Numai tu nicicum

(debut)

de Irina Balcu

      Unde m-a adus? Pentru asta am dat eu treizeci de lei, pentru patru pereți cenușii, o mașină de fum și o curte în care ai putea aprinde un foc de tabără? Și oamenii ăștia, uită-te la ei cum se holbează la mine: sunt conștienți că sunt o intrusă, că miros a lapte. Toți, în afară de unul. Mi-a strâns mâna cu căldură, iar în ochii lui am văzut ceva cunoscut. Sau nu știu, poate că intuiția mea dă greș de data asta. Și totuși, vreau să știu dacă e singur. Este! (Aflu nu de la el, ci de la prietena mea; el nu are dreptul să știe că are vreun efect asupra mea până să mă asigur că, dintre noi doi, persoana vulnerabilă nu sunt eu.)

      Mă încearcă furnicături în buricele degetelor, în vene, în oase. Dacă decid să pierd controlul, atunci înseamnă că am control asupra deciziilor mele, nu?

      ***

      Dar decizia de a lua mai mult decât aș fi putut duce nu a fost controlată. Gândurile mele sunt rapide, uneori prea rapide pentru ca eu să le pot ajunge din urmă. Până să mă dezmeticesc, electricitatea micilor mele celule cenușii m-a făcut să mă aplec în față și să-i înhaț jumătatea de pastilă dintre degete.

      – Nu e cam multă mă întrebă, încercând să își țină îngrijorarea în spatele zâmbetului, în spatele ochilor.

      – Nu, răspunsei eu.

   Și atunci  am simțit cum înăuntrul meu a răsunat un ecou: da.

            ***

            Intuiția nu m-a înșelat, m-am gândit, în vreme ce el îmi punea mâinile pe talie. Cu convingere, băiete!

      Doar n-ai vrea să mă lași să cad.

            ***

            Dar am căzut, am căzut înăuntrul meu.

      – Dansează, trebuie să te miști! strigă prietena mea. Scapă de toată energia în exces!

      Energie în exces? Nu mă puteam gândi decât la acea ultimă sforțare, la flacăra care strălucește mai puternic înainte să se stingă. Sunt unul dintre puținii oameni care știu cum e să mori, iar atunci eram sigură că mor pentru a doua oară.

                 ***

      Am reușit să ies din mine însămi. Picăturile de sânge din toaletă erau suficientă dovadă.

      – Nu te îngrijora, poate e ceva ce ai mâncat înainte, reveni vocea prietenei mele, dar fără trup. Pluteam mult prea sus pentru a o mai vedea.

            ***

            M-am întors la domnul meu, care mă întreba din minut în minut „Ești bine?”. Nu îmi dădeam seama dacă era atât de îngrijorat încât să îmi monitorizeze starea în continuu sau dacă uita de fiecare dată ceea ce-i răspundeam.

      Da.

      Da.

      „Zaiafet acum, lăutari duium.” Cele patru cuvinte îmi pătrunseră dintr-odată în minte. Da, era un zaiafet, fără îndoială, dar unul în care luminile curgeau roz-violet peste noi și lăutarii cântau două note electrizate de-a lungul a zeci de minute. Sau milisecunde? Sau ore?

      Și oricât mi-aș fi bătut capul, nu-mi găseam în minte versul următor.

      Zaiafet acum, lăutari duium…

      Dar el îmi găsea întotdeauna buzele, iar mâinile îmi căutau întregul trup. Mi-am înfipt degetele în gâtul lui fără nici cea mai mică teamă – știam că nici durerea, nici moartea nu plătiseră intrarea.

      ***

      Înspre dimineață, după trei sute de ani, am mers spre baie. Mă așteptam ca în oglinda pătată să îmi văd chipul lipit de al lui: „eu” și „el” deveniseră termeni lipsiți de semnificație în lumina vibrantă ce ne topea. Însă am văzut doar un chip palid, cu doi iriși din care culoarea părea să se reverse în sclerotică. Doar mâlul în care s-a cufundat Ofelia (voit sau nu).

      Și atunci mi-am amintit și versul următor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.