(egoRainbow)
traducere & prezentare: Monica Manolachi
Grace Nichols este cea mai cunoscută poetă contemporană britanică originară din Caraibe. S-a născut într-un sat din Guyana în anul 1950. Înainte de a emigra în Marea Britanie, împreună cu soțul său, poetul John Agard, a lucrat ca profesoară și jurnalistă în țara natală. Versurile sale evocă ritmuri, teme și simboluri specifice culturii caraibe, cu influențe din folclorul guyanez, amerindian și african, dar și din cultura europeană, ale cărei valori sunt puse sistematic sub semnul întrebării. În aproape toate colecțiile de poezie semnate de Grace Nichols se pot identifica diverse aspecte cheie ale feminității caraibe: apropierea de mediul natural, înclinația spre muzicalitate și oralitate, diversitatea culturală, spiritul deschis, sacralitatea devenirii în ciuda traumei culturale din perioada colonială etc. Versurile de mai jos sunt extrase și traduse din volumul Picasso, I want my face back din 2009.
Femeie în lacrimi
(Dora Maar)
Pablo Picasso (1937)
1
Se spune că în loc de pensulă
folosea cuțitul ca să mă picteze.
O geometrie barbară.
Dar eu spun, priviți din nou:
mai aproape de durere de atât
nici nu se poate.
Verdele mă știe,
nu verdele din foaie verde,
ci verdele oribil de cangrenă.
Galbenul mă știe,
nu galbenul soarelui, plin de viață,
ci nuanțele bolnăvicioase
din putrefacția războaielor.
Albastrul mă știe,
dar nu albastrul infinit al cerului, al mării,
ci culoarea suferinței
din cântecele de inimă albastră.
Maica Domnului îndurerată,
m-a ajuns mâhnirea!
Pe sub echilibrul pălăriei roșii
aud, ca de la mare
distanță,
propriul meu țipăt înăbușit.
2
Până și pălăria mă sfidează
râzând
din căptușeala chinului.
Gura mea distorsionată
și scrâșnetul dinților,
degetele grăsuțe și stângace,
de parcă încă ar purta
acele mănuși –
pătate de sânge, pe care le păstrezi.
Ce s-a întâmplat
cu pupilele
ochilor mei, Picasso?
De ce merit eu
o asemenea diformitate?
Ce sunt acum
dacă nu o corcitură
între un clovn și un vas
de lut spart?
3
Dar sunt faimoasă.
Lumea mă recunoaște,
în ciuda fracturilor.
Nu sunt chiar Mona Lisa
(ce mult aș vrea să-i șterg
de pe chip aroganța aia
atât de captivantă).
Oare ea nu știe că arta, marea artă,
nu e neapărat o pictură în ulei?
Sunt un magnet,
nu lipsit de frumusețe.
Sunt emblematică
pentru suferința secolului XX.
Sunt un simbol
de posibile compoziții.
Lacrimile mele sunt lacrimi de fericire,
diamante mari de-a dura pe obraz.
4
Minciunile ascund transformări,
iar a mea a fost desăvârșită:
de la leoaică la zeiță,
de la zeiță la preș,
de la coarbă, vulturoaică, lebădă
la rață proastă,
agitându-mă toată ziua
în caz că apare el.
În caz că vrea el să stau nemișcată.
Pe când înainte de el,
aș fi zbughit-o ca o pisică
în timp ce lumea zicea
rânjind cu îngăduință:
ia, uite-o pe Dora Maar
cu aparatul de fotografiat la gât,
ca un medalion aproape de inimă.
5
Tot ce atinge el
cu mâinile lui de rege Midas
se transformă, desigur, într-o avere.
Cu o natură moartă îți iei o casă.
O șa de bicicletă
și un ghidon inversat
se transformă într-un cap de taur.
O vază azvârlită recent,
cu gâtul subțire și spart
devine o pasăre speriată de viață.
