 

8

Șoapte despre o amantă nouă.

Priviri pe furiș.

Fuselajul spart al lacrimilor

de dincolo de ochelarii mei fumurii.

 

Cum îndrăznesc să le fie milă de mine,

o nemuritoare

din sălile cu picturi?

 

9

Chip drag,

nu te lăsa,

atunci când vin

și se holbează cu nerușinare,

vărsând lacrimi de crocodil,

de parcă nu m-ai fi avertizat

că așa se va sfârși.

 

Chip drag,

nu te lăsa,

așa că vreau să mă aud

spunând, ca și cum

aș arunca la țintă o săgeată obraznică:

„Ce-am avut și ce-am pierdut:

un bărbat cu un ego mare cât casa…“

 

10

Copiii, sunt cei mai nașpa!

Priviri inocente și glasuri puternice:

„Mami, doamna cu pălărie roșie plânge.

E din cauza războiului

sau i-a rupt cineva inima?

Doamna cu pălărie roșie plânge.

Are fața ca un evantai, mami,

dar tot i se văd lacrimile.“

 

Copiii, sunt cei mai nașpa

când ating coarda sensibilă a artei.

 

11

Și totuși laud darurile înfășate

aduse de mămici –

 

Lună de lună

le întind uterul ca pe covorul roșu.

 

Lună de lună

îmi doresc și eu un copil

 

care dispare ca apa după inundație

în pădure.

 

Preferă să rămână pitit între ramuri

în loc să prindă viață.

 

12

Cine sunt acești oameni

cu veșminte și lumânări aprinse

apropriindu-se de mine

șoptindu-și idei?

 

Cei îmbrăcați în alb,

Minotaurul

care mă poartă

prin labirintul saloanelor?

 

Fără firul Ariadnei.

Fără Hansel cu pietricele.

 

O, ce valuri de chitară!

Îi vezi cum dansează?

Jesus, tu ești steaua mea,

mă cațăr pe crengile tale,

să-mi ascund amintirile

de ghimpii acestei terapii.

 

Jesus, crede-mă,

au venit să mă vindece –

rogu-te, nu-i lăsa

să-mi fure –

 

durerea sufletească

și nici micile junghiuri înduioșătoare.

 

13

Pat de trandafiri,

pat de cuie,

pat pe care

am levitat ca un fachir.

 

Pat cu speranțe,

pat cu temeri,

pat care m-a văzut trecând

prin cele mai urâte coșmaruri.

 

Pat de piatră,

pat cu pene,

pat în care, în sfârșit,

am pus lucrurile cap la cap.

 

Patul, camera mea întunecată

și lumina mea –

așa te forțăm,

așa te păcălim.

 

 

19

Pentru prima oară

stau deoparte

și îl apreciez pe bărbat –

 

Iubită muză

după iubită muză,

până și cea mai blândă dintre noi

un fel de matador,

iar el un taur

care te înșfacă,

dansând pentru noi –

Sângele nostru momeală,

o țoală roșie inconștientă,

motiv de tachinare –

 

Străpunse, zonele noastre intime

răsar peste tot,

sânii apar din tavan,

șoldurile cresc în aer,

capetele, încă în lesă,

în lesa părților noastre intime

venerate cu migală –

 

Acum, dacă mă întrebați despre el,

mă surprinde claritatea vocii mele –

„Arta lui Picasso e arta lui Picasso.

Ca Dora Maar nu-i niciuna.“

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.