Putrefacția existenței

de Mihai Pavel

Dacă aș putea desemna o stare favorabilă nouă prin care existența să devină suportabilă, la polul opus lucidității diurne, meditației și cugetării raționale, sau chiar sentimentalismul umilitor de care dăm dovadă, efecte secundare ale fasciculelor luminii solare cu sens de așa-zisă revitalizare – orbitoare, periculoasă pentru idealurile asceticului – ce induce forțat starea de asediu, pe care o trăiesc în fiecare dimineață, atacul existenței atribuit neîncetat pe căile conștiinței sensibile și aruncarea într-o bătălie ce se termină doar în uitare sau inconștiență, m-aș poziționa în favoarea profunzimii delirului nocturn, vulgaritatea sistematică a nebuniei purificatoare de realitatea violentă a decăzuților ce nu se pot privi în oglindă – fapt care este absurd. Oricât aș fugi de lume, m-aș îndepărta de ea, reușește din nou să mă prindă, să mă întemnițeze în ea pentru a-mi spori intensitatea chinurilor. Un act magnific, care să ne amintească în fiecare secundă hărăzită nouă banalitatea tragediilor eschiliene trăite pe viu, lăsate în seama zilei ce a trecut – drame fără sfârșit sau început bine definit care nu l-ar impresiona nici măcar pe Molière, jocul de pantomimă bolnavă, anorexică, cu actori al căror talent lasă un gust amar, aleși să joace rolul propriilor vieți în ciuda neputinței, în care acceptarea absurdității drept unica certitudine din neantul singurătății indescifrabile care ne-a fost surghiunită dintr-un accident fatal. Cred că existența este o greșeală care trebuia remediată imediat după apariția ei. Însănătoșirea ar fi trebuit făcută prin cele mai radicale metode cu putință. Farsa copilărească și totodată prea complexă pe care Demiurgul ne-a jucat-o de la începutul istoriei – de altfel noi, cei impresionați de paroxismul sadismului o numim Geneză – gluma la care cu greu noi, cei ce trăim în spiritul trecutului, mai putem schița zâmbete funebre alungite pe chipuri palide, monotone, lipsite de geniu sau spirit, care doresc să își arate vitalitatea propriei ființe, puterea omului modern de a strânge în proprii săi pumni fenomenele incontrolabile ale propriului destin – ce se arată a fi unul întunecat, plin de lipsuri, dacă nu chiar tragic, greutatea indisputabilă a rațiunii noastre pe care o socotim drept un diamant șlefuit în ani al puterii de judecată umane, mândria noastră cea mai mare, dar fără ca unul din aceste piedestale să ne aparțină cu același grad de posesiune la care râvnim neîncetat. Banalitatea umaniștilor și fățărnicia de care dau dovadă optimiștii este explicabilă doar datorită lipsei de realism din ochii lor. Oamenii cred că pot ține în palme universul cu toate minunile sale. Credință asupra căreia putem cădea de acord ca fiind una egoistă. Ei își imaginează că cerul se învârte după mersul circular al omului într-o viață efemeră. Lucrul pe care omul îl poate cuprinde în pumn este doar un amestec rigid dintre praful umezit de propriile lacrimi vărsate vanitos și amarul suferinței colosale, indispensabile existenței. A trăi înseamnă doar pierdere de timp. Pierdere făcută din cauza unei abateri inopinate, de la starea de inexistență totală, imaterialitatea gândirii și a percepției, lipsa mea de conștiință din lume. Pierderea de timp și plictiseala vieții sunt atât din partea mea, cât și din cea a lui Dumnezeu. Mi-l imaginez pe Creator stând stoic, cu lacrimi de compătimire în colțul ochiului său divin, în fața greșelii ce și-a urmat cursul propriei existențe demnă de antipatie. Suntem sclavi ai ignoranței care și-a întins deja rădăcinile în toate extremitățile posibile. Încă indecis dacă să pună capăt unei lungi istorii a fatalismului idealizat de scopuri și interese mascate drept fapte de eroism, ce au fost stropite din abundență cu gloria fățărniciei. Estompând astfel lașitatea întregii specii, nenorocirilor intermitente și condiției mizere în care am fost aruncați fără voia sau știința noastră. Îmi doresc ștergerea totală a omenirii de pe unda firii, aruncarea ei înapoi în haosul primordial din care și-a croit drumul anevoios prin timp în milenii de așa zisă dezvoltare către nihilismul modern inevitabil. Dispariția fără urmă în adâncimile neantului absolut a ultimei fărâme din tot ceea ce a fost cândva o creație eșuată – experimentul început odată cu Adam, ar fi poate singura faptă demnă de lăudat a lui Dumnezeu. A doua posibilitate la îndemână ar fi continuarea acestui teatru absurd al năpăstuiților de soarta neîndurătoare să își ducă la bun sfârșit dansul macabru pe scena murdară de sânge a destinului. Grota sumbră a celor ce își inspiră și expiră prin mișcări cordiale în fiecare secundă din viață propria moare, să își continue până într-un punct final decăderea în condiția biologică rizibilă de care suntem atașați invariabil. Lumea o să continue lupta zilnică cu sine însăși, până când va ajunge la paroxismul putrefacției morale. Singura boală de care suferim este viața, iar tratamentele sunt suicidul și moartea. Suicidul poate deveni chiar un scop nobil în viața oricui. Sinuciderea este paroxismul la care ajungem cu cât gustăm mai mult din viață. Disperul celui ce există este starea apăsătoare de angoasă pe care cel suferind o poartă cu el ca pe o cămașa de forță de care nu se poate debarasa vreodată. Comparabilă în intensitatea pedepsei cu osânda lui Atlas, devine un act de sadism inimaginabil din partea lui Dumnezeu. În fond, puterea de a nega lumea spunând „Mizantropia mea nu se rezumată doar la om, astfel îmi vărs veninul peste întreaga lume!” înseamnă a te lupta cu propria condiție cu mâinile goale. A înota împotriva unui curent din care nimeni vreodată nu a ieșit nevătămat. Sufletul este corupt de minte. Uneori aplec urechea la vorbele lui Luther, care spunea printr-un glas dogmatizat până la revolta metafizică împotriva propriei ființe, că rațiunea este „târfa diavolului”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.