Ori de câte ori chipul meu se crapă,
el dă fuga să adune cioburile
cu pensula și cu paleta –
păstrează fiecare fragment,
fiecare lacrimă sărată și perlată
pentru un viitor proiect –
„Femeile“, îl auzi oftând,
„aceste mașini ale suferinței.“
6
Totuși, dacă mi-ar fi spus cineva
că într-o zi mă vor vinde la Sotheby –
pictura aceea cu mine și pisica,
o dată, de două ori, adjudecat –
postura mea regală
cu pălăria aia suprarealistă –
vândută la licitație cu 95 de milioane! –
nici în cele mai năvalnice închipuiri,
nici în adâncul adânc al inimii mele
de dincoace și de dincolo de mormânt
(Van Gogh s-ar întoarce în al lui)
nu l-aș fi crezut.
7
Conchistador
al cărnii,
armăsarule,
taurule,
Cortez-ul meu,
invadează-mă acum
cu sperma
culorilor tale,
fie ca perioadele tale
albastre și roz
să se pupe
cu cele roșii ale mele.
Conchistador
al cărnii,
eu sunt
Lumea Nouă,
Malinche,
fata care te ajută
să cucerești.
8
Șoapte despre o amantă nouă.
Priviri pe furiș.
Fuselajul spart al lacrimilor
de dincolo de ochelarii mei fumurii.
Cum îndrăznesc să le fie milă de mine,
o nemuritoare
din sălile cu picturi?
9
Chip drag,
nu te lăsa,
atunci când vin
și se holbează cu nerușinare,
vărsând lacrimi de crocodil,
de parcă nu m-ai fi avertizat
că așa se va sfârși.
Chip drag,
nu te lăsa,
așa că vreau să mă aud
spunând, ca și cum
aș arunca la țintă o săgeată obraznică:
„Ce-am avut și ce-am pierdut:
un bărbat cu un ego mare cât casa…“
10
Copiii, sunt cei mai nașpa!
Priviri inocente și glasuri puternice:
„Mami, doamna cu pălărie roșie plânge.
E din cauza războiului
sau i-a rupt cineva inima?
Doamna cu pălărie roșie plânge.
Are fața ca un evantai, mami,
dar tot i se văd lacrimile.“
Copiii, sunt cei mai nașpa
când ating coarda sensibilă a artei.
11
Și totuși laud darurile înfășate
aduse de mămici –
Lună de lună
le întind uterul ca pe covorul roșu.
Lună de lună
îmi doresc și eu un copil
care dispare ca apa după inundație
în pădure.
Preferă să rămână pitit între ramuri
în loc să prindă viață.
12
Cine sunt acești oameni
cu veșminte și lumânări aprinse
apropriindu-se de mine
șoptindu-și idei?
Cei îmbrăcați în alb,
Minotaurul
care mă poartă
prin labirintul saloanelor?
Fără firul Ariadnei.
Fără Hansel cu pietricele.
O, ce valuri de chitară!
Îi vezi cum dansează?
Jesus, tu ești steaua mea,
mă cațăr pe crengile tale,
să-mi ascund amintirile
de ghimpii acestei terapii.
Jesus, crede-mă,
au venit să mă vindece –
rogu-te, nu-i lăsa
să-mi fure –
durerea sufletească
și nici micile junghiuri înduioșătoare.
13
Pat de trandafiri,
pat de cuie,
pat pe care
am levitat ca un fachir.
Pat cu speranțe,
pat cu temeri,
pat care m-a văzut trecând
prin cele mai urâte coșmaruri.
Pat de piatră,
pat cu pene,
pat în care, în sfârșit,
am pus lucrurile cap la cap.
Patul, camera mea întunecată
și lumina mea –
așa te forțăm,
așa te păcălim.
…
19
Pentru prima oară
stau deoparte
și îl apreciez pe bărbat –
Iubită muză
după iubită muză,
până și cea mai blândă dintre noi
un fel de matador,
iar el un taur
care te înșfacă,
dansând pentru noi –
Sângele nostru momeală,
o țoală roșie inconștientă,
motiv de tachinare –
Străpunse, zonele noastre intime
răsar peste tot,
sânii apar din tavan,
șoldurile cresc în aer,
capetele, încă în lesă,
în lesa părților noastre intime
venerate cu migală –
Acum, dacă mă întrebați despre el,
mă surprinde claritatea vocii mele –
„Arta lui Picasso e arta lui Picasso.
Ca Dora Maar nu-i niciuna.“